Note pentru un jurnal al despărţirii ( 70)

Atunci când închii ochii şi încerc să te visez, ceea ce se naşte în micul teatru al reveriei este imaginea ta desenată pe fundalul mării de septembrie: destinul îşi are căile sale pe care raţiunea noastră nu le poate bănui şi acest surâs melancolic înconjurat de ape este cel din urmă pe care mi-a fost dat să îl mai văd.

Şi poate că acestui destin, atât de enigmatic în curgerea sa, îi datorăm, amândoi, închiderea unui cerc- între amintirile cu care deschide viaţa mea şi cele cu care se va fi încheind marea închipuie puntea peste care am păşit amândoi.

Şi poate că acestui destin , atât de impenetrabil în desenul său de nori şi de vânt,i-a fost dat să ne acorde, în acel septembrie, tihna pe care cei singuri şi melancolici o găsesc, înainte de drumul ce li se deschide înaintea lor. Este tihna în care poţi regăsi, ca într-o crisalidă, tot ceea ce anii au imaginat, ca nişte jucării adunate în vitrina din sufrageria noastră, ca nişte semne pe cărarea străjuită de duhurile blânde ce ne ispitesc.

Şi poate că acestui destin, atât de aspru în conturul durerii sale, îi datorăm, amândoi, privilegiul acelor zile în care am strâns, în margine de septembrie, intensitatea unei întregi existenţe, de parcă am fi aşteptat ca ziua să se dilate, spre a cuprinde întregul timp, alungând din el aşteptarea şi neliniştea.

Şi îmi aduc aminte de lungile noastre plimbări în acele amieze în care soarele nu mai atingea dogoarea verii, ci întârzia in seninătatea unei adieri, de lungile noastre plimbări în care cuvintele se pierdeau în jocul de spume al valurilor, ca nişte cai de mare ce se avântă, jucăuş, în hora de unde, de lungile noastre plimbări în care am retrezit, din cutia muzicală a dragostei noastre, fragilul tezaur de surâsuri complice, de lungile noastre plimbări ce ar fi putut să se întindă până mai departe, spre orizontul ce uneşte liniile tremurătoare ale morţii şi dorului.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea spre a înţelege că poţi cuprinde în câteva zile întregul arc de nostalgie şi de delicateţe al unei vieţi, spre a înţelege că nu este nevoie de pompă vană şi histrionică pentru a cunoaşte fericirea, spre a înţelege că acea clipă faustică la care visăm, în alergarea vieţii noastre pustii, înseamnă, în cele din urmă, doar darul pe care dragostea ni-l deschide, ca o corolă de trandafiri.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea spre a contempla , din pustiul singurătăţii mele de acum, umbra ce se întrevede în acel îndepărtat septembrie, umbre din umbre, umbre din val: şi ştiu, că dintre toate orele, acestea sunt orele pe care le vom alege, dincolo de moarte, spre a le eterniza în fotografiile noastre, aceste sunt orele pe care le vom răsfira ca pe nişte pietre ce strălucesc încastrate în ţărm, acestea sunt orele în care ne vom adânci, acestea sunt orele în care ne vom pierde.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea pentru că doar limpiditatea lor mai poate lumina un anotimp ce nu mai are lumină, un anotimp al închiderii şi al liniştii de piatră tombală, un anotimp al descărnării şi al durerii.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea pentru că de demult, foarte de demult, un copil cobora din trenul de vacanţe , alături de părinţii săi, spre a se îndrepta din Constanţa către Mamaia. Pentru că de demult, foarte de demult, marea însemna acest miros al nisipului şi severitatea cu care mama îl disciplina pe acel neastâmpărat, şui copil. Pentru că de demult, foarte de demult,un copil urca, împreună cu părinţii săi, în barul de pe terasa hotelului Riviera, spre a cuprinde cu ochii larg deschişi lumea ce se sfârşea în marea întunecată şi tulbure a nopţii. Pentru că de demult, foarte de demult, după somnul de amiază vegheat de tine se întindea calmul unei seri şi faleza pe care ne plimbam, ca într-un mic ritual, uitând de socialismul multilateral dezvoltat ce creştea în jurul nostru. Pentru că de demult, foarte de demult, un copil şi-a dorit cu disperare jucăria ce trona în vitrina unui magazin din Constanţa iar tatăl lui i-a adus-o, alergând. Pentru că demult, foarte de demult, insula Ovidiu ni s-a înfăţişat, ivită din matricea de val a lacului, ca întruchiparea misterului spre care aspiram.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea pentru că înspre acestea ne vom întoarce, atunci când, umbră eu însumi, mă voi alătura cortegiului de fum ce te cuprinde şi pe tine. Iar vârstele noastre se vor contopi în simultaneitatea lor sinestezică, ca şi cum timpul s-ar contempla pe sine însuşi în oglinda nefiinţei, ca şi cum destinul ne- ar fi dăruit, în cele din urmă, libertatea de a aluneca printre evuri şi culori.

Şi îmi aduc aminte de toate acestea pentru că în toate acestea ne vom retopi, ca o boare . Închid ochii: este cea din urmă dimineaţa a noastră , înainte de plecare, pe malul unei mări ce face să tresară pânzele de şezlong ca pe nişte ca vele de larg. Undeva, lângă mine, pe un scaun, cu faţa la întinsul lichid, te afli tu şi privirea mea îţi cuprinde, cu tandreţe, profilul. Tăcere, dragoste şi mişcare de val se intâlnesc în cântecul ce ajunge spre noi: surâzând, ne atingem delicat mâinile, iar sarea aspră a văzduhului ne înconjoară, asemeni granulaţiei unei fotografii, în vreme ce literele reveriei se înscriu ca nişte cochiliii pe plajă, caligrafiind fericirea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *