,,Nu sunt decât un joc de raze şi de unde, strânse în chip de femeie”

Matrice, Axis, Pântece, Viaţă, Concavitate, Pocal, Mater, Matrix-Genitrix, Geea-Mater, Chivot. Sunt doar câteva calităţi prin care scriitoarea Ecaterina Petrescu Botoncea aduce un elogiu Femeii, fără de care existenţa nu ar fi posibilă. Alambicată, labirintică, subtilă, născocitoare, energică, avidă de cunoaştere, de inedit şi de frumos (precum personajele de sine create), dând dovadă de ,,foame a minţii” (p.85), aflată la originea unor cărţi ,,altfel”, ,,răspândită pretutindeni” prin scris, definit drept ,,meşteşug” (p.82), preocupată de aducerea laolaltă şi de mitul întregitor, fascinată de Unu şi de valenţele sacrului, de potenţialul terapeutic uriaş pe care ni-l pune la dispoziţie Natura înconjurătoare, explorator prin univers (care i se deschide-devoalează sistematic în diferite ipostaze), neobosit susţinător al cauzei umanităţii (de unde şi încrederea şi dragostea neţărmurite în om), Ecaterina Petrescu Botoncea o rebilitează pe legendara Eva (restituindu-i –restitutio in integrum– ,,statura de femeie” –p.85), superioară, din multe puncte de vedere, ancestralului Adam (aici, A-Dam apare involuat, aflat la stadiul de primitivism şi de barbarie –citeşte necizelat prin educaţie), susţinând dreptul acesteia la legitimare şi la emancipare. E o rescriere, în cheie simbolică şi într-o viziune proprie, originală, a mitului adamic, nu aşa cum apare în Geneza veterotestamentară, ci în baza unui arc peste timp (ce ajunge până-n contemporanietate), în care, în zorii precreştinătăţii, îşi dau întâlnire cuplul primordial (locul Evei-Viaţă e luat de Ev-Dochia, o strălucită îmbinare a ideii de durată (Ev) şi a personajului feminin Dochia, regăsibil într-unul dintre miturile fondatoare româneşti, patronim ce poate fi tradus prin ,,dăinuitoarea Dochia, perena, universala, nemuritoarea, cea de peste ani”, feminitate în stare pură), potopul lui Noe, aşteptarea Naşterii Fiului Domnului (apariţia Marelui-Fiu e cunoscută în mediul rural românesc imaginat de scriitoare –Ev-Dochia apare în port ţărănesc- chiar înainte de magii legendari), cu acces direct la zilele noastre.

În baza lucrurilor cu care ne-a obişnuit în, de pildă, Anunnaki. Povestiri sub pleoape, Camino. Jurnalul unui medic anestezist sau Cutia cu vechituri, Femeia lut reprezintă o depliere simbolică, o ieşire în lume a Ecaterinei-Ev-Dochia, o ieşire în întâmpinare, cu braţele larg deschise, sub formă de acoladă drăgăstoasă: ,,Cartea m-ar scoate între oameni şi mi i-ar aduce pe aceştia în casă.” (idem). Comuniune, reciprocitate, interrelaţionare. Dealtfel, ideea de locuit-locuire e omniprezentă în textele celei invocate, nu atât în afara Paradisului celest (cum e cazul cărţii de faţă), cât în dulcea vârstă a inocenţei, la care se raportează nostalgic: ,,Paradisul pierdut este copilăria!” (p.95).

În accepţiunea generală, numele consacrat al lui Adam-Adamah, cel din coasta (pleura) căruia Dumnezeu a plămădit femeia, e ,,pământ roşu”, lut. El e cel ,,deturnat” de către avida de cunoaştere Eva, care, se ştie, nu a respectat interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii binelui şi răului, atrăgând bărbatul (prin intermediul şarpelui-simbol) înspre călcarea legii şi păcat. Ceea ce a urmat, se ştie, e căderea în trup şi blestemul ca femeia să nască veşnic în chinuri, iar bărbatul să-şi câştige existenţa cu trudă. Ecaterina Petrescu Botoncea face abstracţie de aceste detalii, ,,lutul” fiind Ev-Dochia, femeia cerebrală, factor activ, femeia de tip Axis, iubitoare şi tandră, artistă, educată, naratoare, cea care se confesează povestindu-şi viaţa şi patimile, viaţă care nu e doar lapte şi miere, ci şi un lung şir de privaţiuni şi de neîmpliniri, de accidente de destin -ucenicii cărora este nevoită să le facă faţă, fericirea în sine fiind un concept relativ, regăsibil, sub o altă formă şi sub o altă natură, mai degrabă în sfere eleate, decât în imediata vecinătate telurică a personajului. Ev-Dochia e predestinată eroicului, neanunţat de fraza de debut a cărţii, ce conţine o imagine plină de nuditate, de senzualitate şi de erotism: ,,Îşi şterse zeama dulce de pe buze şi, aruncând nepăsător cotorul, cătă nedumerit către trupul meu gol de femeie, cum dispare în pădure.” (p.13). Aşadar, dezinhibare totală (similară cu absenţa ruşinii în cazul protopărinţilor umanităţii), lipsa regretului pierderii Paradisului, o poveste de iubire de tip vâlvătaie, ce îi are ca protagonişti pe A-Dam şi Ev-Dochia, la mult timp după căderea în trup (sancţiune drastică, ce nu par însă să o regrete). Gestul prin care barbarul A-Dam, divinizat de sensibila Ev-Dochia, se dispensează de restul mărului îngurgitat, atribut al cunoaşterii chintesenţiale genezice, îl plasează în zona necunoaşterii şi a neştiinţei, a ignoranţei şi a educaţiei lacunare, a predispoziţiei pentru satisfacerea nevoilor trupeşti (în dauna celor spirituale), ce situează sub diafragmă. Femeia lut e fascinată de latura animalică a lui A-Dam, a bărbatului ,,nepervertit” prin cultură şi civilizaţie, tributar naturii şi instinctelor primare: ,,Îşi aruncă ochii îngropaţi în arcade, spre soarele care îi arătă dezolat caravana de nori ce se năpusteau dinspre răsărit. Află astfel că cerul e supărat.” (idem). Prin urmare, o existenţă simplă din partea lui (redusă la comuniunea cu Natura din care-şi trage seva şi la sălbăticia umorală, hübrică, instinctuală), a ,,neîmblânzitului” (prin urmare, a omului liber), în opoziţie cu arderile de tot sufleteşti ale femeii, capabilă să desluşească cu uşurinţă semnele realităţii înconjurătoare şi să le filtreze prin intermediul minţii sale evoluate. Ipostaza de Conan-Barbarul cu plete blonde şi ochi albaştri (,,Gleznele îi erau acum cufundate în pământ şi acoperite de două muşuroaie de furnici, unul alb şi altul negru, pe când aburi lipicioşi îi scăldau pielea bătătorită de soare şi de vânturi, aducând spre el, ca pe o prevestire rea, roiuri de muşte bâzâitoare. În nări îl năpădi brusc mirosul fetid, neştiut, ce se lăsa de la subţiori spre brâu, în picături şiruitoare.” –p.14), incapabil să articuleze (în opoziţie cu bruneta naratoare Ev-Dochia-cea-plină-de-verb), îl face plăcut pe A-Dam în ochii femeii (fascinaţie morbidă), care îl percepe ca pe un personaj ,,exotic”, observându-i îndeaproape mişcările, pauperitatea comportamentală şi încercarea de a înţelege lumea în care vieţuieşte şi de a respecta ierarhia: ,,Smerit, lăsă pleoapele peste globurile albastre şi-şi adună în el toate simţurile, pentru ca freamătul lui să intre în atingere cu Creatorul şi să înţeleagă.” (p.13). Altfel spus, un ,,rest” de credinţă in statu nascendi, în stadiu primar, de ,,domesticire” pe cale să se producă, dar şi pusee de manifestare a sentimentelor faţă de femeia însoţitoare.

Spre deosebire de cuplul Adam-Eva, în cazul lui A-Dam-Ev-Dochia, cei rupţi din întreg, postura umană predispusă la tentaţia cărnii şi la acuplare e mult mai tentantă, provocatoare şi ,,profitabilă”, în ciuda toposului în care locuiesc, guvernat de ,,semnul crucii” (p.14). Asemenea statuii Gânditorului de la Hamangia, A-Dam e mai tot timpul meditativ-taciturn, preocupat de desluşirea şi de înţelegerea sensurilor profunde: ,,(…) mi-am găsit bărbatul şezând gânditor pe malul râului şi aruncând lespezi albe peste dănţuitorul şipot al apelor.” (idem). Acestuia Ev-Dochia i se dăruieşte necondiţionat, conştientă fiind de frumuseţea cu care fusese înzestrată, plinind astfel ceea ce îi rezervase soarta: ,,Privi năucit desăvârşita splendoare a chipului meu de femeie. De când mă dăruise Creatorul acestei fiinţe, acum mă vedea pentru început. Fiori neaşteptaţi îi zvârcoliră simţurile. O nerăbdare dementă îi tremura în ochii aproape orbi. Vru să-şi treacă degetele peste gleznele mele cu subţirime dulce şi să le plimbe mai sus, peste rotunjimea genunchilor şi a coapselor, dar se simţi timid şi neştiutor.” (p.14-15). Senzualitate, poftă nesăţioasă, sex-appeal, pasiune, dorinţă, fascinaţie pentru corp şi corporalitate (căderea-n trup ce funcţionează mai degrabă ca binecuvântare, decât ca păcat), dar şi îngrijorări materne. Dincolo de atracţie, cochetăriile Ev-Dochiei-mustind-de-feminitate.

Din Geneză, Ecaterina Petrescu Botoncea păstrează ideea cunoaşterii, materializată în cunoaşterea ,,celuilalt” prin apelul la acuplare, la ,,desţelenirea” femeii-pământ: ,,Într-o nevoie de rotunjimea primordială, îmi dorii sânii şi abdomenul molatec, apropiindu-şi tot mai mult nările îmbătate de mirosul de fructe coapte.

Se pomeni mângâindu-mi gâtul şi buzele, după care simţii cum se rostogoleşte într-un hău peste trupul meu, gemând de prima cunoaştere a suferinţei divine. Apoi liniştea încremeni în creştele noastre.” (p.15). În cheie simbolică, femeia e percepută ca operă de artă.

Trăirea în natură, dar şi în trup de carne, îi face pe A-Dam şi pe Ev-Dochia să purceadă la amenajarea unui spaţiu de locuit vital vieţuirii în cuplu (coliba-Axis Mundi). Profund umani, stăpâniţi de teama în faţa noului şi a lui terra incognita, pândiţi la fiecare pas de pericolele ivite din natură (natura-martor), cei doi trec mai întâi la domesticirea ,,monstrului” care sălăşluieşte în ei înşişi şi abia apoi la cucerirea spaţiului, delimitarea, trasarea hotarului şi luarea sa în posesie. Totul acompaniat de gesturile tandre, de grija faţă de universul înconjurător (ce-i transformă pe A-Dam şi pe Ev-Dochia în veritabili ,,ecologişti” sau artişti înclinaţi spre calofilie şi estetism, calităţi dobândite de Ev-Dochia prin însuşirea învăţăturii de la cavalerul misionar Ar-Temo, o iubire trecătoare, după despărţirea de A-Dam): ,,(…) ne cuibărirăm unul în altul, topindu-se toate simţurile într-unul singur şi adormirăm în dulcea căldură a îmbrăţişărilor nezărite.” (idem); ,,(…) deschiserăm vederea şi ne pomenirăm într-o lume tulburătoare. Jocuri de străluciri şi umbre înlocuiau bezna lăsată în urmă, deasupra căreia şedea zâmbitoare, ca o putere a întunericului, luna, înconjurată de scânteile ei câtă frunză şi iarbă. Noi încremenirăm de atâta buluc de splendoare, rămânând mult timp agăţaţi de înălţimea stelelor.” (p.16). Luna, în tandem cu femeia, e un simbol des întâlnit în cărţile Ecaterinei Petrescu Botoncea. Miraj, seducţie şi mister de ambele părţi.

Sortiţi devenirii, pieirii şi perisabilului, fragili şi vulnerabili, dependenţi de cronologie şi supuşi ei, pentru A-Dam şi Ev-Dochia căderea în trup e sinonimă căderii în timp. Pentru femeie, A-Dam nu e doar natură neîmblânzită, ci şi inocenţă în stare pură, moment în care se împletesc calităţile ei de iubită cu cele materne: ,,Mă deştepta pe mine, femeie nepăsătoare, şi-mi desenă pe nisip luna şi soarele pe care le despărţi printr-o linie dreaptă, care rămase pentru totdeauna cifra 1.” (idem). Legat de timp, situarea în Poveste prin intermediul naratoarei Ev-Dochia (pe linie ascensional-evolutivă, aparţinând de gen, personaj sau persoană, Eva-Ev-Dochia-Ecaterina) se produce într-un timp şi spaţiu incerte: ,,Pe atunci orizontul era îndepărtat şi limpede ca o uriaşă lacrimă aşezată pe o altă lacrimă.” (idem). Sub raportul umanului, A-Dam şi Ev-Dochia sunt ,,pământ”/lut care iubeşte, înzestrat cu trăire şi simţire. Împreună, îşi trăiesc ,,exilul şi împărăţia”, fiind la mâna Creatorului căruia i se supun, iubirea fiind percepută ca un dat firesc, dar şi ca un privilegiu: ,,Aceste din urmă meleaguri au fost alese de Creator pentru dulcea osândă a noastră, care eram cei dintâi fii ai săi.” (p.17). Blânda osândă (sau osânda oximoronică) le permite să devină oameni, să experimenteze, sub varii forme, starea de fiinţă.

Paradoxal, A-Dam şi Ev-Dochia, ,,lut” care vibrează, care nu-şi reprimă sexualitatea, nu ispăşesc drama izgonirii din Rai, ci pătimesc după o iubire la început flamboaiantă, dar apusă definitiv ulterior. Ei sunt astfel victimele afectivităţii, a îndepărtării de valorile comune la care au aderat ,,ab initio”, a atenuării, până la anulare, a foamei de ,,carne”, de Unu, de ,,alunecare” în şi identificare cu ,,celălalt”. Sublimi în umanitatea lor, concreţi, mult mai ,,credibili” şi mai aproape de adevăr, mai apropiaţi muritorilor de rând, până să se producă sciziunea, cei doi se comportă frenetic. Stăpâniţi de ,,dogoarea epidermelor” (idem), îmbrăcând faimoasele hainele de piele veterotestamentare (nimic altceva decât căderea în corporalitate), iubirea carnală e unul dintre ,,beneficiile” pe care le oferă trupul, parte din iluzoria fericire terestră. Neîntîmplător, alături de elogiul adus femeii, medicul Ecaterina Petrescu Botoncea aduce un elogiu trupului uman (atât de detestat de asceţi şi de părinţii Bisericii, care văd în el o sursă a răului, a tentaţiilor şi a patimilor), de unde şi profundul antropocentrism al cărţii Femeia lut, care propune o viziune solară, umană şi deopotrivă umanist-umanizantă asupra episodului alungării brutale din Rai, eliberând astfel de anatemă cuplul primordial şi, prin el, Omul.

Modelabilă, adaptabilă, generoasă, empatică, cu o mare capacitate de dăruire, femeia lut îşi trăieşte căderea în corporalitate nu ca pe o sancţiune, marginalizare, alungare sau pedeapsă severă, ci ca ascensiune-elevare în plan afectiv-emoţional-spiritual. A-Dam şi Ev-Dochia observă şi se observă, descoperă şi se descoperă: ,,Ne privirăm buimăciţi siluetele nocturne, care semănau deopotrivă cu pământul, cu apa, cu plutele, pe care se reflecta sidefând orice atingere, lumina lunii.

Pădurea foşnea lung şi trist, vibrând toată melancolia ei în auzul nostru, poate pentru că înţelegea mai înainte ca noi blestemul urnirii timpului.” (p.16).

Atmosfera idilic-pastorală încărcată de însemnele ruralităţii, ea înseşi simbol al veşniciei, paradisul terestru în care trăiesc A-Dam şi Ev-Dochia sunt tocmite parcă înadins după chipul şi asemănarea acestora. Avizi, ei nu se mai ascund, trăindu-şi povestea de iubire ,,la vedere”, sub oblăduirea şi ,,complicitatea” divinităţii-martor: ,,Mâinile sălbaticului pipăiau părţile gingaşe ale formelor mele şi Dumnezeu intra în noi.” (p.17). Euforici, împliniţi, aspiranţi la desăvârşire (care, din păcate, va rămâne o iluzie), cei doi se comportă uneori adolescentin, până la a uita de sine: ,,Apoi, alergam ca frunzele duse de vânt, urmărind mersul şerpilor şi al şopârlelor prin tufărişurile umbroase, nesimţind când am trecut pe sub poalele pădurii, pe prund ori în luncă. Bărbatul se cocoţa în răchite de unde plonja abrupt, cu capul în jos, în bolboanele râurilor. Se lăsa furat de cursul rapid al apelor şi înota cu respiraţia tăiată alături de peşti şi broaşte. Apoi reapărea peste valuri. Mă căuta din priviri şi iar se pierdea în unde, de astă dată alături de mine. Însetaţi, ne afundam gurile deschise, până apa ne năvălea direct în viscere, o dată cu cei mai mici cleni sau păstrăvi.” (p.17-18).

Dincolo de aspectul practic al locuirii, mai există ,,locuirea” în ,,celălalt”, identificarea acelui ,,acasă” afectiv. Ev-Dochia, cea care aparţine feminităţii ,,bune”, rodnice, creatoare (spre deosebire de feminitatea frivolă, castrator-corupătoare căreia îi cade victimă A-Dam sau pribeagul cavaler misionar Ar-Temo), împinge devoţiunea şi afectivitatea până la a se anula pe sine şi a-l recunoaşte de A-Dam drept stăpân şi a i se abandona în totalitate. Se naşte astfel o relaţie de dependenţă nocivă, urmare a unui proces de obstrucţionare voluntară din partea femeii, care, orbită de iubire, decide să accepte o poziţie de inferioritate în cuplu, fapt speculat intens de către ingratul A-Dam: ,,Eu mă năpusteam din când în când asupra lui şi-i sărutam mâinile şi picioarele, ca unui stăpân al meu şi al Pământului. Dar gândul lui, mai înalt, înţelegea că puterea vine din altă parte şi spre acolo privea mereu, strângând lângă pieptul său lat umerii mei slabi, de femeie.

Pentru el era cerul. Pentru mine era pământul.” (p.18).

Peşterea cu cranii şi oase (concavitate malefică, în opoziţie cu pântecele feminin germinator de viaţă) reprezintă experienţa terifiantă supremă pe care o au A-Dam şi Ev-Dochia. Acolo au pentru prima dată revelaţia deşertăciunii, a lui memento mori şi a perisabilităţii vieţii, că totul are un sfârşit şi că, în afara Morţii, nimic nu durează cu adevărat. Faptul că se identifică cu straniile schelete e o premoniţie că singurătatea care îi va năpădi în scurt timp: ,,Tiptil, intrarăm. Din toate părţile se năpusteau spre noi răsuflările pierzaniei. Ochi roşi ne sclipeau din unghere. Pe jos, zăceau împrăştiate puturoase hoituri alături de cranii şi oase. Era imaginea sfârşitului la care nu avusesem timp să ne gândim. Printre năluci, mi se păru că zăresc răsturnat bustul meu de femeie, iar mai sus, chipul lui Adam pietrificat, pe care picurau, mai de sus, stropi de sânge. Pe pereţi, neînţelese linii şi culori.” (p.19).

Simbolismul identificării femeii lut cu pământul este unul plin de semnificaţii. Abandonarea în grija lui Terra Mater indică o nevoie acută de afecţiune şi de protecţie din parte aceleia care, la rându-i, oferă dezinteresat iubire şi consolare: ,,Înţelegând ce-mi spune, scormonii la rândul meu cu unghiile în pământul de la rădăcină şi făcui o mică adâncitură în care mă ghemuii.” (p.20).

A-Dam şi Ev-Dochia se înţeleg fără cuvinte (,,trăiam fericirea prin dezlegare de orice supunere.” –p.23), semn că, uneori, iubirea-vâlvătaie ce transfigurează totul, iubirea-lumină nu are nevoie de rostire, ci de trăire intens-paroxistică, mai presus de limitele şi legile firii: ,,Pe atunci, nu aveam nevoie de cuvinte…Energii volatile însoţeau paşii noştri, mintea ni se umplea de duh sfânt prin simpla cătare spre cer, inimile ne băteau în acelaşi ritm cosmic, iar dorinţa de a intra în misterul lumii înconjurătoare ne contopea într-o singură fiinţă şi ne împingea spre explorare şi beatitudine. Uneori ne priveam degetele, iar Adam atingea cu fiecare, fruntea, ochii, nasul, buzele, coborând uşor spre rădăcina fiinţei noastre, din care noi ne răsfiram în raze incandescente (…) Eram doi îngeri strălucitori, fulgere divine, pedepsiţi pentru neascultare, dar iubiţi şi trimişi în necunoscut pentru a recrea cu înfiorare şi umilinţă, din energii proaspete, ceea ce tocmai pierdusem, Raiul din Cer…” (p.20). Regăsim aici preocuparea constantă a Ecaterinei Petrescu Botoncea pentru fenomenul vibraţional-energetic, pentru paranormal şi misterii, pentru lumină şi semnificaţia ei spirituală.

Încropirea spaţiului de locuit face din A-Dam un constructor. Satisfacerea nevoilor pântecelui îl transformă în agricultor, olar, fierar, armurier, îmblânzitor de fiare (lupii), tăietor de lemne, vânător şi pescar. În completare, Ev-Dochia cunoaşte tainele fitoterapiei (din nou, o regăsim pe Ecaterina Petrescu Botoncea) şi a semnelor naturii. Episodul luptei eroice a lui A-Dam cu monstrul-viitură reiterează scena potopului biblic. Cufundarea în mocirlă e întoarcere simbolică la starea de increat (femeia lut una cu pământul), purificare, dar şi abandon în faţa forţei colosale a Naturii: ,,Tulburaţi, ne-am aruncat plângând în noroi, bătându-l cu palmele şi cu fruntea, ţopăind şi uitând de frig, ne-am învârtit pe un călcâi, aducând slavă cerului, şi ne-am rostogolit în băltoacele de ploaie şi în râu, unde ne-am spălat cu totul amărăciunea. Nu, nu eram singuri, aveam un tată!” (p.23).

În cazul Ev-Dochiei se produce miracolul-taină ce stă la temelia creştinătăţii, zămislirea de la duhul sfânt: ,,Nu prea ştiam niciunul cum se zămislesc copiii, dar simţeam că micuţa creatură care îmi creşte în burtă, nu este nici rodul gândurilor lui Adam ori ale mele, nici al feluritelor fierturi pe care le pregătea Adam, ci era vorba de ceva sacru, venit de la Dumnezeu, prin noi, căci odată cu micuţa fiinţă, creştea şi dragostea noastră pentru Cel Necunoscut, dar bun.” (p.24). E prezentă aici sacralitatea femeii-pocal, miracolul vieţii, idee dezvoltată de scriitoare şi în alt loc: ,,Adam înţelesese. Femeia era lutul, vasul sacru pe care bărbatul aşeza sămânţa creaţiei lui Dumnezeu.” (p.26).

În paralel cu credinţa în Dumnezeu căruia îi aduc laudă, în cazul lui A-Dam şi a Ev-Dochiei, aparte de episodul ludic hibernal, există o reminiscenţă de credinţă păgână, concretizată prin închinarea la idoli şi sacrificiul ritualic. E menţionată astfel subtil trecerea umanităţii de la politeism la monoteism, în zorii creştinătăţii: ,,De sub genele întredeschise ale ninsorii, bărbatul urmărea cum se lipesc unii peste alţii fulgii, la fel ca clipele care adunau sub ele facerea lucrurilor. Rotunji în palmele lui un bulgăre şi-i dete drumul la vale. El se rostogoli şi se făcu tot mai mare. Peste acesta, aşeză un altul mai mic. Apoi, împlântă în primul două crengi uscate, ca două braţe, îi aşeză pe umeri un iepure mort şi mă chemă să-mi arate zeul vânătorii. Împreună, dănţuirăm sub presiunea unor chiuituri care ne străpungeau gurile şi urechile. Muzica interioară urca din noi spre gât şi braţe, chemând picioarele să tropăie şi glasul să murmure mantre de bucurie şi de închinare zeului care ne ajuta să trăim.” (p.28).

Femeia lut e conectată la lumea viselor, de unde primeşte felurite îndemnuri şi sfaturi pe care le pune în practică, în starea de trezire. Unul dintre ele, verbalizarea, comunicarea-cunoaştere prin intermediul cuvântului rostit (limbajul trupului înlocuit de verbalizare), numirea universului înconjurător (situaţie aplicabilă barbarului A-Dam), echivalentul unui ,,botez”: ,,Uşor, uşor, fiecare element ştiut al naturii fu atins cu sunete. Întâi le-am folosit pe cele mai uşoare. Bărbatul se numi <<A>>, iar eu <<E>>, cerul se numi <<I>>, pământul <<O>>, iar animalele <<U>>.” (p.29). În subtext, evoluţie, vibraţia conţinută de cuvânt, începutul procesului paideic, arta ,,moşirii” cuvântului (maieutica), imaginarul şi ludicul poetic: ,,Gesturile de comunicare, cu lovire de fese, strâmbături ale gurii şi săltat pe picioare, ori aruncat din mâini, care ne schimonoseau frumuseţea trupurilor noastre zvelte şi pline de măreţia inteligenţei, fură înlocuite de rotunjirea diferită a buzelor şi a ochilor, care ne destinseră armonios faţa.” (idem).

În ciuda venerării lui Dumnezeu (,,În limpezimea trăirilor noastre, Dumnezeu îşi punea, clipă de clipă, binecuvântarea.” –p.34), Ev-Dochia-lut, ca mai toate femeile ce i s-au succedat Evei de la facerea lumii încoace, nu scapă de ispăşirea păcatului răzvrătirii femeii primordiale, născând în suferinţă (se ridică aici o problemă de etică ce ţine de chinurile facerii, dacă e just sau injust ca urmaşele celei cu nume de Viaţă să pătimească pentru păcate pe care nu le-au comis): ,,Dureri sfîşietoare îmi ciopârţeau trupul scăldat într-o baltă roşie. O căinţă vie şi neînţeleasă îmi zgâlţâia sufletul şi, urlând de deznădejde, îmi smulgeam carnea de pe trup ca pe păcatul neştiut din mine. Ochii mi se bulbucau în orbite, iar vinele gâtului se împotmoleau în grumaz, gata să se spargă. Întunecate umbre îmi acopereau minţile şi-mi astupau răsuflarea, în timp ce o mână nevăzută mă zdrobea ca pe o cireaşă din care trebuia să iasă sâmburele. Şi, ca în toate momentele crâncene şi răscolitoare ale firii, când sufletul îşi sparge marginile în suferinţă ori bucurie, eu mă găseam singură.” (p.30).

În loc ca naşterea fiului Ro (ce creşte alături de lupi, precum legendarii Romulus şi Remus), coagularea familiei şi întemeierea unei gospădării trainice să îi dea aripi lui A-Dam, acesta se izolează, dând bir cu fugiţii, consecinţa fiind părăsirea femeii până nu demult iubite. Din nou, o problemă de moralitate.

,,Universalizarea” femeii lut de către Ecaterina Petrescu Botoncea, autenticizarea acesteia, o determină să pună în seama Ev-Dochiei reflecţii care acoperă inclusiv contemporaneitatea: ,,Toate aceste slove sunt amintiri spuse în cuvinte valabile pentru noi, azi. La drept vorbind, avem tot atâta ştiinţă de a înţelege universul, cât pot orbii înţelege culorile. Atunci, era altceva. Nu mintea, ci sufletul era purtător de cuget, şi toată cunoaşterea trecea prin vibraţia lui.” (p.36). Cugetare care postulează ideea cum că progresul e şi o formă de regres, o formă de pierdere a Paradisului.

Un alt episod sugestiv pentru simbolistica pământului şi, indirect, pentru femeia lut, e acela al plămădirii, punerii în formă şi în operă şi apoi a coacerii în cuptor a vaselor de lut de către A-Dam (la nivel alchimic, obţinerea pietrei filosofale, combinarea esenţelor, sublimare), operaţiune în care se iniţiază Ev-Dochia: ,,Modelarea blidelor de lut la căldura focului de lemne lăsa în palmă o urmă strălucitoare, cu care se puteau însemna pietrele (…)

(…) A-Dam se apucă să coacă grămezi de pământ zile în şir, la foc tare, şi să-mi arate cum se separă la fund ochiuri strălucitoare. Apoi adună şi reîncălzi la foc potrivit cocoloaşele gălbui şi reuşi un noroi moale care atunci când se întărea nu se mai putea sparge uşor. Acelea erau minerale şi elemente din care se puteau face obiecte strălucitoare şi mult mai alese decât lutul.” (p.39). La fel, identificarea Ev-Dochiei cu pământul care a creat-o: ,,Uneori puneam urechea în iarbă şi mi se părea că aud vocea pământului, dulce ori tumultoasă, încărcată de amintirile lui şi ale mele.” (p.39-40).

Fuga din calea străinilor invadatori şi refugiul în peşteră e calea prin care Ev-Dochia înţelege să-şi protejeze familia, gest matern prin excelenţă. Ruptura, criza dintre A-Dam şi Ev-Dochia se consumă pe fondul apariţiei ielelor (feminitate ,,rea”, corupător-destabilizantă), responsabile de fermecarea bărbatului (de aici, plonjarea scriitoarei în plin fantastic, folclor şi eresuri): ,,Era o noapte adâncă în care cerul se lumină brusc de Calea-Lactee. Parcă de acolo se scoborâră în poieniţa de lângă căsuţa noastră siluete albe, strălucitoare, ca de fete tinere, cu părul strâns în coc ori în codiţe, care prinseră a juca în horă un dans pe muzică neauzită. Umbre diafane, îmbrăcate în lumina lunii, îşi plecau gâtul lung, când în faţă, când pe spate, apoi se roteau singure, adunând cu braţele strânse la piept energiile sublunare, căldura ierbii, mirarea corbilor, adoraţia pădurii. Toate elementele naturii prindeau viaţă, apa susura cântând printre pietre, focul stelelor trimitea văpăi spre pădure, pământul fremăta ca un mânz negru sub tălpile fine şi elastice ale frumoaselor dansatoare. Pânza de raze care le îmbrăca corpul roditor se văluia până la brâu şi le înconjura talia, în timp ce braţul ridicat spre lună străpungea cerul aducându-l aproape. Ochii visători şedeau închişi, pregătind marele vis al nopţilor magice.” (.42). Premonitoriu, apariţia mânzului negru prefigurează întâlnirea dintre om şi animalul psihopomp.

De-acum solitara Ev-Dochia are alura ţărăncii românce autentice, desprinsă parcă din tablourile lui Nicolae Grigorescu: ,,Deşi nu mâncam, hainele îmi şedeau bine potrivite pe trup, eu ruşinându-mă tot mai des de propria mea goliciune. Părul mi-l purtam împletit în cozi răsucite peste ureche, iar tălpile şi gleznele zvelte mi le ţineam învelite în opinci. Peste mijloc îmi încingeam un brâu lat  şi în toate aceste fedeleşe îmi închideam spiritul rănit.” (p.43-44). Faptul că rememorează o plasează pe Ev-Dochia în zona amarcord-ului federicofelinian, al lui ,,îmi amintesc”.

Finalul unei intense poveşti de iubire o îndepărteză pe deznădăjduita Ev-Dochia de Dumnezeu: ,,(…) l-am pierdut pe Dumnezeu.” (p.45). Singurul refugiu pentru femeia părăsită rămâne munca.

Un alt episod care depăşeşte cadrul credibilului e întâlnirea, în vis şi-apoi fizic, a Ev-Dochiei cu Teiul sfânt (un ,,acasă” regăsit căruia îi aduce ofrandă, ritual ancestral primitiv, ,,figurine de lut şi ulcioare frumos încrustate, îmbibate cu esenţe din petale viu colorate, ori statuete de piatră şlefuite de mine în nopţile de nesomn, întruchipând cerul şi pământul, ofrande ale trecerii mele. Aşa dădeam sens şi durată micilor mele porniri creative (…)” –p.47), odată cu transplantarea personajului în contemporanietate, tei a cărui vigoare, putere şi verticalitate aminteşte de masculinitatea potentă, falică: ,,După un drum lung, peste dealuri, printre bolovani şi opintiti noduroase, l-am găsit într-o vale. Şedea singur şi trist, ca o fiinţă omenească, cu crengile îndreptate spre Dumnezeu. Florile lui îmbătau văzduhul. Şi azi, după mii de ani, simt mirosul acela dulce şi ameţitor. L-am numit Tei, în dorinţa de a-i şopti o vorbă de iubire. Iubeam iubirea în orice formă a ei, pentru că eram decât iubire. Cu braţele l-am încercuit şi, sărutându-i scoarţa aspră, m-am lipit de el ca de-un alean (…)

Curăţată de povara gândurilor, am îngenuncheat sub copac şi i-am promis iubire veşnică. Pe scoarţa aspră am încrustat o săgeată cu vârful în sus, ca semn al veşniciei. Într-un fel, mă simţeam puternică, mai puternică decât fusesem vreodată, o forţă superioară creştea în mine, iar eu lăstăream într-o iubire nouă, înaltă, eternă şi fără egal.” (p.46-47). Lăstărire miraculoasă, care se soldează cu naşterea celui de-al doilea copil al Ev-Dochiei, Dara.

Din periplurile spirituale ale Ev-Dochiei, femeia voluntară stăpânită de ,,o nevoie de întregire (…)” (p.53), reiese o ideea de bază, antihabotnicie, formulată de Ecaterina Petrescu Botoncea, ce presupune o mare deschidere spre universalitate şi ecumenism: biserica nu importă ca instituţie în sine, ci biserica e pretutindeni, sălăşluieşte în fiecare din noi, acel noi populat de divinitate: ,,Pe atunci nu erau biserici, dar biserici puteam fi noi, primii locuitori ai planetei Pământ.” (p.47).

În cazul lui A-Dam, latura lui barbar-animalică şi rătăcirile sale păgâne sunt mai puternice decât impulsul civilizator inoculat lui de către blajina Ev-Dochia. Dovada stă în întoarcerea bărbatului acasă, cu intenţia de a-şi jertfi fiul Ro ,,zeului Za, care îi ajută în luptă pe cei din tribul Ge, cu care se împreunase prin noua lui femeie.” (p.53). În faţa acestei orori dublate de infidelitate, maternitatea din Ev-Dochia se opune vehement, uzând de toate tehnicile de seducţie femeieşti pentru a-şi scăpa fiul de la moarte (devine inclusiv arcaş ucigând ursul vrăjmaş şi refugiindu-se, împreună cu pruncii, în Văgăuna-Neagră, topos protector): ,,Devenii şireată, înghiţindu-mi lacrimile, şi-l atrăsei pe A-Dam în grădina cu mirosuri moleşitoare.

Îmi desfăcui cozile bogate peste umeri şi-mi aşezai cele mai răcoroase straie pe trupul încă viu, apoi păşii uşoară ca un fulg printre gândurile lui şi ale mele.

Pregătii masa, aşezând alături zeamă veche de perje, îndulcită cu miere de albine şi mestecată până la fierbere în seminţe de flori cu mac. Apoi îi adusei aminte de primăvara noastră şi-mi preschimbai cafeniul privirii în întunericul nopţii.” (p.54-55); ,,(…) acest Za, dacă voia carne nevinovată, nu putea fi decât un scârnav lucrător împotriva Creatorului.” (p.55). La salvarea lui Ro contribuie însuşi Dumnezeu (acelaşi Dumnezeu care intervine şi în cazul patriarhului Avraam dispus să-şi sacrifice fiul Isac în semn de credinţă neţărmurită), care trimite un nou potop izbăvitor pe pământ. De notat ,,reţetarul” fitoterapeutic care însoţeşte povestea Ecaterinei Petrescu Botoncea.

Pendulările în timp ale Ev-Dochiei-Ecaterina subliniază ideea lui femina aeterna, femeia-stindard, monument de devoţiune, sacrificiu, eroism, anduranţă, biruinţă şi iubire, frământările şi întrebările ei dilematice: ,,De ce se încrâncenau oamenii, de ce era nevoie de zeul Za, mă întrebam atunci, ca şi acuma, când atâtea pământuri întinse aşteptau mâna ocrotitoare a omului? De ce se dorea vărsare de sânge sub privirile înlăcrimate ale Atotputernicului şi din ce adânc neputincios şi negru, scăpat de Dumnezeu, venea sârguincioasa cruzime a omului?” (p.60); ,,cum e posibil în om să şadă, atât de fix, opusul lui? La capătul nerăbdării şi dragostei să stea indiferenţa şi nesocotinţa, la marginea întemeierii să şadă nesălăşluirea şi fuga, în vârful trudei să se încoroneze distrugerea ei, în spatele preţuirii să pândească sfidarea, iar în miezul spiritului să se zvârcolească, adunate, plăcerile şi chinurile trupeşti?” (p.70).

Ecaterina Petrescu Botoncea e prezentă în Femeia lut şi din ipostaza de terapeut, nu doar de scriitoare. O dovedeşte postura samarineană a Ev-Dochiei care-l îngrijeşte pe A-Dam cel răpus de boală: ,,Zdrobeam coaja mestecenilor odată cu muşchiul verde şi apoi picuram pe ea stropi de apă fiartă şi răcită, în care presăram tot felul de muguri şi flori uscate şi fărâmiţate, de mucegai alb, sunătoare, levănţică, trandafir, ori boabe de grâu, secărică, afine, pe care le treceam, găsindu-le folositoare, între dinţii strânşi ai lui A-Dam.

Îi frecţionam cu arome de trandafir şi de conifere palmele şi tălpile reci şi chircite de boală, până deveneau calde, moi şi rozalii, sub apăsarea tămăduitoare a mâinilor mele încărcate de căldura inimii.” (p.67).

Visul Ev-Dochiei în care un loc central îl ocupă lumina se constituie într-un veritabil prilej pentru Ecaterina Petrescu Botoncea de a-şi exprima convingerile în materie de vibraţii şi de energii: ,,Când m-am trezit şi am început să masez corpul bărbatului meu, am simţit în palmă vibraţii fine, ca atingerea firelor de iarbă sub adierea vântului şi sub ele, căldura epidermei lui A-Dam, care se colora de viaţă. Pântecul i se linişti iar ochii i se deschiseră la lumină.” (p.67-68); ,,Urcând pe scara timpului, o energie nouă îmi încălzea pieptul şi totodată o nostalgie şi un regret că mă înalţ prea mult deasupra firelor de iarbă, a mugurilor de cireş şi a cântatului de cocoşi. Vederea de sus mă îndepărta de miracole şi îmi adâncea sentimentul de singurătate (…) De pildă, mă întrebam cine sunt azi şi încotro mă îndrept, fiinţă complicată şi tremurătoare, şi de ce mă simt când tânără şi când bătrână, când neştiutoare şi când atotânţeleaptă. De ce exist şi cu ce folos mai presus de fecunditate mă aflu eu singură pe pământ, de vreme ce încă trăiesc? Iar vibraţia lumii, percepută în mine, pentru cine o strâng? Tot ce purcede din natură are un sens.” (p.78); ,,Eram trecătoare sau eternă?” (p.85); ,,Din Cartea Cărţilor desprindeam, într-o copleşitoare revelaţie, că adevărata dimensiune a omului pe pământ e dată de forţa intrării în legătura de sunet şi lumină, cu semenii, cu trecutul, prezentul şi viitorul, cu cerul şi cu pământul, pentru că fiinţa umană a fost creată ca un ecou al întregii naturi, cu marele Sine. Cu cât schimbul de vibraţii între om şi Univers este mai intens, cu atât trimiterea lui spre nesfârşit este mai vie şi aceea îi va fi lumea.” (p.87-88).

Pentru Ecaterina Petrescu Botoncea, Ev-Dochia, personajul de sine creat, reprezintă o porta-voce prin care dă glas propriilor idei care depăşesc cu mult stadiul de simplă scriitură. Aşa se face că, pe lângă povestirea în sine (folosită uneori ca (pre)text), în Femeia lut îşi dau întâlnire iubirea chintesenţială, destinul, dualitatea omului, ,,vocea pământului” (p.84) şi vocea femeii-pământ, cugetările sapienţiale, îndemnurile la reflecţie, luările de poziţie în chestiuni diverse (solitudine, Marele Tot, satul-Centru al Lumii, suferinţă, Apostolul martir care anunţă naşterea Marelui Fiu, rolul terapeutic al rugăciunii, identificarea omului cu natura, încrederea neţărmurită în misiunea soteriologică a Femeii şi în rolul ei de ,,reglator” al lucrurilor din univers), continuitatea speciei umane prin naşterile de prunci, iniţierile cititorului în domenii precum fizica cuantică, fitoterapie, etică, spiritualitate, fragmente îmbibate de lirism şi de mare efervescenţă creativ-asociativă.

Precum olarul faţă-n faţă cu roata sa şi cu materia brută ce urmează să-i treacă prin mâini, Ecaterina Petrescu Botoncea îşi plămădeşte textul-lut punându-l în operă, amestecându-l cu degetele minţii şi arzându-l apoi la incandescente temperaturi sufleteşti, fapt ce-i transformă camera de scris într-un veritabil athanor, atelier de creaţie, într-un cuvânt LUTELIER: ,,Statornicia lumii nu şade în adunarea celor două însemne diferite ale vieţii, ci în săgeata din mijloc, care uneşte şi desparte în acelaşi timp, şi care vine de sus, dreaptă, în rază de soare. Această săgeată nu poate fi decât lumina lui Dumnezeu, de la care trebuie să ne umplem spiritele, răvăşite de prea multă putere şi slăbiciune adunate la un loc. Mai presus de cunoaştere, Creatorul ne îndeamnă la înţelepciune, lumină a vederii pe pământ, şi trăire a marii iubiri în lume.” (p.71). Toate acesetea denotă un profund ataşament al scriitoarei faţă de cuvântul rost(u)it, faţă de frumos, armonios şi just, faţă de ordinea universului şi de toate misterele ce îl compun şi care stau la îndemnâna omului pentru a fi descoperite şi însuşite întru iluminare şi cunoaştere, cunoaştere care, ca şi în cazul eroinei principale a cărţii, începe cu propria persoană, ca prim-pas spre cunoaşterea ,,celuilalt”.

Legat de aplecarea Ecaterinei Petrescu Botoncea pentru frumos, la Ev-Dochia până şi visele, în cea mai mare parte a lor, au consistenţa calofilului: ,,Tăcerea se lasă umedă şi pustiitoare peste iarba mea, iar eu, nălucă, mă rătăcesc în umbre moi de nostalgii şi mă preling insidios prin labirintul sufletului meu să mă regăsesc.” (p.72). Aceleaşi lucruri le întâlnim şi în cazul scriitoarei: rătăcire-regăsire, prelingere sufletească, imbold holocaustic.

Faptul că femeia lut se prezintă de-abia la sfârşitul cărţii (şi nu la începutul ei, cum ar fi fost firesc), denotă, pe lângă modestia omului conştient de propria-i valoare şi de punerea sinelui între paranteze, că Ev-Dochia poate fi orice femeie, de unde ,,atemporalitatea”, identitatea ,,transmisibilă” şi rolul său universal: ,,Mă numesc E…vdochia, am un metru şi şaizeci şi doi de centimetri înălţime, şaizeci şi cinci de kilograme greutate, port numele de familie al străbunicului meu cu barbă lungă, am ochi căprui şi tenul deschis. Semne particulare nu am, nici chiar vârstă…” (idem); ,,Mă străduiesc să-mi menţin mintea trează, atentă, vigilentă şi energică, dar amintirile sunt atât de vii peste miile de ani, şi de copleşitoare, tastatura calculatorului ţăcăne cu viteză, noaptea e aproape, iar energia planetei este pe sfârşite…” (p.86); ,,Pe Pământ totul s-a schimbat. Drumurile se străbat acum cu maşinile şi cu avioanele care  aleargă mai repede decât vântul. Şoapta răzbate oceanele, aşezându-se direct în ureche, oamenii se plimbă printre stele iar mirifica lună poate fi lovită cu piciorul, dar vulturii mor şi pădurile se usucă…” (p.93). Dacă există o enigmă a Ecaterinei-Ev-Dochia, aceasta sălăşluieşte în feminitatea ei.

În ciuda destinului maşter, Femeia lut are un final fericit, iar tonul este unul optimist: ,,Viaţa nu are voie să plângă” (p.81). Ev-Dochia merge înainte, precum viaţa, trăind din plin şi bucurându-se de izbânzile copiilor ei Dara şi Ro, de mariajele fericite pe care aceştia le realizează cu Amos, respectiv Cas. Visul Ev-Dochiei prin care-şi revede mama şi tatăl cu ochii minţii, ostoindu-şi setea de nostos, se înscrie în acelaşi context.

Carte de tip fereastră deschisă, apel la deshiderea largă a ochilor şi la redescoperirea originilor, carte cu suflet şi din suflet, Femeia lut îndeamnă la reflecţie, cunoaştere şi descoperire: ,,Cu ferestrele deschise, citind mai mult dinlăuntrul meu decât din cărţi, predam copiilor mei învăţăturile lumii, purtând în mine fierbintea dorinţă de a le ajuta calea.” (p.87). A preţui Femeia înseamnă, cu siguranţă, a venera Viaţa.

Ecaterina Petrescu Botoncea,

Femeia lut,

Bucureşti, Editura Eikon, 2018, 97p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *