Note pentru un jurnal al despărţirii ( 77)

Atunci când glasul tău începe să răsune din ce în ce mai îndepărtat, asemeni unui ecou prelungit prin camerele casei adâncite în fumul tăcerii, este nevoie să revin în adâncul de vis, pentru ca toate cuvintele pe care tu le-ai rostit vreodată să se înalţe din nou, ca eliberate din captivitatea uitării.

Atunci când parfumul care te înconjura, ca un văl transparent şi primăvăratec, se stinge şi se preface în amintire este nevoie să revin pe culoarele dorului, spre a retrăi clipele în care puteam să ating acest corp delicat de atomi muzicali ce se mişca în jurul tău.

Atunci când zâmbetul tău se topeşte şi se duce către mişcarea de văzduh, este nevoie să păşesc pe cărările trasate de reverie, pentru a intra în largile spaţii pe care duhul tău le locuieşte, înainte de a fi chemat să se ivească, în călătoriile mele himerice.

În cele din urmă, acest jurnal al despărţirii este transcrierea, limpede şi lipsită de emfază, a refuzului meu de a accepta ca timpul să mă îndepărteze de tine, la fel cum undele marine duc mai departe de ţărm ruinele trecutului prefăcut în fragmente plutitoare în larg.

Acest jurnal al despărţirii este un lucru asupra timpului şi un lucru în timpul însuşi, o tentativă, dureroasă şi lucidă, de a merge către locul de unde toate au început, pentru a regăsi sunetul în care toate celelalte sunete sunt cuprinse, pentru a contempla culorile din care toate culorile cunoscute de mine au izvorât, asemeni unei jerbe de curcubeu a primăverii.

Căci nimic nu este mai aspru şi mai neiertător decât acest timp care pare să se dedice disciplinei uitării. Nimic nu este mai aspru şi mai neiertător decât acest timp care pare să promită pacea aseptică a consolării şi tihna mediocră a împăcării cu dispariţia şi cu dorul. Nimic nu este mai aspru şi mai neiertător decât acest timp care ne devoră amintirile şi ne alungă în prezentul etern al curgerii care nu mai are sens.

Şi unica barieră pe care o mai pot înălţa pentru a opri înaintarea sa implacabilă este textul alcătuit din reverie, din lacrimi, din vise, din dor, din resturile de trecut care se salvează asaltului dat de limbile teribile de ceasornic.

Şi poate că acest jurnal în care ne îngropăm amândoi, ca într-un mormânt modest şi melancolic peste care alunecă mişcarea de vânt a toamnei, este cel pe care timpul nu îl va mai putea caria şi înghiţi, este cel în faţa căruia timpul se va opri, acordând celui care jeleşte şi visează privilegiul de a plânge şi de a-şi aminti.

Şi poate că acest jurnal în care vocile noastre sunt unite este tot ceea ce mai poate rămâne de această parte a vieţii, înainte ca moartea să mă elibereze din chingile trupului trecător. Ceea ce timpul îmi poate dărui ca uitare şi consolare eu nu îmi doresc şi dragostea ce durează şi luminează este singurul far către care mă îndrept. Nici un alt astru nu mai poate să se înalţe pe cerul meu şi nici o altă nuanţă a dimineţii nu mă mai poate ispiti cu mişcarea ei.

Fericirea care mă inundă se revarsă din timpul salvat şi care ajunge la mine prin fantele ivite în materia de plumb a zidului zilelor mele. Fericirea pe care mi-o doresc este comuniunea cu clipele care plutesc în aer,în jurul meu, ca nişte minuscule globuri din pomul de crăciun. Fericirea care mă alină este întinderea de ţărm marin, străjuită de pânzele ce se umflă de vânt, ca nişte vele avântate spre alte zări. Fericirea în care mă cufund este zâmbetul tău ce creşte pentru a se confunda cu tulpinile de trandafiri şi cu merii. Fericirea este cutia muzicală a zilelor care au fost şi care se reîntorc către mine, ca o invocaţie ce pregăteşte trecerea.

Despre toate aceste momente ale trecerii prin timp, în căutarea acelui timp care ne-a fost dat impreună, scriu în acest jurnal şi nici un alt text scris vreodată de mine nu este mai disperat şi mai tandru decât acesta. Despre toate aceste momente ale căutării tale în detaliile de madlenă ale amintirii scriu în acest jurnal: iar acest jurnal creşte în mine, la fel cum creşte în tine, dăruindu-ne, de dincolo de moarte, atingerea de duh a umbrelor şi catifelatul pas al iubirii. Despre toate aceste drumuri în timp şi înspre himere scriu în acest jurnal şi ştiu că el nu se va încheia niciodată, că viaţa mea, atâta cât a mai rămas, este doar o ramă în care alcătuiesc portretul celor pe care iubirea îi reuneşte, împotriva timpului aspru al uitării.

Căci dragostea din care se naşte jurnalul despărţirii nu cunoaşte tihna frivolă şi nici cauterizarea durerii. Ea arde , ea străluceşte, ea convoacă, ea cheamă, ea pulsează. Şi din toată această mişcare fără de capăt şi fără de sfârşit se ţese fericirea înlăcrimată printre ai cărei ochi întrevăd pe cel care am fost, alături de cea care ai fost, înaintând, senini, spre domeniul uitării şi al împăcării, dincolo de carnea muritoare, dincolo de uitare, dincolo de timp.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *