Am auzit de această carte în copilărie, când în biblioteca părinților mei trona, pe raftul din față, o ediție în limba slovacă, apărută la Bratislava în anul 1969 și a cărei apariție probabil că nici invazia din 68 nu apucase să o blocheze sau care, în agitația din lunile de după invazie, a apucat să apară. În orice caz, bunica mea mi-a povestit că, atunci când mama s-a mutat în România și i-a fost trimisă biblioteca de-acasă, singura carte de care au întrebat vameșii cehoslovaci și de care se temeau nu carecumva să fie exportată într-o altă țară ”prietenă”, era ”Doctor Jivago”. Așa că pot spune că am copilărit cu această carte. Deși am început să o citesc în urmă cu câțiva ani, nu m-a prins deloc, în schimb acum…
Încă de la început, trebuie subliniat că ”Doctor Jivago” este o operă de ficțiune, dar una cu o puternică încărcătură documentară, biografică, istorică. Nu este o lectură ușoară. Este grea din punct de vedere istoric – este romanul apăsător al unei întregi generații, este romanul care te poartă de la primul război mondial și Revoluția din Octombrie până la cel de-al doilea război mondial. Dacă citești cu curiozitate de istoric, această carte te cuprinde și te obligă să te implici… Apoi, este o carte grea pentru că autorul și personajele sale fac numeroase paranteze, în care meditează la diferite chestiuni ale vieții, ale sufletului, ale istoriei a căror parte sunt. Este și o carte de dragoste, în care iubirile doctorului Jivago au și ele o curgere… istorică. Pare că în fiecare etapă din viața doctorului este o altă iubire, o altă relație și aceste etape personale corespund și unor etape istorice, din evoluția societății ruse (sovietice): epoca prerevoluționară, epoca Revoluției și a Războiului Civil, epoca sovietică… Este o succesiune interesantă, unde iubirile se întâlnesc (de la distanță!) ca un fel de oglinzi sau retrospective ale epocilor de mult apuse.
Cartea nu este istoria unui om – doctorul Jivago, ci a generației sale, a metamorfozelor pe care aceasta le suferă purtată fiind de tăvălugul Istoriei. Unii membri ai generației se agață cu succes de tăvălug, alții sunt târâți de el, alții călcați de tăvălug, dar cu toții au de suferit și viețile lor sunt date peste cap.
Până să încep să citesc cartea și citindu-i prima jumătate, m-am tot întrebat ce are această carte încât să-i fi provocat istoria atât de spectaculoasă a publicării ei, încât să fi provocat cenzura din întregul bloc socialist și dezbateri în rândul cercurilor comuniste din Occident. Pe măsură ce citeam, eram foarte atent la orice mărunt indiciu de ”erezie”, de abatere de la ”linia” pe care Partidul și conducătorii săi (Stalin, Hrușciov) o cereau. Până pe la finalul cărții, semnele de ”erezie” mi se păreau neînsemnate, dar apoi am înțeles că cartea întreagă era o ”erezie”, pentru că era scrisă într-o manieră neconvenabilă Regimului, că nu respectă ”dogma”, ”realism-socialismul”. Cartea îi descrie pe eroii ei ca pe niște victime ale Istoriei (ale tăvălugului) și nu, cum s-ar fi cerut, ca niște constructori ai socialismului, obosiți de eforturile și sacrificiile pe care au trebuit să le facă dar, în definitiv, fericiți să contribuie la opera colectivă a construirii unei societăți mai bune.
Din acest punct de vedere, cea mai interesantă parte mi s-a părut perioada Războiului Civil, pe care Jivago l-a trăit întâi într-una din taberele albe, fiind apoi răpit de partizanii sovietici. A trăit apoi în Siberia controlată de bolșevici și a fost martorul instaurării administrației sovietice. Aici a atins Boris Pasternak o coardă sensibilă a cenzurii, pentru că a nu a prezentat aceste evenimente conform liniei oficiale, ci a scris despre lipsuri, sărăcie, boală, violență oarbă, moarte, samavolnicie. Printre acestea, răsare câte o urmă de frumos, spre exemplu descrierea ”casei cu statui” din Iuriatin:
Toată partea de sus era înconjurată cu un brâu de cariatide feminine, mitologice, înalte de-un stat și jumătate de om. Între două rafale ale vântului, care ascundeau fațada, doctorului i se năzări pentru o clipă că toate femeile din casă ieșiseră pe balcon și, aplecându-se peste balustradă, privesc spre el și spre strada Negustorilor care se așternea în fața lor (p. 355).
Interesante sunt și scenele de la Moscova unde, oricât ar fi orașul de mare, nimeni nu se putea ascunde și unde instaurarea treptată dar fermă a regimului este mult mai vizibilă și mai palpabilă pentru locuitorii orașului.
Pretutindeni, autorul inserează frânturi din viețile personajelor cărții, printre care frânturi adeseori se strecoară referințe la arestări și deportări. Ansamblul cărții și toate aceste referințe punctuale trebuie să-i fi scos din sărite pe cenzorii sovietici.
Dudorov se întorsese de curând din prima sa deportare. Îl repuseră în drepturile civile care îi fuseseră interzise un timp. Primise permisiunea de a-și relua cursurile la universitate.
Acum le împărtășea prietenilor stările sufletești și gândurile care îl munciseră în timpul deportării. Vorbea cu ei sincer, fără prefăcătorie. Observațiile sale nu erau provocate de lașitate sau de alte considerente exterioare.
Spunea că argumentele acuzării, tratamentul din lagăr și după punerea în libertate și mai ales convorbirile între patru ochi cu anchetatorul îi aerisiseră creierul și îl reeducaseră politic, îi deschiseseră ochii asupra anumitor lucruri, făcându-l să crească mult ca om.
Considerațiile lui Dudorov își găseau ecou în inima lui Gordon tocmai datorită platitudinii lor. Plin de înțelegere, îl aproba din cap pe Innokenti și se declara de acord cu el. Tocmai stereotipia cuvintelor și sentimentelor lui Dudorov îl impresiona pe Gordon. Lipsa de originalitate a sentimentelor comune îl făcea să le acorde valabilitate general umană (p. 589-590).
De pe atunci deja, în literatură și în viața reală, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice era o mare și frumoasă colonie penitenciară…
Pe mai bine de 50 de pagini, Pasternak descrie interminabila călătorie cu trenul a lui Jivago și a familiei sale spre Est. Familia Jivago părăsea Moscova de frica pericolelor care îi pândeau acolo pe reprezentanții, mărunți și neînsemnați de altfel, ai Vechiului Regim și se îndrepta spre Iuriatin, orașul (fictiv? din Urali?, Siberia?) lângă care se găsea o veche moșie a familiei. Călătoria cu trenul este foarte frumos și interesant descrisă din punct de vedere al peisajului și a consecințelor Războiului Civil asupra marii căi ferate transsiberiene (p. 253-313), dar îi dă autorului prilejul să privească la oameni, la caracterele lor, la modul în care se raportează la marile transformări prin care trecea Rusia. Nici din acest punct de vedere cenzorii sovietici nu aveau de ce să fie mulțumiți…
