Note pentru un jurnal al despărţirii (68)

Se simte, adeseori, în visele mele, o adierea a morţii, ca şi cum aerul dintr-un alt culoar al lumii ar pătrunde până la mine, discret şi fragil. Se simte, adeseori, în visele mele, o adiere a morţii, de parcă toate duhurile care se adună în ele ar poposi, spre a se încărca de lumina amurgului, înainte de a se întoarce dincolo de pragul lor. Se simte, adeseori, în visele mele, o adiere a morţii, căci lungile pasaje ce duc spre domeniul liniştii te absorb în geometria lor şi te îmbie să te adânceşti, definitiv, în moliciunea de dor a cărnii lor de fum.

Şi poate că însăşi moartea mea va fi să vină la capătul unui asemenea vis al regăsirii, căci ce poate fi mai blând decât această cufundare lină în oceanul de atomi eliberaţi în văzduh de puterea dragostei, căci ce poate fi mai liniştitor decât acest drum pe care îl întrevezi la fel cum, uneori, se întrevăd cărările în tăcutul parc tomnatec, căci ce poate fi mai aromat decât această masă la care te aşezi spre a primi festinul de ceaţă al celor care nu mai sunt, dar levitează în jurul tău, ca o magmă dintr-o aeriană mare a sargaselor, căci ce poate fi mai puternic decât această îmbrăţişare ce suspendă timpul trecerii, spre a face loc duratei ce se cuprinde doar pe sine.

Ceea ce resimt în aceste vise este răspândirea dragostei în fiecare moleculă ce închipuie imperiul himeric al nopţilor mele: durerea ascuţită a primelor luni de doliu este înlocuită de larga, nesfârşita, simfonica durere ce impregnează universul întreg cu o amprentă sinestezică. Durerea nu mai are un cămin al ei, ci trece în lume, singur tovarăş al unei conversaţii ce nu se mai poate duce cu cei care sunt, ci priveşte, convocând, doar generaţiile de spectre blânde de dinaintea ta.

Ceea ce ating, în aceste vise cu care mă confund ca într-o ceaţă de toamnă ce şterge contururi şi coboară un aer al impreciziei eterne, este mişcarea de valuri ce anunţă ţărmul pe care nu îl pot vedea, dar îl pot întrevedea: pot contempla, din acest loc în care mă aflu, peisajul care se ordonează, fantasmatic, în faţa ochilor mei şi pot fi martorul genezei ce se petrece în răstimpul ireal al unei clipiri de iris magnetic. Şi această patrie de proiecţii holografice şi de erupţii parfumate este singura patrie în care mă mai pot regăsi, de parcă în ea se adună toate resturile unei vieţi pe care nu o mai pot trăi decât întors către trecut, de parcă în ea se reunesc firele care au fost, până atunci, risipite în larg, de parcă acel sens pe care l-am căutat în anii mei de până acum mi se înfăţişează, la fel cum mă întâmpină, în lumea pământească, semnele trecerii tale.

Ceea ce scriu, în acest jurnal, este consemnarea visului în care sunt cuprins, ca într-o placentă ce creşte din pulsaţia dragostei înseşi. Ceea ce scriu, în acest jurnal, este mărturia celui din urmă anotimp pe care ne este dat să trăim, a acelui anotimp pentru care iubirea ne-a pregătit, cu toate vămile sale, generoasă şi vizionară. Ceea ce scriu, în acest jurnal, este textul ce se iveşte din dicteul mediumnic ce aboleşte graniţele raţiunii, spre a soma mâinile mele să atingă claviatura de calculator: sunetele se înalţă din adânc de valuri şi ajung până la mine, spre a fi topite în cuvinte trecătoare şi stângace.

Exist, în cele din urmă, doar spre a visa, iar visând scriu aceste pagini pe care le transcriu, în lumina dimineţilor care mă întâmpină. Fiinţele noastre sunt una, prinse în fluxul ce nu conteneşte să ţină deschise culoarele dorului. Dragostea de dincolo de moarte intră în fiecare cărămidă a zilei: risipire de amintire şi dor absolut, ea acoperă întreaga mea lume cu o boltă în care ochii mei desluşesc corpul tău himeric. Iubirea noastră dăruieşte lumii mele pustiite direcţia unui alt răsărit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *