Activismul societății civile: comunismul ca traumă națională

În acest subcapitol, analiza se concentrează pe felul în care memoria experiențelor Gulagului a fost instrumentalizată, interpretată și transmisă publicului de către membrii militanți și tot mai numeroși ai societății civile. Aceștia erau asociația victimelor (AFDPR), grupuri civice anticomuniste care îi încludeau pe foștii disidenți și intelectuali precum cei de la Grupul pentru Dialog Social (GDS), Alianța Civică, Societatea Timișoara, dar și jurnaliști, artiști, scriitori, universitari și prelați. Aceste instituții și actori publici au fost foarte vocali în expunerea crimelor stalinismului cerând să se facă dreptate pentru victime, militând pentru a iniția justiția de tranziție[1].

Activismul acestora, care a dominat viața publică în anii `90 și până la mijlocul anilor 2000 a dus la construirea unui discurs care a caracterizat regimul comunist (1945-1989) ca un dezastru colectiv general, impus poporului de către o putere străină culturii naționale creștin-ortodoxă. În cele din urmă, aceste eforturi susținute au dus la condamnarea regimului comunist în Parlament în decembrie 2006 (chiar înainte de accederea României la Uniunea Europeană în ianuarie 2007) ca urmare a concluziilor raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, numită și susținută anterior de președintele Băsescu[2].

Dar așa cum arăta Mannheim, producerea cunoșterii este prin natura sa „relațională și specifică”[3]. Astfel, trebuie să situăm acest activism anticomunist al societății civile în contextul de după revoluția din decembrie 1989. După executarea Ceaușeștilor, neînțelegeri intense au apărut rapid între foștii comuniști care gravitau în jurul FSN și cei care susțineau recent re-înființatele partide istorice-PNȚ și PNL- coalizate cu alte grupări anticomuniste care îi includeau pe cei amintiți deja. FSN-ul și organul său conducător, Consiliul Național al Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu (cândva un important oficial comunist, marginalizat de Ceaușescu) erau dominate de elemente ale fostei nomeklaturi comuniste și ale Securității mai ales după demisia unor importanți disidenți precum Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu și Mircea Dinescu. Chiar de la început, Iliescu a depus toate eforturile să excludă din FSN orice membru cunoscut al elitei interbelice. Pe 22 decembrie, când FSN a lansat comunicatul către țară la televiziunea publică care fusese ocupată de revoluționari, liderului de facto al PNȚ, atât în perioada anilor de închisoare cât și după eliberarea sa din 1964, Corneliu Coposu, i s-a refuzat intrarea la ordinele lui Iliescu[4]. După ce FSN a anunțat că va candida în alegerile din 1990 în ciuda promisiunii că nu se va transforma în partid politic, divergențele dintre cele două figuri politice s-au accentuat și mai mult.

Tacticile folosite de FSN aminteau de cele din anii 1944-1947 atunci când comuniștii își trasau ilegal drumul către putere cu ajutorul sovieticilor prin manipulare și folosirea forței în mod ilegal. Prin monopolizarea mass-media de stat (încă dominantă pe atunci), foștii comuniști au putut cu ușurință să manipuleze opinia publică. Membrii opoziției politice au fost reprezentați din nou ca fasciști, legionari, trădători ai Occidentului, burghezi lacomi, foști exilați care se grăbeau să își ceară restituirea proprietăților. În ianuarie 1990 când PNȚ a organizat un meeting de protest împotriva a ceea ce ei considerau în mod just tendințe antidemocratice și monopoliste ale FSN, Frontul a mobilizat muncitorii pentru a-i intimida pe demonstranți. Unii dintre aceștia au intrat cu forța în casa lui Corneliu Coposu, au ocupat-o și l-au amenințat[5]. Este important de remarcat că leadership-ul partidelor istorice era dominat încă de foștii deținuți politici care cunoscuseră alegerile din 1946 care îi adusese ilegal pe comuniști la putere. Pe lângă Coposu, cele mai cunoscute figuri din PNȚ erau Ion Diaconescu (1917-2011), Gabriel Țepelea (1916-2012), Matei Boilă (1926-2015) și Ion Bărbuș (1918-2000). În PNL, foștii deținuți politici Mircea Ionescu-Quintus (1907/(1917)-2017), Dan Amadeo Lăzărescu (1918-2002) dețineau și ei poziții cheie. Pentru aceștia (și pentru cei care se opuseseră regimului), scenariul de coșmar le reamintea mult prea mult de turbulenta poveste care dusese la persecutarea lor cu aproape o jumătate de secol mai înainte.

Monica Ciobanu, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, New York, Routledge, 2021. (pp. 33-34)

[1] Lavinia Stan, „Civil society and post-comunist transitional justice in Romania”, in Zala Simic, Olivera, Volcic, ed., Transitional Justice and Civil Society in the Balkans, New York, Springer Science and Business Media, 2013, pp. 17-31.

[2] Valdimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, ed., Raport final : Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Humanitas, 2007.

[3] Kurt, H. Wolf (ed.), From Karl Mannheim, New York, Oxford University Press, 1971.

[4] Vartan Arachelian, Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, București, Fundația Academia Civică, 2014, p. 186.

[5] Vartan Arachelian, op. cit., pp. 196-197.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *