Idealul tip al ofițerilor din penitenciare definit în literatura de detenție se axează în principal pe caracteristicile socio-psihologice care pun în evidență adeziunea lor reală (și loială) la comunism. În primul rând, gardienii, anchetatorii, comandanții de închisori și alți ofițeri ai Securității sunt descriși în general ca lipsiți de calități umane sau ca lumpen-proletari fără educație. În al doilea rând, ca membri ai minorităților etnice, ne-ortodoxe, sunt tratați ca alogeni. Ba mai mult, erau demonizați și descriși ca indivizi grobieni și călăi. Exceptând câteva amintiri despre unii gardieni empatici, imaginea negativă a călăilor a fost în cele din urmă integrată în discursul oficial, care caracterizează regimul comunist în termeni de traumă istorică. În contextul unei justiții de tranziție mult amânate, procesul lui Alexandru Vișinescu a căpătat o importanță deosebită prin integrarea memorialisticii de închisoare în discursul oficial despre trecut.
Totuși, amintirile deținutelor politic au creionat o imagine mai puțin stereotipică a femeilor care lucrau în centrele de detenție. Cu unele excepții, cele mai multe gardience sau personalul feminin carceral au fost descrise în termeni binari fie ca bune, fie ca rele. Cele care au fost percepute pozitiv arătau empatie, căldură și uneori chiar o atitudine maternă față de deținute. Deși fuseseră recrutate mai ales de la țară sau din clasele de jos ale orașelor, acestea nu par să fi îmbrățișat (precum omologii lor bărbați) niște convingeri ideologice foarte clare precum cele referitoare la ura de clasă. În câteva cazuri, ele s-au bucurat chiar de simpatia deținutelor. Așa cum sublinia Andrei Udișteanu, acestea erau simpli „gardieni în fuste” care își făceau treaba. Prin contrast, cele „rele” erau lacome, crude, vulgare și în unele cazuri, promiscue sexual. Aceste caracteristici negative părea să le transforme în antiteza virtuțiilor feminine și ilustrau stereotipurile de gen negative. Abia schițate ca indivizi, ele nu au fost asociate cu un ideal-tip bine definit (rebelă, trădătoare sau alogenă). Câteva exemple va ilustra aceste două profiluri distincte ale femeii-călău.
Descrierile gardiencei bune se referă îndeosebi la femeile cu rang mic în Miliție care arătau compasiune și considerație față de deținute. Unele, precum Maria Marga din închisoarea spital Văcărești, aveau o atitudine protectivă față de deținutele tinere[1]. Luând în considerare riscurile asumate de aceste femei, astfel de gesturi au fost considerate ca adevărate probe de generozitate. De exemplu, în închisoarea din Oradea, Rafila Silaghi (o rudă îndepărtată a Lucreției Jurj) și-a pierdut slujba după ce a fost reclamată unui superior deoarece aducea mâncare deținutelor[2]. Astfel de atitudini pot fi puse pe seama background-ului social al acestora. Unele dintre ele, socializate în mediul rural, au aplicat normele culturale tradiționale în mediul carceral. Un incident implicând o femeie ofițer care a participat la un priveghi, un ceremonial precum cel întâlnit în satele tradiționale, prilejuit de moartea unei tinere în închisoarea Văcărești, este semnificativ în acest sens.
Simpatie era arătată și deținutelor însărcinate. Ioana Berindei își amintește o astfel de gardiancă pe care o chema tot Ioana și care a ajutat-o să transmită informații despre sarcină mamei sale care era și ea închisă acolo[3]. Berindei critică chiar omiterea intenționată a unor astfel de detalii în documentarul Memorialul Durerii. În schimb, realizatoarea Longin a ales să prezinte doar dezumanizarea personalului, femei și bărbați, din centrele de detenție.
De altfel, Berindei, Constante și Orlea au arătat că generalizările exclusiv negative privitoare la personalul din închisori sunt inexacte. În memoriile ei, Constante ca și Berindei a rezistat tentației de a demoniza gardiencele. În ciuda experienței lungii sale solitudini carcerale, ea a găsit în cele din urmă un fel corect și echilibrat în a-și exprima opinia. „Fără îndoială, unele dintre aceste femei erau doar niște tipe fără slujbă. (Ele) erau mult prea fericite să fie solicitate de Miliție. Foarte puține dintre ele erau rele de la natură.”[4]
Monica Ciobanu, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, New York, Routledge, 2021. (pp. 148-149)
[1] Aristina Pop-Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii…” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate, Fundația Academia Civică, 2008, p. 86.
[2] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Apuseni, Cluj, editura Dacia, 2002, p. 210-211.
[3] Betea, op.cit., pp. 168-169.
[4] Lena Constante, The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons, Berkley: University of California Press, 1995, p. 196.
