,,Eu şi când sufăr port un nimb de fericire năucă”

Anunnaki. Povestiri sub pleoape, dispuse sub forma poemului în proză (iată, o schimbare de strategie narativă în discursul Ecaterinei Petrescu Botoncea –dacă e să ne raportăm strict la Camino. Jurnalul unui medic anestezist sau Cutia cu vechituri), cu versuri albe, sunt ,,praguri” între două lumi, naraţiuni de tip gaz ilariant (folosit în terapia intensivă de medicul Petrescu), în starea de anesteziere, de diminuare sau suprimare a sensibilităţii la dureri, (po)vestiri cu ochi închişi, dar cu ,,ochiul” minţii larg deschis, vigilent spre interior, povestiri în transă, 72 la număr, care, simbolic vorbind,  fac înconjurul globului ocular, fapt ce o apropie pe scriitoare, din punctul de vedere al vizionarismului, de Ocolul pământului în optzeci de zile al lui Jules Verne. Unu, pentru că tot de un ,,ocol” (citeşte nostalgie, nostos+algia, tălmăcită prin dureroasa întoarcere, pe căi ocolite, la origini), de ,,lecţie a reîntoarcerii” (p.7) (,,nu pot avea nostalgie pentru ceva ce nu mi s-a întâmplat încă!” (p.127)) e vorba şi în Anunnaki, şi doi, pentru că noţiunea de tera-pie include pământul, acel terra regăsibil în mitologia Matrix-Genitrix, mama-pământ, sau Geea Mater. 

Ecaterina Petrescu Botoncea, ,,ocupată cu dereticatul printre cuvinte (…)” (p.91), recuperează din mitologia sumeriană personajul Anunnaki (responsabil, chipurile, de soarta umanităţii), nu din dorinţa de a readuce în prim-plan antichitatea sau civilizaţia sumero-babiloniană, ci datorită semnificaţiei percutante a patronimului respectiv, An=cerul, Ki=pământul, o fericită întâlnire-amalgamare a contrariilor, androginul recompus: ,,a fost un timp al zeilor oameni, l-am ratat!” (p.35). La Ecaterina Petrescu Botoncea, Anunnaki este despre iubire (sub diferite forme pe care le vom evidenţia), cu ascendent divin, despre întâlnirea dintre principiul masculin Anu şi principiul feminin Ki –şi, de aici, transgresarea poveştii pe teritoriul posibilului, mesaj universal şi universalizant. Aşadar, două ,,jumătăţi” cu nume ,,de împrumut”, doi actanţi eminamente umani –doi tineri studenţi, între care întâlnim alter ego-ul scriitoarei- pe fondul onomastic pus la dispoziţie de zeitatea în cauză, împletire între antropomorfism şi teomorfism.

Anunnaki e doar un motiv sau tertip (ce apare sub forma unei voci asemănătoare cu ,,un dangăt de clopot mănăstiresc (…)” –p.8) folosit de scriitoare pentru a-i reflecta mai bine intenţiile coagulant-întregitoare ce izvorăsc din ideea de cuplu. La fel de bine, este expresia elevării spirituale a Ecaterinei Petrescu Botoncea, care-l alătură pe Anunnaki Dumnezeului creştin, bisericii, îngerilor, arhanghelilor, zeului Briareu, sfinţilor, liturghiei, botezului, lui ,,Christos cel înviat” (p.55), Zamolxis sau Maicii Domnului, asceţilor şi sihaştrilor bucovineni din Munţii Rarău sau de pe Muntele Athos, preoţilor ortodocşi sau protopărinţilor Adam şi Eva, într-o încercare temerară de ecumenism. Sunt Povestiri sub pleoape cu efecte halucinogen-hipnotice, de tip derviş, ars combinatoria, derulate în timp şi în spaţiu real sau imaginar, povestiri acoperite de ,,mantaua” pleoapelor, ce nu se pretează la a fi repovestite în manieră clasică, de tip flash, gene de lumină sau Spice de lumină, fără vreo înlănţuire logică sau legică, fără vreun subiect anume sau fir narativ care să brăzdeze întreg volumul, de consistenţa efemeridelor, rod al unui prea-plin ce se cere grabnic expulzat-împărtăşit, ce reţin atenţia prin rapiditatea cu care se succed, în genul train spotting, a trenului ce intră şi iese din tunel: ,,capul îmi e plin de cuvinte” (p.25); ,,mă aflam într-un tren imaginar care avea o locomotivă cu aburi, unde nu eram decât eu pasager, doar eu, aplecată pe fereastră şi înfrăţită cu glasul pufăitor al roţilor de fier” (p.7). În acelaşi timp, e vorba de un şuvoi eliberator de emoţii şi de ilustrarea coexistenţei, în armonie şi completare reciprocă (nonexcludere), a medicinei (ştiinţă care se sprijină pe datele concretului şi ale imediatului demonstrabil) cu literatura şi credinţa (care operează nu atât cu certitudini, cât cu proiecţii, fantasmagorii sau cu supoziţii). În somn sau în stare de trezie, sub pleoape se întâmplă întotdeauna ,,ceva”.

Sub raport medical, anestezierea presupune inducerea unei stări, abolirea controlului şi raţiunii în favoarea visului şi a hazardului, scoaterea din ,,circuit” a pacientului imobilizat, ,,nefuncţional” şi la ,,cheremul” anestezistului, în vederea pregătirii pentru operaţie (fiecare cu gradul ei de risc şi de dificultate), în scopul reincluderii acestuia, ,,lăut”, în circuitul social. Extrapolând la nivel narativ, scriitoarea Ecaterina Petrescu Botoncea ne pregăteşte, sub raportul estetismului şi al uşurinţei cu care stăpâneşte metafora şi verbul, pentru operaţii pe cord deschis, ea însăşi venind cu inima (şi cu mintea) deschisă către cititori. În ambele cazuri, pacient sau cititor, niciunul nu-şi mai aparţine sieşi pe toată perioada ,,operaţiei”, postură pe care o împărtăşeşte până şi scriitoarea, ,,prinsă” fiind în ochiurile nadei-Poveste de sine plămădită: ,,eu vorbesc puţin şi scriu mult, de fapt, scriu tot timpul, nici nu gândesc, doar scriu, pereţii casei mele sunt plini de cuvinte scrise, tablouri nu am…pentru că altfel vorba zboară iar eu rămân ca un mesteacăn desfrunzit” (p.7-8). Altfel spus, în plan profesional, dar şi în cel narativ, Ecaterina Petrescu Botoncea are oroare de a pune punct, de a abandona, chiar şi atunci când oboseala sau uzura unei meserii nobile, dar anihilatoare de elan vital, îşi spun cuvântul: ,,mă gândesc tot mai serios să părăsesc secţia de terapie intensivă, care a ajuns un câmp de luptă mult prea încrâncenat pentru sufletul meu,

am obosit.” (p.21). 

Povestiri sub pleoape, ,,alchimie” sau tot atâtea călătorii îndelung speculative, împărţite pe patru mari paliere textuale, I Ceai de mentă cu ghimbir, II Urme pe zăpadă, III Cu primăvara în cioc şi IV Spice de lumină, sunt povestiri ,,gardate” epidermic de pleoapele-cortină-scut-pojghiţă protectoare-prag, de globii ocular-,,carusel”, mediind trecerile dintre lumea de ,,aici” şi lumea de ,,dincolo”, prin punctul ,,zero” al ruperilor de nivel: ,,păreau însufleţite”, ,,mă inspirau la visare” (p.7), ,,salonul părea un vagon de tren plin de bagaje (…)” (p.118), ,,sau poate că nu tu ai condus valsul acela rotitor pe muzici şi parfum de infinite roze, poate că eu păşeam peste seară şi eram chiar drumul de deasupra drumului, cum să îmi mai aduc aminte, a trecut atâta timp peste noi şi amândoi eram unul” (p.117), ,,poate citeam, poate cântam ca o privighetoare, propria mea poveste…” (p.141), ,,eu nu mai eram eu, ci poate o oglindire de rază pe tricoul meu portocaliu” (p.159), ,,nu mai ştiam dacă sunt vie sau moartă (…)” (p.203). Acele ,,păreau” sau ,,poate” (regăsibile din abundenţă în naraţiunea Ecaterinei Petrescu Botoncea, cea care nu aparţine de celebra Şcoală de la Târgovişte, dar se află la originea unui onirism propriu ,,profesionalizat”) sunt atribute ale relativităţii care pune sub semnul întrebării sau al îndoielii, sau ale memoriei care joacă feste-fieste. Şi ale apetitului scriitoarei (care nu-şi pune problema veridicităţii, orice asemănare cu realitatea putând fi întâmplătoare) pentru imaginar, mult mai ,,ofertant” decât realitatea traumatică a spitalului. 

Sub aspectul stilului şi al expresivităţii, există diferenţieri substanţiale între, de pildă, povestirile starostelui Simion din Cutia de vechituri, povestiri ţărăneşti-,,răzăşeşti” sau cele duios nostalgice după Vicovul (o adevărată Descriptio Bucovinae, ,,stropul (…) de eternitate” –p.53, întoarcere la matca fiinţială) şi Bucureştiul copilăriei, şi povestirile filtrate intelectual din Anunnaki. Povestiri sub pleoape, construite pe principiul ,,mintea mea o lua razna.” (p.9), fapt ce conturează profilul psihologic labirintic al Ecaterinei Petrescu Botoncea: pierderea unui reper sentimental prin mutarea bunicii din casa de la Bucureşti, Costineştiul de odinioară, jocul cu broscuţele etc.

Annunaki. Povestiri sub pleoape este şi un scrisorar-epistolar, dovadă fiind comunicarea prin intermediul scrisului dintre naratoarea Ki şi fiica acesteia (căreia i se adreseasă cu apelative tandre, materne, gen ,,draga mea” (p.23), ,,Fetiţa mea” (p.26), ,,Scumpa mea” (p.63), ,,te iubesc, draga mea”, ,,porumbiţa mea” (p.69), ,,scumpa mea fiică” (p.90), ,,copilul meu” (p.96), ,,bucuria mea” (p.101), ,,dragul meu copil” (p.125)), plecată la Londra pentru a-şi desăvârşi studiile medicale şi, mai puţin consistente, dar recuperate pe filiera memoriei, scrisorile din studenţie dintre Anu şi Ki, o superbă poveste de dragoste. Epistolarul are valoare de ritual prin care se realizează o dublă conectare la ,,acasă”: ,,mă aşez la birou, să îţi scriu, dar stiloul meu o ia razna, iar pe hârtia albă îmi apare fântâna din curtea bunicilor.” (p.33). De la dovada de iubire în plan ,,micro”, scriitoarea basculează înspre ,,macro”, dragostea pentru întreaga umanitate: ,,(…) eu ştiu că port în mine atâtea iubiri de oameni, încât atunci când plâng, îmi ţâşnesc noi aripi, cu care încă mai ating, seara la culcare, înainte să mi se aşeze pe ochi visele, tot felul de nefericiţi ai sorţii, iar apoi sărut mâinile bunicului şi ale bunicii, sfinţenia părinţilor mei, mirosurile şi sunetele venite din trecut” (p.16). Că este nevoie de o acalmie proprie scriiturii (conectare la vibraţia cuvântului), o spune chiar naratoarea: ,,astăzi sunt prea surescitată şi o să mă liniştesc (…)” (p.10). De altfel, vibraţia (,,subiectul vibraţiei şi al trecerii materiei din starea de corpuscul în undă” –p.130) este un domeniu de referinţă al Ecaterinei Petrescu Botoncea, cea ,,(…) dornică de decriptări acerbe în încurcăturile subconştientului tiranic al fiinţei umane.” (p.30), medicul-scriitor preocupat în permanenţă să-şi lărgească aria ,,curriculară” şi să dobândească noi cunoştiinţe din varii domenii, fapt ce o propulsează în categoria însetaţilor de Absolut, a lui l’uomo universale, genotip prefigurat de Renaştere. Aşa se face că, în sfera de interes a acesteia, intră, pe lângă profesiunea de credinţă, medicina alopată, spiritualitatea, fitoterapia, paranormalul, fizica cuantică, poezia, filosofia, muzica, arta etc., domenii care solicită noocratic, dau insomnii şi ,,dependenţă” şi o ţin mereu ,,conectată”: ,,o întreagă harababură în propriu-mi subconştient.” (p.11). Conectată este scriitoarea şi la lumea viselor, populate de fel de fel de entităţi (zânele, omul-contur, oamenii-fluturi, necunoscutul cu ,,faţa galbenă şi plată ca o hârtie de ziar vechi” (p.127), omul-insulă, omul-oglindă): ,,Noaptea nu am dormit deloc, răscolită şi zgâlţâită de vise urâte (…)” (idem). Realitate sau imaginar, nu întotdeauna sunt lumi controlabile sau cu sens (deşi există şi un sens al nonsensului), de unde şi limitele fiinţării şi dihotomia a controla-a fi controlat. E cazul spitalului, topos furnizor de confesiv şi de stări dintre cele mai variate: ,,spaţiul în care trăiesc nu este o lume, ci o graniţă, iar eu plâng frecvent în inima mea, iată de ce, uneori, nu pricep ce se întâmplă cu mine.” (p.12). Când legătura organică dintre naratoare (capabilă să gestioneze cât de cât şi să aducă un aport de echilibru relativ) şi prezenţa ei la eveniment e perturbată, intervine din nou ,,nepriceperea”, starea de perplexitate, absenţa din ,,schemă” şi, în termeni cioranieni, ,,neajunsul de a te fi născut”: ,,totul îmi părea acum desfigurat, din toate lipseam eu (…)” (p.14).

Ecaterina Petrescu Botoncea învesteşte ochii cu memorie. Alături de organul vederii, bogăţia de instrumente optice şi a substitutelor simbolice ale acestora care se regăsesc în volum, semn că scriitoarea vede şi ,,altfel”: binoclul, ochelarii, fereastra întredeschisă, lacrimile, poezia, proza, muzica, arta, amintirile, cerul-lentilă, apa, marea, cartea, ,,albumul de fotografii alb-negru cu peisaje de toamnă” (p.7), fântâna, planşeta pictorului, epiderma, calculatorul, cinematograful, acvariul, icoana, telescopul, oglinda: ,,de fapt, suntem o singură fiinţă cu infinite oglinzi, feţe şi reîncarnări…” (p.98).

Anunnaki. Povestiri sub pleoape operează cu binomul minte (raţiune)-inimă (afect), situaţie ce intră în încercarea de conciliere a contrariilor. În cazul aducerilor-aminte (cartierul bucureştean al copilăriei, maidanul, părinţii, bunicii, botezul pe furiş, jocurile inocenţei, echilibristica pe acoperişul Muzeului Zambaccian ş.a.), ,,amintiri răstignite” (p.150) ce conţin un grad sporit de vulnerabilizare prin autoexpunere (amintiri pe măsura inimii încăpătoare a scriitoarei), e vorba de descleştări ale inimii, de intrare-ieşire din ,,laţ”, de anestiezieri autoadministrate sau de ,,vizionări” cu ochii închişi (spectator la ,,pelicula” numită propria-i viaţă): ,,uşor, uşor, am intrat în capcana amintirilor.” (p.15). Nu întotdeauna amintirile sunt ,,ospitaliere”, capabile să îi faciliteze protagonistei întoarcerea lin-nostalgică ,,acasă”. Există situaţii când amintirile (cu o existenţă superfluă, ,,îndărătnice”, precum murga neagră din text, rezistente la ,,cabrare” şi la rememorare) i se pun de-a curmezişul, când memoria o ,,rejectează” ca pe o ,,intrusă”, ca organismul un corp străin, situaţie când se simte străină în propria-i viaţă: ,,acum totul mai exista doar în mintea mea, sub pleoapele mele, în lungimea oaselor care au crescut pe timpurile acelea, în filigranarea sufletului meu.” (p.18). 

Docile sau nu, amintirile femeii-Ki (plutind pe elizeele ,,câmpii imaginare” –p.25) sunt parte din fiinţa acesteia: ,,îmi iubesc amintirile mai mult decât pe mine însămi (…)” (p.19).

Structural, Ecaterina Petrescu Botoncea, la care totul se desfăşoară la nivel de experiment, prin trăire directă, este o fiinţă sensibilă (,,sunt un amestec de gânduri şi emoţii, pe care trebuie să le exprim, adică sunt un om viu (…)” –p.23, ,,(…) mai scriu cuvinte pe frunze” –p.82)), impresionabilă, generoasă, profund ataşată de oameni, de frumos şi de cuvântul ziditor. Anunnaki. Povestiri sub pleoape sunt foi de (auto)observaţie, sub lumina investigaţiei personale intrând medicul, dar şi omul Petrescu. Paradoxal, autoscopiile-reverii ale scriitoarei, confesiunile prin care devine ,,corp transparent”, scrutarea propriului orizont se consumă şi în timpul actului medical (,,în medicină, durata jocului poate fi de o viaţă de om, iar finalul să se rezume la o singură frază cât un epitaf improvizat (…)” –p.22), semn că nu există o graniţă fermă între aceste domenii de referinţă. Aflată la intersecţia celor două lumi (în care ,,(…) avem nevoie de gânduri şi de stări emoţionale care să le dea culoare acestora, în afara gândului nu există viaţă.” –idem), Ecaterina Petrescu Botoncea se visează cum este în realitate, dar şi cum nu este (vedere ,,în orb”, vedere mentală, breşe onirice supervizate de ,,decodorul” de imagini numit pleoape), fapt ce explică consumul energetic ce se produce la intrarea-ieşirea din proiecţiile ce o au în centru: ,,dincolo de vis şi de nostalgia murmurată, se vedea cu totul altceva.” (p.19); ,,m-am trezit cu capul sprijinit de birou, şi cu ochelarii în mână, electrocardioscopul avea un traseu regulat (…)” (p.21). 

La Ecaterina Petrescu Botoncea TOTUL este energie, câmp vibraţional: Dumnezeu (un Dumnezeu ,,bucovinean”, profund uman şi sfătos, regăsibil şi în Pervazul lui Dumnezeu al Anei Barton: ,,Pe Dumnezeu, prima dată mi l-a prezentat bunica, venea la noi în fiecare seară înainte de culcare, avea plete lungi şi albe, mustăţi răsucite şi o voce caldă cu accent moldovenesc” –p-84), iubirea (artă, limbaj universal, taină, lumină, forţă, foc plasmatic, toiag, panaceu), scrisul, cuvântul-Logos, lumina, credinţa, desfătarea trupului sub impulsul muzicii (crescendo-ul  emoţional de care are parte Ki la partitura interpretată de pianistul Andrei, care, în finalul cărţii, îşi dezvăluie identitatea de ,,împrumut”), muzica în sine (ce induce starea de imponderabilitate), somnul indus ( ,,(…) până şi A.D.N.-ul nostru se poate fluidiza în undă, transmutându-şi amprenta la distanţă şi fecundând Lumea prin Lumină divină, la fel ca în mitologia biblică.” (p.82); ,,…o formă de menajare a energiilor şi de iubire, pare absurd, este somnul indus, practicat în secţiile de terapie intensivă.” (p.99)).

Orişicât ar încerca Ecaterina Petrescu Botoncea varianta autoimună, în faţa trecerii iremediabile a timpului (,,timpul muşcător” –p.31) rămâne totuşi ,,descoperită”, fără leac sau remediu terapeutic, poate doar ludicul (de care dă dovadă în relaţia directă cu nepoata Ilinca): ,,(…) durerea timpului rătăcit în fiinţa mea, adăugit la alte tristeţi de zi cu zi, legate de viaţa de spital, şi nu numai, m-au alergat, împingând spre neuronii mei încâlciţi o cantitate tot mai mare de impresii şi lacrimi (…)” (p.21); ,,Acum eu spun, sunt litera P, păsările, iar tu eşti litera A, anotimpurile, apoi eu voi fi litera C, culorile, iar tu, litera L, legumele (…)” (p.30).

În afara somnului natural, a celui indus prin procedee medicale ( ,,(…) câte alte lucruri implică terapia intensivă, câte manevre, câte dispozitive şi aparate care transformă fiinţa umană într-un fel de cosmonaut traversând iadul, cu o navă spaţială (…)” –p.48) , hipnotice sau şamanice, a extazului în faţa misticului, metafizicului (,,(…) metafizicul din mine şi rănile mai vechi (…)” –p.28) sau a trăirii, la paroxism, a emoţiei estetice, la Ecaterina Petrescu Botoncea pleoapele închise/căzute peste ochi nu sunt o dovadă de laşitate, de ,,spectacol” epuizat, de fugă în faţa atrocităţilor vieţii (în speţă, suferinţa copiilor) sau de abandon, ci autoechilibrare, respiro, procedură Zen (,,Satori” –p.80), trăirea lui Dumnezeu (a se vedea ,,oda” scrisă de Ki pe o perdea şi închinată divinităţii), conectare la Esenţă, modalitate de a-şi reîncărca/reîmprospăta rezerva de energie şi de a continua lupta. Există situaţii când însăşi Ki devine pleoapă: ,,apoi am fost pleoapă cu gene albite de îngeri.” (p.47).

Anunnaki. Povestiri sub pleoape sunt inscripţii pe globii ocular, ,,rune” sau ,,hieroglife” pentru ,,minte, inimă şi literatură”. Dubla ipostază a Ecaterinei Petrescu Botoncea, de medic şi de scriitor, o pune în faţa provocării de a pune medicina în cuvinte (,,medicina narativă înainta greu.” –p.44) şi de a liriciza-literaturiza. Din ambele situaţii se degajă gradul înalt de responsabilitate în faţa actului scriiturii: ,,sunt gânduri şi cuvinte pe care nu le pot scrie fără a avea o nelinişte şi a mă teme că pot fi aduse în derizoriu şi răstălmăcite de colegi de-ai mei, dar ei nu au trecut prin dedublări astrale, cum mi s-a întâmplat mie, nu au cunoscut cerul interior, nu au simţit acea năvală de iubire dumnezeiască, acea lumină, care te învăluie şi te ridică până auzi ciocnirea cristalelor astrale în urechea ta…” (p.49-50). Ca să contracareze eventualii detractori, scriitoarea îşi expune cu seninătate ,,smintelile”: ,,dar mai am o sminteală copilărească,/ aceea că pot vindeca oameni…” (p.53); ,,damblaua mea cum că noi am fi vibraţie” (p.64).

Există o serie de constante narative în majoritatea scrierilor Ecaterinei Petrescu Botoncea (al cărei ,,camuflaj” poartă numele de ,,etos” (p.54) şi a cărei relatare duioasă împrumută din trecerea Anastasiei), semn că respectivele subiecte i se oferă generoase: copilăria, Bucovina-Axis şi identificarea cu ţinutul prin intermediul unui ritual ,,şamanic” (,,pielea mea era a unei aborigine, mă vopseam cu albastru de Voroneţ, galben şi roşu vegetal, precum lâna pentru ţesut covoare, doar rostogolindu-mă prin trifoi şi flori sălbatice, ronţăiam muguri de brad şi mă oglindeam în ochiul boului după cum puteam să mă îmbrac şi în rochiţa rândunicii”-idem), alunecarea în oniric (,,mă apucă groaza la gândul că ar putea exista viaţă fără somn, adică fără vise” –p.56), propensiunea către lirism (,,(…) eu sunt o omidă (…)”-p.54;  ,,poeţii rămân nişte copii care trebuie duşi de mână prin locuri neumblate” –p.80), spiritul contestatar (,,nu mai putem vorbi de medicină ca despre arta de a trăi prin aprofundări spirituale,/arta de a simţi…şi de a te face simţit în inima aproapelui tău,/ci de locul unde orice nimicură, fie ea şosetă, maieu, pampers, sau flacon cu medicamente, rătăcită printre saltele şi pături, este mai bine luată în evidenţă decât inima nevăzută care îndură resemnată în acelaşi pat, trecerea clipelor până la chemarea glasului de clopot” –p.94), aspecte din viaţa de medic anestezist, binomul viaţă-moarte, judecăţile estetice, tentaţia filosoficului (moment în care o întâlnim pe ,,socratica” Petrescu: ,,dar  eu ştiu că nu ştiu când m-am făcut mare (…)” –p.55), Dumnezeu, iubirea (,,iubesc planeta pe care m-am născut, ţara, oraşul, strada, familia, încercările pe care le-am întâmpinat, copiii, şi-i mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a lăsat să-L cunosc în diverse feluri şi chipuri şi să-mi fie cel mai bun prieten.” –p.64), sacralitatea, timpul (,,după plecarea ta, Anul Nou nu a mai avut acelaşi farmec, mai pierdusem din cele 2160000000 de secunde care îmi pot fi destinate ca medie a clipelor trăite de părinţii mei, încă 365 de zile, înmulţit cu 24 de ore şi cu încă 60 de minute şi apoi cu 60 de secunde (…)”.p.63), natura (,,vara mă urcam pe bicicletă şi hălăduiam peste dealurile vecine, mă împrietenisem cu tot felul de Vetuţe pe care le ajutam să întoarcă fânul, să mulgă vacile, să adune merele, adică rămăsesem la aceleaşi gusturi de prietenă la cataramă cu natura…şi, totodată, atunci am cunoscut o mulţime de Păcală, Dănilă Prepeleci, care topeau într-o clipă tot ce nevestele lor munceau o vară” –p.61), valoarea terapeutică a gândului săditor, felul în care îşi păstrează nealterată ,,frumuseţea trăirilor inocente.” (p.56), solitudinea (,,de ce nu iubesc singurătatea? nimeni nu îmi dă ordine, nimeni nu îmi cere nimic, nimeni nu îmi împoaie capul cu prostii şi totuşi, nu înţeleg de ce aş vrea să scap de mine, să fug, să mă uit, să evadez înafara mea, să răstorn ceva din prea plinul meu şi să mă umplu cu vid”-p.68), identitatea şi problema alterităţii (,,(…) nu am vreme, între atâtea gărzi şi ore suplimentare, să rememorez toate clipele fără egal, toate emoţiile, natura sinelui meu profund, mai degrabă senin, decât vesel, cald, decât jovial, amuzant şi imperfect, decât strâmb, dar cert, mai mult ezoteric, decât cerebral.” (p.125) etc. Sunt suficiente motive care o fac ,,vizibilă” şi, în acelaşi timp, ,,transparentă”, populară şi vrednică de a fi citită, cei interesaţi să urmărească parcursul profesional şi scriitoricesc al Ecaterinei Petrescu Botoncea având astfel prilejul să se lase în mâinile acesteia, garanţie a faptului că ceea ce face o ridică la nivelul excelenţei, în ciuda decenţei ce o caracterizează: ,,mă jenez de destăinuirile mele naïve.” (p.146).  

Rememorând, scriitoarea, ce are calitatea de ,,peregrină” (p.61), cea care vorbeşte şi scrie cu ochii, creşte în veşnicie (p.58). Un simbol percutant prin care se face trecerea cu uşurinţă de la realitate la vis şi invers este circul-hipnoză cu certă funcţie magic-propulsatorie, în care spectacolul multiplu tinde spre desăvârşire şi spre recompunerea totală a fiinţei risipite în cele patru puncte cardinale ale existenţei: ,,primele numere erau cu pitici, apoi urmau iluzioniştii, gimnaştii la trapeză şi totul se încheia cu dresajul de câini, tigri, pantere, lei, şi la sfârşit caii (…)

apoi tata îmi cumpăra halva şi zahăr ars pe băţ, mă dădea în roata mare şi la întoarcere intram într-o cafenărie să ia cafea proaspăt râşnită şi ciocolată fină cu stafide şi arahide (…)

(…) iar mama încă era în capot, cu şorţul în faţă, bigudiurile şi agrafele în păr, iar mie mi se părea aşa, nespus de frumoasă, de parcă era şi ea un ornament de pus în brad.” (p.57-58).

De cu totul altă factură în ceea ce priveşte modul de percepere a realităţii este sanatoriul Patrana, loc în care naratoarea Ecaterinei Petrescu Botoncea îşi face stagiatura ca medic. Pavilionul de boli mintale populat cu pacienţi suferind de afecţiuni dintre cele mai diverse, fiecare cu povestea sa, e un microunivers uman în sine, ce funcţionează după cu totul şi cu totul alte reguli decât lumea pretins ,,normală”: ,,la sanatoriu vedeam tot felul de fete tinere, îmbrăcate ca nişte sorcove, umblând prin parcul îngrădit cu sârmă ghimpată, aproape somnambule, uneori însoţite de bărbaţi vânjoşi, raşi în cap, cu ochi sticloşi, neştiind niciodată care sunt bolnavii, şi care gardienii (…)” (p.59).

În replică şi la un alt stadiu profesional, dar păstrând dimensiunea suferinţei şi a dramelor umane, secţia de pediatrie, unde Ki salvează copii, dar se şi conectează la inocenţa şi puritatea lor.

În cheia mitului ,,păgân” sumerian anterior lui Adam şi Evei, corolar al tuturor celor 72 de poeme în proză ale Ecaterinei Petrescu Botoncea (,,(…) impactul poemelor asupra mea (…)” –p.74), este povestea de iubire (,,sacralitatea iubirii porumbel”) dintre Anu şi Ki (poveste pământeană cu descendenţe zeieşti), cerul contopindu-se simbolic cu pământul sau fiecare dintre protagonişti fiind cer/boltă sau pământ iubirii care îi uneşte: ,,mă căutam în adâncul ochilor lui şi el într-ai mei, sfântă, beată, de căldura care ne unea, de sfiala care ne despărţea, îmi ţinea mâna strânsă într-a lui, ori poate eu pe a lui, într-a mea, am înaintat în apele învârtejite ale mării, ne-am atins coapsele ude şi ne-am îmbrăţişat parcă pentru a muri împreună.” (p.77). 

Păgână sau nu, indiferent de umanitate, de pantheon sau de zeitate (semn că nu contează cu adevărat reprezentarea), Ecaterina Petrescu Botoncea face din iubire Religie, îşi este sieşi Anunnaki. Dincolo de ,,puterea lor magică”, de rolul lor incantator-vibratoriu ce le plasează în zona mantrelor, furnizoare de ,,melancolii metafizice” (p.70) şi de ,,acele trăiri perfect suprapuse” (p.73), cuvintele cântă în Anunnaki. Povestiri sub pleoape, fiind o odă închinată bucuriei: ,,m-am născut în zodia bucuriei, într-un calendar pe stil vechi, în timp ce mama pregătea aluatul de lut, într-o copaie de lemn de frasin.” (p.109); ,,(…) fiinţa umană este un program al bucuriei” (p.125). La fel, sufletul are ecou. În fond, câte motive de nostalgie, atâtea declaraţii de iubire: copilăria, adolescenţa, studenţia, Anu, meseria de medic, pacienţii, fiica, nepoata Ilinca ş.a.

La Ecaterina Petrescu Botoncea suprapunerile de imagini (generate, într-o mare măsură, de instrumentele optice care fac posibilă percepţia) se datorează vederii sau revederii (act repetitiv). Nu doar ochiul-organ de simţ vede, nu doar ochiul interior percepe, ci şi ,,ochiul” din creier, ochiul karmic unde se amalgamează visele, de unde şi lipsa unei garanţii ferme că faptele narate de scriitoare s-au petrecut sau nu aievea sau sunt doar proiecţii ,,reziduale”: ,,cine mai ştie, mereu mi se suprapun imaginile când este vorba despre mine şi el” (p.79).

Prin intermediul Povestirilor sub pleoape, tot atâtea forme de ,,hălăduire”,,,kira” Ecaterina Petrescu Botoncea (prin ale cărei vene curge sânge grecesc, ceea ce explică, într-o oarecare măsură, intrările în şi ieşirile scriitoarei din ,,agora” narativă şi sensibilitatea pentru elenica triadă bine-frumos-adevăr) aude, vede, imaginează, spune, dă glas unor glasuri (proprii fiecărei vârste din viaţa sa). Ei şi naratoarei Ki contactul cu albumul de fotografii şi postura de pasager iluzoriu într-un imaginar tren cu amintiri îi provoacă suferinţă şi vertij: ,,închid albumul şi oftez,/căci înafara trenului cu locomotivă pe aburi, care soseşte din gară în gară, cu un singur călător întors în timp, mai sunt şi trenuri ce pleacă unele după altele, unde se urcă pe rând bunicii, părinţii, fraţii şi prietenii noştri, rătăcind apoi în compartimente de lut peste cuşete de stejar, acoperite de iederă târâtoare, dalii şi cârciumărese, iar primăvara chiar de câte un ghiocel sau o zambilă cu parfum de eternitate, cărora le surâdem din când în când, ca într-o oglindă a viitorului…” (p.89-90).

Legat de sânge, prin ,,contaminare” profesională, dorurile Ecaterinei Petrescu Botoncea sunt perfuzabile, iar emoţiile au culori: ,,vom cotrobăi prin toate cotloanele sufletului nostru, niciun crâmpei nu va rămâne neatins de iubire, vom sfinţi cu propria aghiasmă şi tămâie biserica din noi, împletindu-ne catapeteasma altarului nostru în cel mai alb lemn de mesteacăn şi ne vom închina îngerilor şi serafimilor cu fiorul inimilor unite.” (p.114); ,,emoţie gălbuie” (p.144). Cunoscând din interior complexitatea meseriei de medic anestezist, sacrificiile şi privaţiunile pe care aceasta le presupune, alter ego-ul său Ki nu-şi idilizează meseria, dovadă fiind sfaturile adresate fiicei care aspiră să-i calce pe urme: ,,ideea că tu vrei să urmezi medicina mi-a făcut rău o vreme, gândindu-mă la nopţile mele crâncene printre bolnavi grav, la toţi nefericiţii prăvăliţi pe tărgile şi cărucioarele cu roţile rupte, la mirosurile toxice din saloanele de reanimare, la durerile şi neputinţele plecate din trupurile ascunse sub cearşafuri, la faptul că tu, când erai mică şi firavă, nu îţi puteai strânge mama la piept în fiecare noapte, la ochii mei obosiţi când te mângâiam (…)” (p.93).

Ecaterina Petrescu Botoncea, o conştiinţă energetică înaltă, intens rezonator-vibraţională, nu tratează la modul superficial sau peiorativ termenul de ,,tămăduitor”, ba dimpotrivă, îl reabilitează (alături de noţiunea de pace interioară –p.100), ,,văzând” şi dincolo de datele imediatului. Deschiderea sa spre ,,Universul Astral” (p.95) şi spre ,,Marele Întreg” (p.96), o îndreptăţeşte să concluzioneze că boala, înainte de a se manifesta fizic, e deficit energetic-vibraţional, moment în care ,,vocea” profesională ia locul glasului matern-,,domestic”: ,,…astăzi abia, folosim noţiunea de matematică fractală, pentru a explica fenomenul de multiplicare a părţilor într-un întreg din ce în ce mai complex, mai evoluat, până la nivel cosmic, şi cum s-ar putea ca părţile să nu fie dependente între ele?” (p.96); ,,(…) răspândirea în lume a unor maladii, doar prin infestarea apei celulare cu un anumit tip de unde de frecvenţă joasă, se dovedeşte o realitate,/ dar şi îmblânzirea zgomotului termic şi vindecarea prin transmiterea unor frecvenţe înalte în domeniu de coerenţă al aceleiaşi structuri fluidice.” (p.132). Rolul medicului îl presupune şi pe acela de reglator energetic. Psihoterapia are şi ea un aport decisiv la vindecare. Alături de discursul profesionalizat, discursul cu inflexiuni spiritualizate, atunci când scriitoarea vorbeşte cu patos despre patriarhat: ,,…au apărut primii profeţi, înţelepţi cu vibraţie mentală înaltă, ca şi îngerii cu aripi tremurânde, ei au avut premoniţia intrării într-o epocă nouă, distrugătoare pentru liniştitul Pământ, în care părţile se vor lupta pentru supremaţie şi vor şubrezi Întregul divin,

de doctrinele lor s-au ocupat Religia şi Teologia, ca şi de toate recomandările trimise prin carduri astrale devenite dogme pentru disciplinarea minţii, aplecate spre haos, violenţă şi dominaţie fizică, numai că,

religiile iniţiate de bărbaţi,

au început şi ele să se lupte între ele…” (p.97).

Anunnaki. Povestiri sub pleoape sunt priviri ochi în ochi: Ecaterina-Ki medicul privind-o pe Ecaterina-Ki scriitorul, Ecaterina-Ki privindu-şi drăgăstos fiica şi nepoata, Ecaterina-Ki medicul în relaţie directă cu propriii pacienţi, Ecaterina-Ki în relaţie de determinare şi dependenţă cu propriile amintiri, Ecaterina-Ki studenta topindu-se sub privirea iubitoare a lui Anu, Ecaterina-Ki fiica şi nepoata faţă-n faţă cu părinţii şi bunicii, Ecaterina-Ki fascinată de pianistul Andrei etc. Anunnaki. Povestiri sub pleoape, povestiri submerse, ,,ocrotite”, la adăpost, sunt vibraţie pură, pace interioară, în sensul ,,pactului” de nonagresiune pe care îl propune scriitoarea în faţa realităţii dure: ,,-ce bine că putem povesti” (p.118).

Ecaterina Petrescu Botoncea pune preţ pe văzut, dar şi pe nevăzut, pe ceea ce simte, gândeşte, trăieşte. Şi cum ceea ce se petrece la terapie intensivă NU e o poveste, cea în cauză îşi permite decompensarea, evaziunea, atenuarea registrului dramatic prin apelul la imaginar: ,,aici e un loc trist pentru toată lumea, o tranşee între viaţă şi moarte, în care împreună ne ducem viaţa, oameni sănătoşi şi muribunzi.” (p.166); ,,poate că atunci când ies din spital îmi permit să fiu visătoare, nu şi atunci când intru (…)” (p.168).

Povestiri sub pleoape îşi au ochii şi ,,arsenalul” privirii: ,,prin geam am întâlnit o privire intensă, scrutătoare, a unui bărbat cu chip nedefinit, care mă privea ca pe o carte deschisă (…)” (p.26); ,,(…) am stat la umbra unor ochi calzi, timizi, prietenoşi (…)”; ,,Nevederea ochilor ce mint, unei doamne ai cărei ochi nu mint.” (p.32); ,,ochii copiilor sunt teribil de mari, iar când sunt febrili, culoarea lor acoperă pleoapele, ca două pete de acuarelă în care se aşază imagini de îngeri” (p.37); ,,(…) ochii aceia nevăzuţi mă privesc cu o intensitate venită din altă lume, parcă de înger negru…” (p.75); ,,aş fi vrut să întind mâinile să-i mângâi ochii cu contur dublu, din care eu vedeam curgând râuri de tristeţe” (p.80); ,,(…) îl vedeam bine cum tace”, ,,cu ochii bine spălaţi şi fără rimel (…)” (p.81); ,,(…) ochii mari cât bomboanele de ciocolată care se topeau de bucuria dimineţilor însorite şi mai ales când te vedeau pe tine” (p.86); luna ,,are ochii negri, cu luciri sibeline, împrăştiind irizări argintii în propriile mele pupile, de mi se pare că ochii mei sunt reflectaţi în mii de ochi, veniţi din astral, printre ei şi ochii tăi” (p.97); ,,ochi de păsări cu penele răsfirate pe bolta Universului” (p.98); ,,(…) ochi holbaţi de groază (…)” (p.103); ,,umbra cu ochi sfredelitori” (p.112); ,,când mi se punea termometrul, cineva se uita în pupilele mele dilatate.” (p.115); ,,(…) a dispărut de sub pleoapele mele scufundate adânc într-o altă dimensiune a adevărurilor…” (p.124); ,,îi vedeam lacrimile licărind sub pleoape (…)” (p.138); ,,(…) ochii mi s-au împăienjenit iar”, ,,mi-am aşezat privirea în ochii lui cafenii (…)” (p.144); ,,(…) plâng destul de uşor pentru alţii (…)” (p.145); ,,tot felul de pârâiaşe şi fluvii îmi treceau pe dinaintea ochilor” (p.146); ,,îi priveam ochii negri, uşor ruginiţi” (p.148); ,,mi-au rămas în ochi oboseala şi zâmbetul lui în doi peri (…)”, ,,ochii aceia blânzi ca umbra lunii (…)” (p.149); ,,i-am zărit licuricii din priviri şi umezeala ochilor” (p.152); ,,privirea părea un burete (…)” (p.153); ,,(…) grindina din pupilele prelungite” (p.156); ,,(…) mă vedeam veche, îngălbenită de vreme printre bolnavi (…)” (p.184); ,,(…) mi-am trecut privirea peste rafturile de cărţi, combina muzicală, lămpile încă stinse, în formă de opaiţ, atârnate de grinzile din tavan (…)” (p.185); ,,Lumea mă crede o femeie fericită, dar eu sunt doar o oarbă, ochii mei nu văd decât culorile curcubeului după care alerg (…)”, ,,A şti să vezi este la fel de important şi de util ca a şti să scrii şi să citeşti…” (p.186); ,,în ochi purtam destrămarea fiinţei mele” (p.187); ,,(…) fetiţa cu ochii plânşi, ce ţinea între degete mosorelul de aţă” (p.191); ,,Fetiţa aceea, cu părul despletit şi ochii maron, pictaţi în acuarelă (…)” (p.194); ,,cât vedea cu ochii, tot galben şi verde!” (p.195); ,,vântul adie uşor în frunzişul de cuvinte crescut fără măsură, norii sunt plini de apele care potopesc ochii ei (…)” (p.196); ,,(…) simţeam că locuiesc în alt spaţiu, o vrajă, un neştiut veneau spre pleoapele mele prinse în transă.” (p.201); ,,ochii ei îl priveau cu dragoste şi cu smerenie” (p.217); ,,(…) ochii cu care privesc nu se înşală niciodată, sunt precum ai ielelor (…)” (p.218).

Anunnaki. Povestiri sub pleoape: eliberare de sub obroc, punţi de suspine, binom locuiesc-locuire, ,,rătăciri” mai mult sau mai puţin controlate, ascensus şi descensus, odihnă a sufletului, Ianus şi Heraclit în ipostază feminină (,,un ochi îmi plângea şi celălalt îmi râdea” –p.212; ,,(…) eu curg, îndreptându-mă către o uşă fără uşă, realitate ultimă, dincolo de care se află lumea infinită” –p.214)), ,,oază interioară” (p.215), povestiri în interiorul altor povestiri, ,,consultaţii” prin care scriitorul-medic ia ,,pulsul” realităţii şi ficţiunii, racordare la Sursa Marii Poveşti a Creaţiei, vibraţie în formă continuată, ,,structuralism” şi ,,(de)constructivism”, incantaţii-mantre, ocol al globilor ocular, ,,cod”, exerciţii de echilibrare a karmei, autoplasare în mit, estetică a vieţii şi a morţii.

 

Ecaterina Petrescu Botoncea,

Anunnaki. Povestiri sub pleoape,

Bucureşti, Editura Eikon, 2019, 225p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *