Tinereţea este asemeni unei zile de toamnă al cărei amurg se topeşte în noapte, catifelat: dincolo de biologie, dincolo de timp, dincolo de trup, ea trăieşte ca un parfum ce se încăpăţânează să întârzie în camerele pe care tu le-ai străbătut. Tinereţea se gravează în obiecte şi în noi, ca o pecete discretă, ca un ex-libris pe care mâini de demult îl aşezau, timid, pe pagina de gardă a cărţilor din bibliotecile adâncite în tăcere.
La această tinereţe, ce se prelungeşte în noi dincolo de marginile unui anotimp trecător, spre a ne petrece înspre moarte, mă gândesc ori de câte mă trezesc din visele în care ne revedem, fugar şi intens, arşi de dragoste ca în pântecele unei stele gata a exploda în miriade de fragmente orbitoare. Atunci când trupul tău de fum se stinge în aerul de vis, pentru a se alătura imperiului de umbre din care s-a înfăţişat, pe buze îmi rămâne sarea marină a ţărmului în marginile căruia această tinereţe a inimii, biruitoare şi melancolică, trăieşte, întreagă.
Mă gândesc la această tinereţe tandră ori de câte ori o tăietură de rochie sau un ton pastelat trezeşte din domeniul de madlene al iubirii noastre imaginea ta: anotimpul doliului este saturat de revederi pe care doar acest simţ himeric al corespondenţelor le mai poate naşte, dincolo de raţiune. În mine se trezesc şi ecourile memoriei tale, iar din această unire se alcătuieşte întregul ce înseamnă contopirea dintre cei vii şi cei morţi, în pofida liniei ce se ridică în dimineţile singure, ca un rest de fortificaţii solitare.
Şi îmi amintesc de tot ceea ce tu ţi-ai putea aminti şi visez tot ceea ce tu continui să visezi, cu întreaga energie a spiritului eliberat de trup. Şi aproape că mă pot privi pe mine însumi prin ochii tăi, de parcă întreaga mea trecere în timp este prinsă în paginile albumului fotografic răsfoit de mâinile tale. Şi mi se pare, uneori, că pot auzi clinchetul unei linguriţe şi mişcarea de fum a unei ţigări : dar nu mai mă îndrept spre acel colţ, ştiind că ochiul zilei nu va putea vedea ceea ce doar dorul presimte. Universul în care trăiesc acum are consistenţa poroasă şi transparentă a ferestrei prin care materia nostalgiei pătrunde spre mine, liberă: zilele se transformă în vis şi ele duc mai departe emisarii parfumaţi ai lumii de dincolo.
De demult, foarte de demult, o mamă îşi petrecea copilul până către marginea Muzeului Naţional de Istorie. De acolo , drumurile lor se despărţeau. Micul licean timid şi şui se îndrepta spre Liceul Lazăr, în vreme ce ea se grăbea spre a ajunge la liceul Kretzulescu. Şi poate că în acel ritual al despărţirilor fugare se ascundea, întreagă, dragostea noastră: o dragoste jucăuşă şi severă, o dragoste în care se amesteca sacrificiul şi zâmbetul, o dragoste care se eliberează de cuvinte, spre a îmbrăţişa doar tăcerea.
De demult, foarte de demult, atunci când te însoţeam în magazine, studiam atenţia minuţioasă şi copilărească cu care te apropiai de fiecare haină şi îmi imaginam, alunecând pe culoarele timpului, că mă aflu alături de tine în faţa bradului de crăciun ce lumina casa bunicilor. Te contemplam şi descopeream în fiecare gest al tău ceva din gesturile mele, la fel cum acum, singur în marginile oglinzii, întrevăd în restul meu de trup cariat umbra ta,devenită una cu mine.
Există o tinereţe pe care moartea nu o poate stinge, iar această tinereţe a fost cea în care tu ai trăit , până la capăt. O tinereţe pe care bătrâneţea stearpă şi amară nu o poate întuneca, căci acestei tinereţi îi este dat să dureze până în clipa cea din urmă. Acestei tinereţi fragile şi armonice ca un vals de Chopin îi închin jurnalul meu: pianul care a răsunat în largile camere al dragostei noastre îl invoc, fantasmatic, aici, ca pe un semn al continuităţii înmiresmate.
Şi poate că de aceea ceea ce mă copleşeşte, în visele revederilor noastre, este unitatea ta luminoasă: închisă în crisalida fantasmelor, mi te înfăţişezi cu o singură vârstă şi vorbind cu un singur glas. Înaintând peste apele morţii, străluceşti în acest anotimp regăsit al seninătăţii.
Niciodată adumbrită de tristeţe, învăluită în melancolia ta autumnală, atingându-mă cu acea blândeţe ce se revarsă în dor, ca o ploaie de vară. Şi spre tine mă îndrept, pregătit, la rândul meu, să mă confund cu lentoarea surâzătoare a amiezei care nu mai are sfârşit, în vreme ce chipurile noastre îngemănate se contopesc, muzical.
