Note pentru un jurnal al despărţirii (80)

În lunile de după moartea ta un impuls la fel de puternic precum cel din mişcările viselor noastre m-a somat, muzical şi himeric, să revin către Cehov şi paginile sale. Şi astfel, abandonând notiţele mele, am revenit, alături de tine, pe acest tărâm cehovian, a cărui muzică delicată am învăţat să o ascultăm împreună, de demult, atât de demult.

Şi este acest Cehov redescoperit şi recitit în lungul anotimp de jale şi de doliu un Cehov de care nu vreau şi nu mă mai pot despărţi, la fel cum nu vreau şi nu mă pot despărţi de umbra pe care noaptea o convoacă, parfumată, spre a mi te reda. Şi este acest Cehov, redescoperit şi recitit în lungul timp de jale şi de doliu, un Cehov de care mă apropii spre a resimţi, poate, apropierea ta, astfel cum se desenează în clipele de reverie: contemplând ,amândoi,scena Teatrului Nottara, acolo unde livada de vişini murea, amuţită de sunetul progresului.

Şi este acest Cehov, redescoperit şi recitit în răstimpul de dor ce nu se poate închide, un Cehov în care te regăsesc, cu aliajul tău, miraculos, de melancolie şi putere de a îndura. Şi este acest Cehov, redescoperit şi recitit în clipele în care nimic nu pare să mai aibă sens, glasul în care mi se pare că desluşesc un glas care este al tău, filtrat de ritmul anotimpurilor.

Şi este acest Cehov, redeschis ca prin transă, Cehovul nostru, Cehovul unui roman provincial în care înaintăm, cu seninătate îndurerată,Cehovul iubirilor care nu se pot împlini decât în trecerea de prag, Cehovul nuanţelor şoptite şi Cehovul discreţiei, Cehovul ororii de melodramatic şi Cehovul durerii care nu caută cabotinism spre a se întrupa în cuvinte.

Şi este acest Cehov spre care ne întoarcem, amândoi, de dincolo şi de dincoace de prag, un domeniu fragil care ne acordă pacea cea din urmă, consolându-ne cu curgerea sa: aici suntem acasă, în marginea unui întins al indicibilului şi al tăcerii, parte din lunga conversaţie ce se despovărează de cuvinte, ca într-o toamnă prelungă.

Şi nu mi te pot închipui decât desenată cehovian, în această ramă de tristeţe şi de zâmbet, alunecând prin vastele camere ale casei noastre din Focşani şi privind spre largul grădinii, ca spre un ochi de mare. Şi nu mi te pot închipui decât desenată cehovian, întârziind în acest intersitiţiu de crepuscul şi de interogaţie, atrasă de lumina tremurătoare a unui alt viitor care ne este dat. Şi nu mi te pot închipui decât desenată cehoviană, oglindită în cuvintele pe care acest jurnal le adună, zi după zi, noapte după noapte, iar vocea ta nu mai are claritatea omenească a raţiunii diurne, ci doar întinderea de adânc a tăcerii complice.

Iată Cehovul nostru: peste paginile sale ne aplecăm, amândoi, privirea, fiinţă de carne şi fiinţă de fum. Ochii noştri uniţi privesc, împreună, căci doar acolo unde certitudinile calpe încetează poate începe dragostea de dincolo de moarte. Treptat, suntem , amândoi, doar textul alcătuit din tonuri şi din şoapte, din miracole domestice şi din nefericirea îndurată, senin. Treptat, creştem în text, cehovian, iar liniile de negură ale jalei şi durerii se sting, înlocuite fiind de strania înseninare a împăcării. Suntem, amândoi, cehovieni şi pe mal de mare mergem, visători,înconjuraţi de haloul reveriei: paşii se înscriu ca o caligrafie, iar mâinile noastre se reunesc, ca prin străfulgerare de nori.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *