Interviu DAN NEGRESCU: De ce îi iubim pe romani

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Dan Negrescu e autor, între altele, al „Trilogiei Imperiale” și al unor volume despre „Cultura și civilizația latină în cuvinte” și despre „Literatura latină. Autori creștini”. De asemenea, Dan Negrescu a tradus numeroase texte de referință din limba latină.

 

Aș vrea să primesc asigurări solide că limba latină nu a murit – cândva v-am tachinat (ne)inocent. Aș vrea să dați încă o dată „înscris”, cum ar veni. S-a schimbat ceva între timp?

Horațian răspunzând – lucrurile repetate plac, spunea Flaccus – , vă reamintesc faptul că nu mă ocup de decedați, în ciuda rentabilității pe care o dă pandemia în întregul Imperiu Roman de azi, numit Uniunea Europeană; nu vreau să insinuez că ar fi fost altfel acum două mii de ani, mai ales că sursele serioase, romane adică – total diferite de ceea ce înseamnă azi a merge pe surse, adică povești mediatice neidentificabile – prezintă situația pandemică din timpul lui Marcus Aurelius ca una foarte benefică pentru libitinarii, adică patronii de pompe funebre, „subordonați” ai Libitinei. Dacă ne gândim că spre pildă cultul lui Appollo a fost introdus la Roma în perioada timpurie, cu succes în alungarea unei molime necruțătoare, putem concluziona că în general moartea celor mulți a fost benefică variilor instituții ale Statului. Preocupat de tot ce înseamnă latină, roman, adică viu, nu pot totuși să ignor unele aspecte ce implică mors. Unii romani, în momente de dubioasă slăbiciune aș zice, considerau că de mortuis nil nisi bene, adică „despre morți nimic altceva decât de bine”. O distinsă profesoară de latină, căreia îi datorez multe despre înțelegerea corectă a Romei de atunci, adică din totdeauna, mi-a explicat că amintita aserțiune e o ticăloșie: „De ce să nu spui despre un ticălos adevărul, chiar dacă nu mai e printre noi?” Și nu se gândea la politicieni nicidecum, ci la cetățean. Să nu omit: profesoara se numea Maria Pârlog, devenită nobila Marcia în romanul meu Trilogie imperială, pe care a apucat să-l parcurgă cu satisfacție de domina Romana. Cât pe ce să uit: aserțiunea îi aparținea în fapt unui grec, Kilon din Sparta, fiind improprie cugetării și spiritului roman: faptul că am receptat-o în latină, spune multe, dar nu trebuie să o și credem. Romanii nu speculau absolvirea crimelor, a păcatelor celor morți ci anunțau decesul într-un cuvânt: VIXIT. Restul era deja treaba pompelor funebre și a Libitinei. Nu întâmplător îi simțeau pe creștini cam amentes, smintiți adică. Revenind de unde am plecat – iarăși lui Horatius îi aparține formularea – evident că latina nu a murit în ciuda unor încercări aculturale în timp, inclusiv la noi; nu avea cum, de vreme ce romanii erau convinși de eternitatea Cetății lor, Civitas Aeterna, Urbs Aeterna, Roma Aeterna și cum i-or mai fi zis, pentru Care au și făcut totul spre a fi Unica. Ce s-a schimbat în timp? Nimic esențial de vreme ce până și în plan financiar, pecuniar, încercăm să-i ajungem din urmă: la inaugurarea Băncii Europene pe … euro, directorul – care o fi fost nu mai știu, însă cert „romanizat” – a avut o aserțiune pentru care merită o diplomă în latină: „pentru prima dată de la Imperiul Roman încoace, Europa are din nou o monedă unică”. Din păcate, adaug eu, nu cu unicitatea puterii de schimb a celei romane.

De ce (să) îi iubim pe romani?

Mă încântă pluralul interogației, probând o posibilă generalitate amoroasă în care vă încadrați și domnia voastră. Totuși: să nu uităm că iubirile sunt trecătoare; mai rare formele statornice precum amor familiae, amor Patriae după cum ne spun tot ei, romanii. Iată de ce propun să ne iubim familia (părinții, soția, descendenții) și, oricât ar suna de desuet, Patria, așa precum romanii, căci tot mai sunt urmași de ai lor care vor să rămână in Patria nu ca să o terfelească sau să o fure, ci în speranța Poetului cum că in Patria crescitur, în Patrie se devine.

Deci propun să-i respectăm pe romani, să le cultivăm valorile perene, imposibil de trădat precum iubitele, amantele. Nu vreau să intru în învățăturile latinistului către discipolii săi – am făcut-o decenii la rând – dar respectul față de valorile Romei (și vom vedea mai la vale că ele sunt complexe până la… cumplite, adică și bune și rele) înseamnă inteligență, îndoctrinare etimologică, până la urmă mens sana, nu neapărat in corpore sano. Romanii știau că nu toți sunt capabili de așa ceva, iar azi e cu atât mai evident acest lucru; iată de ce e bine să nu uităm că aserțiunea completă vădind realismul roman e astfel: orandum est ut fiat mens sana in corpore sano, adică ar fi de dorit să fie o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Deci să nu ne amăgim (post)modernist cu jumătăți de înțelepciuni. Să-i respectăm pentru tot ce ne-au transmis, altminteri având noi toate șansele să viețuim bâjbâind in caligine solis încețoșați în lumina soarelui. Ca să nu mai amintesc de stupizeniile îndrugate cu superbie pe toate căile, canalele și mijloacele.

Mai mult decât pe daci?

La această amical perfidă tachinare plus quam Punica, după cum ar spune Titus Livius, căci cartaginezii erau celebri pentru perfidia lor, inteligentă altminteri, ar trebui să trimit la răspunsul precedent dar totuși mă simt incitatus, – nu cu majusculă, deci nu precum armăsarul lui Caligula – ca atare, mirat, deci nehorațian în cazul de față, el îndemnând să nu te mire nimic, mă întreb de unde apetența unora pentru barbarie și primitivism? Nu am înțeles și continui să o fac, cum poți iubi – sună de-a dreptul pervers – un popor analfabet, lipsit de băi și alte mijloace de purificare corporală, fără viae, cu o religie suspectă din câte știm, de la care au rămas câteva ruine vizitate periodic de „credincioși” cel puțin dubioși, unii ajunși penali??? Dacă o luăm ca pe o modă, poate mai merge cumva, căci și modele sunt trecătoare ca iubirile după cum spuneam. Deci doritorii îi pot iubi pe daci cu pasiune mai ales că marile iubiri sunt nemotivate și inexplicabile, de unde și frumoasa sintagmă terențiană, compătimitoare până la un punct Amantes amentes, iubăreți smintiți.

Desigur, ne putem gudura între noi, doritorii adică, jucându-ne de-a le bon sauvage, deși nu cred că francezul era convins de binefacerile stării respective.

Cam cât apreciați că e „softul” nostru roman(ic)?

Sincer, nu cred în aruncatul sondei printre cetățeni și nici în barometre nemeteorologice, deci nu sunt omul procentelor; mai curând al bucăților. Aș opta pentru patru cincimi, dacă ne referim la vâna romană autentică, restul putând să fie influențe colaterale.

Pe ce vă bazați când faceți o asemenea apreciere?

Simplu: rostim aproape latinește, oricum cel mai latinește din „Imperiu”. Cine contestă acest aspect cert are carențe culturale. Mai mult chiar, avem zone în care cuvintele latine au rămas aproape neschimbate; mă refer la zona Caraș din Banat unde călcâiul e călcâni din calcaneus, bucătăria e cuină din culina și nu din slavă, că la cum se mănâncă în zonă, mă îndoiesc că au așteptat să învețe de la slavi ars culinaria; dulcele e dulconi din dulconeus, scaunul e scamn din scamnum, cuiul e cuni din cuneus și, fără aluzie ci direct, tot ce se termină în – oniu e „construit” cu -oneus. Dar fenomenul nu e nou; dacă ne întoarcem în timp într-o cu totul altă zonă, în Maramureș spre exemplu, vom constata grație Textelor maramureșene, cu câteva secole în urmă cuvintele erau adesea latine încă: un instrument esențial nu era plugul ci aratrul din aratrum. Ca să nu o lungesc, cred că esențial e ce, cum și de unde rostim. Restul pot fi speculații. Până la urmă sau de la început un popor se definește prin limba pe care o are.

Apropo: pentru dumneavoastră cât e „scorul” dintre greci și romani? Un fel de „lupte greco-romane, dar „pe sistem” cultural…

Aș putea răspunde sintetic cu aserțiunea lui Theodor Mommsen după care marile valori nu se compară, căci fiecare a avut ce n-a avut celălalt, fiind deci cumva complementari grecii cu romanii. E desigur un răspuns menit să nu provoace reacțiile sudiștilor educați în spiritul elinogreco fanariot. Vreau să fiu bine înțeles: Transilvania și Banatul s-au dezvoltat într-un spațiu tributar mereu latinității, cum magistral și magic au demonstrat-o Școala ardeleană și o serie de cărturari bănățeni. Eu am crescut în acest spațiu, deci nu pot să văd lucrurile altfel, nici în slavonă, nici în elină. Deci, ca să nu afectez emoțional pe nimeni, chiar în eventualitatea unor faulturi la jucători, aș opta pentru un meci demonstrativ cu rezultat egal: zero la zero. Dar, ca să nu par generos, căci în acest subiect sunt nulla miseratione, specific că dacă provincia Graecia, căreia în și de fapt romanii i-au dat numele, nu ar fi făcut parte din Imperiul Roman, nu am auzi azi de ea și cert nici de locuitorii ei recunoscuți odinioară pentru sectarismul lor lingvistic și nu numai, dus până la dispreț față de orice non elen. Romanii le-au adus deschiderea necesară, recunoscându-le meritele care au devenit însă valori sparte în întregul Imperiu. Până și în asta suntem romani, căci românul apreciază rentabilitatea afacerii acasă, după „spartul târgului”, adică împrăștierea târgoveților. Ovidius, sărmanul exilat din generoasa Romă (și-a cam făcut-o cu propriul… stilus), era intrigat de faptul că deja către lăsarea serii cetățile grecești își ferecau porțile ca să nu intre niciun străin… Despre „puritatea rasială” a olimpiadelor eline am amintit cu altă ocazie; nu revin.

Trebuia să dispară lumea aceea măreață a Imperiului Roman? Sau, de fapt, ea nu a dispărut cu totul?

Iată o formulare care vă apropie de esența problemei, „lumea aceea măreață”, fără să mai puteți da înapoi, spre satisfacția mea deplină. Cum să dispară? E ca și cum ne-am întreba „oare noi existăm???” Adică Europa, America (nu intru în amănuntele romanității americane, că nu mai termin…). Nicidecum; s-a schimbat ca orice entitate dinamică menită noului superior (deși în unele am cam feștelit-o în ziua de azi), conștientă de menirea sa pe care încă divinul Vergilius a formulat-o cu claritate; adică să-i înfrunte pe trufași și să-i ocrotească pe sărmani. E un fel de Putere care dă… putere până și ultimului plebeu care poate nu a văzut și nici nu urmează să vadă vreodată Roma. Asta înseamnă ceea ce aminteam la început: Amor Patriae. N-a dispărut, doar s-a cam pervertit. În ansamblu lumea aceea viețuiește în continuare; trebuie doar să o (re)descoperim în formele ei schimbate. Dacă flammas mori înseamnă flăcările care se sting, deducem că fie pot fi reaprinse, fie nu așteptăm să se stingă, căci spune poetul „Mai ard și acum făcliile latine”.

Nu aveți tatuaje (cred…), dar, dacă ar fi să vă faceți unul – sau, haideți, două-trei – cu formule faimoase care țin de lumea romană, ce am putea citi?

Ați intuit corect: nu sunt tatuat nici vizibil, nici abscons, în primul rând pentru că țin la integritatea (cât de cât) pielii; ciudat, din copilărie am fost contrariat de faptul că babele din Mehala, cartierul meu de naștere, considerau pielea sensibilă la morburi, rezistentă la bătaie, de unde și distihul nu tocmai elegiac „pelera și răpănoasă/ Cât o baț nu să mai lasă”. Nu am încasat-o prea des, dar revin la ceea ce se așteaptă: aș începe cu un tatuaj vizibil și neliteral, anume pe frunte acvila cu aripile generos desfăcute (nu prea larg totuși, că procesul e cam dureros), nu din exhibiționism, ci pentru a-mi da putere și a-mi feri cutia craniană de stupizeniile care ne asaltează în permanență. Apoi, considerându-mă un legionar al Romei, redivivus, poate chiar reîncarnat, pe brațul stâng, pe partea inimii deci, aș da vederii (în funcție de vestimentație) inscripția S. P. Q. R. Cred că nu mai necesită explicații. Cam atât, pentru că și pielea își are limitele ei, mai puțin cea facială la unii…

Dacă e să ne jucăm puțin: care e pentru dumneavoastră, în materie culturală, un „11 de bază”, pe care l-ați alege din lumea romană, cu care ați merge pe orice scenă a lumii?

Cred că ar trebui să alcătuiesc mai multe echipe, dar să rămânem la una; Cato Maior, simbolul virtuții romane, Varro, enciclopedist și conducătorul primei mari biblioteci publice din Roma, Cicero oratorul (nu politicianul!), Horatius, viața romană în versuri, Vergilius, întruchiparea spiritului etern al Romei, Plautus, „creatorul” omului așa cum e, Tacitus, înțelepciunea romană dincolo de timp, Plinius Maior, întreaga știință a Imperiului, Ammianus Marcellinus, ultimul istoric imperial roman autentic, păgân adică, Apuleius, autorul romanului de citit mereu și oriunde, Macrobius, distinsul închizător (pe moment) al căii romane păgâne sărbătorind generoasele Saturnalii.

De la greci nu ați „transfera” niciun „jucător cultural”?

Ba da, cum să nu… pe oricare, după ce ar învăța corect limba latină și ar renunța la ideea că tot ce nu e limba elină e „bâlbâială”, barbarie adică, iar rostitorii sunt „barbari”. Ar fi desigur cam dificil acest gen de transfer fie și dacă observăm fără probleme câți rostitori are azi elina, greaca să-i zicem, și câți are Latina nova. Deci să nu semnăm „contracte” sortite eșecului din start.

De ce erau romanii altfel?

Aici trebuie să vă contrazic foarte pe scurt: romanii erau în tot fel, nu sună prea bine dar nu vreau să zic că erau în toate felurile pentru că s-ar putea înțelege eronat; adică erau ceea ce subliniază adjectivul omnis, mai exact pluralul neutru OMNIA, a toate cuprinderea unitară. De aceea au și putut să le dea tuturor ceea ce le lipsea, adică acelora care erau altfel, dar cu un singur fel, cam amărât și acela.

Sunteți din Banat, deci cunoașteți, mai mult, înțelegeți & subînțelegeți măreția și savoarea tortului Doboș. Dacă facem o comparație cu lumea de azi, cu lumea noastră, câte straturi romane are „tortul Doboș” al acestei lumi?

Și uite așa m-ați adus la Apicius pe care – niciodată nu e prea târziu – nefiind eu ifosard, l-aș adăuga la „11 cultural” că doară și ei mâncau bine, în calitate de magister culinarius, în niciun caz chef, căci nu știu dacă ar avea… chef de un asemenea titlu barbar, chiar dacă are origine latină; iar ca medic al echipei, pe Galenus, ca o certitudine a supraviețuirii, căci în toți anii (cel puțin patru) cât a tratat o școală de gladiatori, niciunul dintre profesioniștii arenei nu a decedat, indiferent de gravitatea leziunilor suferite. Dar primum vivere , deci să revenim la deliciosul Doboș multistratificat; nu cu mulți ani în urmă, în cadrul unei cena amicissima la apropiații familiei noastre, la care în egală măsură îngurgităm și spiritual ascultând și comentând muzică clasică, deci a nu se confunda cu cena Trimalchionis (tot romană și ea, cu iz grecesc), la capitolul desert am avut parte de un Doboș cu 20 (douăzeci) de straturi, operă a unei doamne cu adevărat specialiste, care ne-a mai încântat papilele gustative și la alte asemenea evenimente. Comparativ cu lumea romană, încerc să cred că Doboșul de azi are, în principiu, toate straturile romane cu eventuale adaosuri sau scăpări; dar nu asta e problema, ci crema. Nu doar câte straturi lipim contează, ci în egală măsură cu ce??? Dacă tortul Doamnei a fost superlativ și prin numărul foilor, și prin cremă, am totuși îndoieli că „Doboșul lumesc” al zilei de azi ar sta sub semnul romanității, fie și pentru că ei nu aveau probleme cu zahărul, în niciun fel, folosind mierea despre care credeau că înseamnă și încântare.

Erau veseli romanii? Aveau umor?

Cât încape, de vreme ce, aflăm de la Apuleius, râsul era divinizat în persoana zeului Risus. Dar și aici subliniez că râsul nu era nicidecum o manifestare umorală, necontrolată; totul stătea sub semnul pragmatismului. Adică: râdeai ca ființă socială, civis Romanus, ca să îndrepți moravurile (ridendo castigat mores), râdeai ca să spui un adevăr într-o formă plăcută (ridendo dicere verum), după cum râdeai neîndoielnic la auzul unor inepții ale semenilor, căci, se întreabă Horatius risum teneatis amici?, v-ați putea reține râsul prieteni? În fond de ce ai face-o? Rezultă clar că râsul nemotivat nu era recomandabil, fiind o probă de stupizenie. Cert, de la ei și zicerea noastră „a râde ca prostul”. Din păcate, se adeverește cam des.

Dar cruzi? Prea sălbatici?

Astea deja sunt povești rezultate din intoxicarea creștină de care avem parte de aproape două milenii. Cruzi comparativ cu cine? Cu creștinii care, după ce au acaparat Puterea, au prăjit și spintecat, conștienți totuși că au nevoie de structurile Romei, după cum recunoaște Aurelius Augustinus. Nu, nu erau cruzi, ci doar caractere puternice, adică aveau curajul să arate pe față ce le place, în timp ce noi ne refulăm precum monahii onaniști, voind să părem curați. Luptele de gladiatori – precis la ele vă gândiți – nu făceau nici pe departe atâtea victime cât am fi înclinați să credem urmând sursele unor autori creștini care, din cât de bine sunt informați, e clar că le urmăreau cu interes, dacă nu plăcere. Iar comparativ cu noi, să fim serioși: cu câteva decenii în urmă s-a făcut un experiment pe această temă; în centrul Parisului, pe Câmpiile Elizee, a fost simulat un accident; un tânăr a fost „lovit” de un automobil. Lumea s-a adunat de îndată fără ca vreun cetățean să-i acorde ajutorul prim, dimpotrivă, toți aplecându-se să-l vadă, dacă nu să-l sufoce. Apare și „medicul”, iar victima se ridică integră. S-a constatat o dezamăgire totală în rândul spectatorilor, un anumit regret nu doar că tânărul nu a pățit nimic, ci „nici măcar sânge nu a fost”. Încă nu era la modă parșivul avertisment cu „imaginile care vă pot afecta emoțional” deși sunt mereu încețoșate. Sălbatici nu puteau fi nici etimologic măcar, pentru că de mult nu mai trăiau în pădure, în silva. Dimpotrivă, erau eminamente urbani după cum o atestă ceea ce ne-au lăsat.

Nobilii lor erau, să spunem așa, cei mai nobili?

Nu și nici nu pretindea cineva așa ceva; dovadă că mulți au sfârșit fie în Carcera Mamertină, fie în alt loc de execuție, fie în Senat, dacă o luau razna precum Iulius Caesar care a uitat sub presiunea hormonilor că centrul lumii e Roma și nu Alexandria Cleopatrei. Am sugerat deja că măreția romanilor stă în complexitatea lor umană individuală și ca popor. Au fost mari și în bine și în rău, căci numai astfel puteau fi modelul complet și cumplit. Nobilis însemna cel demn de a fi cunoscut; evident până când păstra această demnitate care nu-i conferea niciun fel de imunitate. Da, comparativ cu ce au ajuns nobilii ulterior, în perioada medievală (cei de azi sunt un soi de paiațe histrionice, în cel mai bun caz), nobilii romani au fost „cei mai nobili”. Trinitatea romană VIRTUS, FIDES, PIETAS nu are egal.

Cum se poate transfera (poate chiar, într-un sens pozitiv, „fura”) din virtuțile romane?

Aș spune simplu: prin mașina timpului, însă nu sunt fan (și acesta e roman din fanaticus) al procedeului și nu e necesar; virtuțile fundamentale ale trinității mai sus amintite sunt vii: CARACTERUL ALES în societate, BUNA-CREDINȚĂ față de semeni, SENTIMENTUL DATORIEI față de zei, părinți, Patrie. Totul e să le (re)cunoaștem și, mai ales, să nu le pervertim. Deci furtul nu e necesar nici măcar la figurat. Ar fi deja prima denaturare.

Dar – mă gândesc că mai ușor, nu? – din viciile lor?

În acest caz nu cred că e vreo problemă; dimpotrivă, vitium însemnând și viol nu necesită nici transfer, nici „delapidare”, ci năpustire. În esență, cred că viciile romanilor sunt cele general umane, preluate ca atare de toți urmașii. Nu vreau să generez dispute sterile, însă atâta timp cât acordăm credit doar scrierilor creștine, evident că rămânem la „cât de vicioși, perverși erau romanii”, fără să luăm în seamă continuitatea viciilor până în ziua de azi. Repet: aveau curajul și decența să recunoască tot ce făceau în cele mai felurite moduri. Tocmai complexitatea lor a generat până azi apetitul pentru viciile lor. Într-un mod pervers însă, generând o salivație morbidă.

Care dintre liderii romani – fie ai Imperiului, fie ai Republicii, să zicem 3-5 – ar fi, azi, un conducător măreț al Uniunii Europene?

Pentru un imperiu e nevoie de alt fel de conducători decât pentru o republică, mai întinsă sau nu. Iată de ce, dacă am acceptat că Imperiul Roman a devenit Uniunea Europeană, voi numi „imperiali”. Nu sunt politician, dar cred că e nevoie de diplomație, finanțe și putere (militară) pentru funcționarea oricărui imperiu, deci și a celui contemporan. Aș opta pentru un triumvirat, numai că prima mea propunere e o doamnă, apoi doi bărbați; deci ar fi o unica feminata și un duumvirat. Ca lideră măreață aș propune-o pe împărăteasa Livia, știut fiind că a condus diplomatic Imperiul mixând lucrurile și în bine, și în malefic, mult mai eficient decât consortul Octavianus Augustus, ale cărui merite rămân desigur incontestabile. Pe linie financiară, cred în eficiența lui Vespasianus, de vreme ce a reclădit bugetul imperial în primul rând din taxa pe closetele publice, cunoscute azi ca vespasiene, demonstrându-i fiului său și romanilor că banul non olet, nu pute, tradus elegant prin nu are miros. În fine, pentru partea militară optez pentru Nerva Traianus, sub a cărui conducere Imperiul a ajuns la suprema întindere și putere. Cert ar fi un conducător la fel de măreț cum a fost și, probabil, amintindu-și de Dacia, ar mai înființa câteva castre… europene, de data aceasta.

Dacă ar fi să fiți o carte sau un text care are legătură cu romanii, ce v-ar plăcea să fiți? Cu titlu, nume de autor în latină (în original) și în traducere.

Simplu: mi-ar plăcea să fiu epopee, mai precis Aeneis/ Eneida lui Publius Vergilius Maro; dintr-un motiv pur uman: aș fi nemuritor.

Există două recurențe de notorietate când vine vorba de romani, într-o formă interogativă. Vă provoc, amical, să le întâmpinați și dumneavoastră. Prima: ce au făcut romanii pentru noi?

În aparență întrebarea e fără obiect: cine suntem „noi” din întrebare? Pentru că nu aveam cum să fim noi. Pe de altă parte, e cel puțin bizară ideea că alții ar fi trebuit să facă ceva pentru noi. Nu, romanii nu au făcut nimic pentru noi, ci ne-au făcut pe noi, ne-au născut, ne-au crescut, ne-au învățat să vorbim, să umblăm pe șosele, să ne spălam, să scriem, ne-au dat un loc în lumea civilizată, toate acestea fiind elemente fără de care nu am exista azi, buni sau mai puțin, dar incontestabili cel puțin la nivelul rostirii.

A doua: ce ne-au făcut nouă romanii? Ce au avut cu noi?

Nu vreau să mă repet: ne-au făcut ceea ce au făcut din nordul Africii până în nordul Europei și până în Orient. Adică: șosele, băi, orașe cu forum, apeducte, amfiteatre, temple mărețe; și multe altele. Întrebarea e însă intrigantă pentru că explicit ar suna „ce mare lucru au făcut și ăștia pentru noi???”. Problema e că, regretabil, în afară de limba pe care oricum o pocim sistematic și refuzând studiul latinei cu o ură descreierată, în rest nu am făcut nimic nici pentru a păstra ceea ce au făcut „ăștia” sau „ăia”. Cu minime excepții – Tropaeum Traiani, adică monumentul de la Adamclisi renovat în perioada comunistă (când oricum se făcea latină în școală) în 1977, Ceaușescu fiind receptiv la șoaptele unora – în rest ruinele domină moștenirea romană din Țară. Vecinii noștri, fino-ugrici, nu numai că au renovat templul roman al lui Isis din Savaria, ci prezintă și spectacole cultice pentru doritori. Ce să mai spunem despre Aquincum (la Budapesta)? Deci: nu ce ne-au făcut nouă romanii, ci ce am făcut noi cu ceea ce ne-au lăsat??? Până în secolul al XIX-lea, Băile Herculane erau echivalentul Băilor KarlovyVary; azi sunt echivalentul cam nerușinat al ruinei. Ce să faci, dacă romanii nu ne-au făcut și proiecte? Poate descoperim vreunul și ne apucăm de renovat.

Evident că nu au avut nimic cu noi, pentru că nu aveau cum. Am fost tratați exact precum toți ceilalți din Imperiu. Rău e că pe linie barbară, dacică probabil, ca toate popoarele obligate să se ordoneze și să se disciplineze în timp, am ajuns până azi să suferim de o anume căinare de tipul „oameni buni, ce ne vom face?”, mai ales că toți au ceva cu noi conform poetului anonim „Maică, toți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit”. Și-atunci, decât să ne fure alții, mai bine să ne furăm noi. Cel puțin suspect e că aproape integral cuvintele căinării citate sunt slave. Să nu fiu înțeles eronat: sunt un admirator al marii culturi slave, dar cuvintele menționate, cum bine spunea Călinescu, sugerează umilire.

Dacă ați fi fost roman, unde și când v-ar fi plăcut să trăiți?

Evident, la Roma, într-o vilă pe una dintre coline, preferabil în apropiere de horti Sallustiani, pentru a avea un model horticol; în calitate de funcționar al Imperiului, numit apoi guvernator al Daciei Felix, cu intenția declarată de a o civiliza, adică de a o face cu adevărat fericită. Până în ziua de azi.

Interviu publicat în premieră în revista 22, aici!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *