Pentru cei mai mulţi dintre oameni, despărţirea este un fapt administrat birocratic şi mecanic, asemenea morţii .Un geniu implacabil al speciei îi locuieşte, dictându-le mişcările de automat cu care se îndreaptă, orbi, spre propriul lor sfârşit. Comfortul zilelor lor este perfect, asemeni unei camere aseptice de hotel : în marginile teritoriului capitonat de indiferenţă nu mai încape nici măcar o umbră a durerii.
Acestor oameni jurnalul despărţirii nu li se poate înfăţişa decât drept o curiozitate morbidă, decât ca imaginea, nefirească, a doliului ce curge dincolo de marginile pe care ni le prescrie firea noastră trecătoare. Acestor oameni familiaritatea cu cei care nu mai sunt nu li se poate înfăţişa decât ca simptomul îndepărtării vinovate de ceea ce ei cred că este însăşi viaţa- un şir de zile interşanjabile, un mozaic de dale ce duce spre nicăieri.
Dar acest jurnal al despărţirii nu le este destinat lor , după cum nu este destinat nici măcar mie însumi: mâna ce îl scrie, tenace şi solitară, în dimineţile pustii, este mişcată de dorul ce vine de dincolo de prag. Acest jurnal este al tău şi al celor de dinaintea noastră, ca o cărare pe care paşii amândorura se întâlnesc, călăuziţi de vânt.
Acest jurnal al despărţirii vorbeşte cu o limbă pe care nu am mai vorbit-o până acum , pentru că el este menit să ajungă acolo unde nu am visat să ajung, înainte de moartea ta. Este aceasta o limbă mai apropiată de limba tăcerii intense şi himerice pe care o cunosc cei ce se ivesc în visele mele: eliberată de cuvinte, ea se înalţă spre cerul pe care ochii omeneşti nu îl pot întrezări decât fugar.
Celor care mă întreabă, contrariaţi şi mişcaţi ipocrit, când se va încheia durerea şi dorul, eu nu le pot răspunde cu cuvintele tocite şi calpe ale zilelor lor. Celor care mă întreabă când mă voi întoarce la cel care am fost , cândva, jurnalul acesta le înfăţişează singura depoziţie în care este strânsă mişcarea sufletului meu.
Şi nu ar fi fost, poate, firesc, ca acest jurnal al despărţirii să fie publicat postum, ca un semn al trecerii la care eu însumi nu mai pot asista? Nu ar fi fost, poate, mai firesc ca această intimitate de dor şi de durere să fie ascunsă ochilor care văd, dar nu mai pot pătrunde?
Dar acest jurnal pe care îl scriu în viaţă, fiind, nu mai aparţine acestei vieţi: asemeni unui testament, el oglindeşte fiinţa cuiva care mai este,încă, dar nu va mai fi. Acest jurnal locuieşte, asemeni mie, în purgatoriul ce separă lumile: conversaţia este, de acum, înainte,una purtată cu duhurile şi cu umbrele.
Anotimpul doliului, a cărui cronică este acest jurnal, este unul al impreciziei contururilor: în viaţă şi în afara ei, de o parte şi de alta a graniţei care nu mai are stabilitatea de granit a certitudinilor. În clipa în care , în vis, parfumul tău umple camera muzicală a fantasmelor mele, mă las purtat de un elan blând, ca de mişcarea unei dimineţi de toamnă, înaintând spre larg, fără a mai privi înapoi.
O despărţire lină, asemeni amurgului ce contemplă profilul unui peisaj îndrăgostit, o alunecare ce presimte sfârşitul, ca pe un crepuscul înmiresmat: corpul imaterial al reveriei este cel în care mă topesc, împăcat.
