Note pentru un jurnal al despărţirii ( 78)

Nu am fost ceea ce unii ar fi putut numi, în vremea în care republica socialistă românia lumina peste pământul roditor cu razele ei din stemă, un elev model: imaginile de glorie şcolară au început să pălească, o dată cu înaintarea în liceu, spre a face loc efigiei mai degrabă ruginite a mediocrităţii răscumpărate doar de câteva succese izolate. În clipele în care alţi colegi străluceau la tablă, rezolvând ecuaţiile complicate cu dexteritatea senină a“ liceenilor”,eu eram exilat în acel purgatoriu al indezirabililor şi al celor fără de speranţă.

În socialismul ce se clădea pe temeliile dialectice ale ştiinţei, incapacitatea mea de a mă integra ordinii algebrice a cunoaşterii avea aerul unei boli fără de leac. Într-un moment de exasperare, cu sinceritatea brutală a unui autentic pedagog, cea din urmă profesoară de matematică din şcoala generală exclamase , excedată: “Stanomir, eşti un adevărat infirm, nu se poate face nimic cu tine!”

Şi poate că întreaga mea educaţie de şcolar în rsr a stat sub semnul acestui verdict aproape implacabil în dicţiunea sa. Era aceasta o infirmitate care nu mă părăsea niciodată şi care părea să îmi interzică accesul în paradisul de ingineri ai viitorului. Modestele mele calităţi umaniste, atâtea câte erau, nu contau în ordinea lumii mişcate de geniul fizico- matematic. Aventurile mele la olimpiade, acolo unde rigoarea hermeneutică a comentariilor avea alura unei veritabile discipline ezoterice, se încheiau, în cele din urmă, cu un eşec. Dincolo de pragul etapei pe municipiu se întrevedea graalul concursului naţional: un graal inaccesibil cavalerului imperfect care eram.

Viaţa unui elev infirm, visător şi pe jumătate ratat într-un liceu Lazăr în care fusese exilat, alături de alte rebuturi şcolare, locuind clasa cu alura stranie a unui batalion disciplinar: iată fotografia celui care am fost, în acei ani, ani în care visam, poate, să fiu un Eliade scriind jurnalul indic, dar nu reuşeam decât să eşuez în banca din spate a corigenţilor la matematică. Supremă ironie, pentru cel al cărui tată era profesor de matematici la Politehnică.

Iar atunci când acestui elev şui matematica şi fizica îi dăruiau privilegiul îndoielnic al unei potenţiale corigenţe, apariţia ta în cancelaria de liceu era menită să evite inevitabilul unei ruşini şcolare. Severitatea ta era temperată, în acele clipe, de o tandră complicitate. Poate pentru că recunoaşteai în imperfecţiunile mele propriile tale imperfecţiuni, poate pentru că dragostea îţi îngăduia să vezi în cel care eram mai mult decât dezonoarea unui eşec. Poate pentru că marginalitatea mea era un ecou al propriei tale marginalităţi de altădată. Ceea ce conta era tactul cu care tu, de fiecare dată, reuşeai să convingi că acest accident penibil va fi ultimul din cariera mea şcolară. În cele din urmă, Ioan Stanomir va înceta să fie infirm : tratatamentul evocat de tine făcea apel la disciplină şi tenacitate.

Privind în urmă, spre acel culoar din faţa cancelariei Liceului Lazăr, locul tău de aşteptare şi de supliciu , descopăr, în fragmentul prăfuit de fotografie al unei lumi improbabile, întreaga dragoste ce cunoaşte doar tenacitatea devoţiunii. Şi înţeleg că, în fragilitatea ta aparentă, se ascundea tăria indestructibilă pe care doar mamele o posedă, tăria care le interzice să abandoneze, să renunţe, să capituleze, tăria care le aduce tot mai aproape de copii lor , înconjurând lumea lor stângace cu învelişul indestructibil al afecţiunii.

Am urât, până la capăt, Liceul Lazăr în care am fost prizonier şi nu am mai revenit, niciodată, spre a contempla arhitectura sa. Am iubit, cu pasiune, liceul nostru,Liceul Kretzulescu, liceul în care, o dată intrat, eram doar micul şcolar posedând cuminţenia unui ursuleţ de pluş, aşezat, cuminte, în banca din spate. Acolo, doar acolo, în marele hol al liceului Kretzulescu şi în clasele sale cu tavanul ce părea că urcă până la nori, am fost cu adevărat fericiţi, departe de matematică, departe de fizică, inseparabili, senini, imperfecţi: profesoara şi fiul ei, mereu împreună, ducând mai departe conversaţia lor de intimitate îndrăgostită.

Acela a fost limanul spre care m-am îndreptat, acela a fost portul meu, ce evoca întinderile atlantice şi pacifice ale cărţilor lui Jules Verne: dragostea unei mame pentru fiul ei abulic, dragostea ce se hrăneşte din tăcere şi din severitate, din surâsuri şi din vise.

Şi spre acea dragoste ce nu poate apune mă îndrept, în fiecare noapte: de undeva, de foarte departe, contemplu diapozitivul himeric în care mama şi fiul sunt împreună, aplecaţi, tandru, peste o carte. O lumină care nu mai este a zilelor pământeşti ne alină, iar limbile de ceasornic bat, nostalgice,un timp ce nu mai curge spre moarte. Aceasta este clipa mea faustică, aceasta este clipa cu care vreau să mă unesc, dincolo de prag: iubirea maternă se înalţă peste cerul nostru, ca un firmament mişcător de unde marine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *