Pat Schneider
Imaginează-ți un coridor în copilărie
Întotdeauna același coridor nenorocit
același miros de întuneric
în miezul creierului meu.
Nu mă voi mai întoarce acolo
Nu de data asta
Îmi voi face propriul meu coridor. Să fie
luminos. Soarele
să intre printr-o fereastră acoperind scările
ca un covor.
Să fie spațios. Să mai fie un ceas
care să bată cu cincisprezece minute înainte de prânz.
Să fie dimineață. Să fie luna iunie.
Să fie prăjituri la copt în cuptorul din bucătărie
aroma puternică de nucșoară să învăluie casa.
Să fie puțin praf între treptele
de la marginea scării,
ca după o jumătate de săptămână. Nu mai mult.
Un album cu poze din copilărie, abandonat
pe masă, în holul de la parter
și-o băltuță din apa de ploaie scursă din vârful umbrelei
într-un vechi suport pentru umbrele.
Să fie posibilă intimitatea aici,
să dispară duhoarea de vin ieftin al domnului Costello
care își așteaptă rândul, gâfâind,
în fața băii, ținând în mâini o sticlă de lapte, plină cu urină.
Să nu mai persiste mirosul învechit de varză murată
din camera femeii, nefericite, de la etaj,
să nu se mai audă țipete prin conducte:
“Nigger! Nigger!”
de la apartamentul de mai jos.
Să lipsească cu desăvârșire
orice urmă de gândaci.
Să nu existe frica de poliție,
Să nu mai fie lanțuri pe ușă,
Și nici pervazuri sleioase.
Să nu mai fie rușinea.
Și așa este!
Mi-am făcut coridorul meu,
și-l străbat.
Pășesc în lumina soarelui și în nucșoară.
Pășesc în liniștea magică a acestui spațiu imaginat,
și, aproape la capătul lui, în partea stângă,
e o ușă. deschisă.
intru
și închid ușa după mine,
așa…
Pat Schneider (1 iunie, 1934- 10 august, 2020), poetă, profesoară și editoare americană, născută în Ava, Missouri. Este absolventă a Universității Berkeley, California. Masteratul l-a obținut la Universitatea Amherst, Massachusetts. A locuit în Amherst, Massachusetts și a avut patru copii, toți scriitori publicați în Statele Unite. A predat scriere creativă la universități din Statele Unite, Irlanda și Japonia. Din 2011, există un concurs anual de poezie, care îi poartă numele.
Pat Schneider
Imagine a Hallway in Childhood
It is always the same goddamned hallway,
the same smell of darkness
at the center of my mind.
I won’t go back there this time.
Not again.
I will make myself a hallway. Let it be
light. Let there be sun
falling through a window and carpeting
a stair. Let there be space a clock
ticking fifteen minutes before noon.
Let it be morning. Let it be June.
Let there be biscuits backing in the kitchen
and the smell of nutmeg rampant in the house.
Let there be some dust between the rungs
at the stairway edge,
but only half a week’s worth. No more.
Let there be a baby’s picture book
abandoned on a table in the downstairs hall
and a slight puddle standing
at the tip of an umbrella
in an old umbrella stand.
Let there be privacy possible here,
let there be no Mr. Costello smelling
of cheap wine, grouchy, waiting in line
outside the bathroom door with his urine
in a milk bottle in his hand;
let there be no stale smell of sauerkraut
from the room of the unhappy woman upstairs,
no screaming Nigger! Nigger!
coming up the furnace ducts
from the apartment below. Let there be
an absolute absence of cockroaches.
Let there be no fear of the police,
no chain lock on the door,
no grease across the windowpane.
Let there be no shame.
And it is so.
I have made a hallway for myself,
and I am walking down it.
I walk in sunlight and nutmeg. I walk
in the still magic of imagined space,
and almost at the end, on the left,
there is a door. It is standing open,
and I go in
and close the door behind me,
like this…
