Cehov : un jurnal în scrisori

Revenirea la Cehov este revenirea la acea simplitate melancolică cu care un spirit sceptic priveşte mişcarea vieţii şi a spiritului. Nimic ostentativ, nimic grandilocvent, nimic excesiv: doar capacitatea unică de a pătrunde în intimitatea unei umanităţi pe care refuză să o judece cu severitate profetică.

Cehov nu a lăsat un jurnal, în accepţiunea clasică a formulei, dar vastul său roman epistolar este autobiografia în fragmente ce transcrie evoluţia şi îndoielile unui destin. Scrisorile lui Cehov sunt literatură, în măsura în care vocea cehoviană răsună şi în paginile ei, cu întreaga ei claviatură polifonică: de la geniul parodic până la gravitatea tragică a celui care ştie că în trupul său firav creşte o boală teribilă.

Romanul epistolar al lui Cehov este romanul unei formaţii intelectuale. Prin educaţie şi sensibilitate, Cehov nu are nimic în comun cu cei care au populat canonul rus înaintea lui. El nu este fiul unei familii ilustre şi nici nu are tihna nobiliară a moşiei străbune. Nepot de iobag, Cehov se clădeşte ca om şi ca scritor prin trudă , modestie şi autenticitate. Raportarea la scris evoluează pe măsură ce paginile sale sunt privite, din ce în ce mai mult, drept expresia unui talent extraordinar ce sfidează norma. Pentru Cehov cuvintele prin care literatura este întâmpinată marchează un moment de cotitură: Cehonte alege să devină Cehov.

Romanul epistolar al lui Cehov dezvăluie şi reticenţa sa faţă de cuvintele răsunătoare şi goale. Sunt absente din scrisorile sale profesiunile de credinţă mesianice, ca şi judecăţile apodictice. Politica este pusă între paranteze, pentru a face loc complexităţii vieţii. Ucenicia literară a lui Cehov este una subversivă. Umorul său este, învariabil, unul insurgent. Aparenta facilitate a satirei ascunde privirea ce pătrunde în adâncul răului rus. Textele “scurte” sunt oglinda în care diformitatea unei epoci este fotografiată, fidel.

Romanul epistolar al lui Cehov evită pedanteria unui tratat de estetică aridă, dar reafirmă, fără echivoc, credinţa sa în libertatea artei. Ceea ce îl distinge pe Cehov este tenacitatea cu care refuză tendinţa în artă. Textele sale nu se doresc a fi documente de acuzare, ci imagini din acest flux al vieţii care se duce. În epoca în care literatura este examinată de intelighenţia radicală prin patul procustian al angajamentului ideologic, Cehov este un eretic. Păcatul lui este acela de a afirma un adevăr ce irită şi creează inamiciţii. Menirea scriitorului nu este de a rezolva probleme, ci doar de a le pune. Literatura nu este un medicament administrat spre a vindeca societatea. Ea este şi trebuie să rămână un obiect autonom, cu propria sa dialectică. Reducţionismul o desfigurează până la nerecunoaştere.

Romanul epistolar al lui Cehov, cel de dinainte de 1890, marchează şi două dintre punctele de inflexiune ale vieţii sale creatoare: explorarea vocaţiei teatrale şi călătoria către Sahalin. Iar numitorul comun este dat de sentimentul datoriei de a ieşi din comfortul locului comun. Prin “Ivanov” Cehov trasează începutul drumului ce duce spre reforma dramei. Prin investigaţia dedicată coloniei penitenciare, Cehov defineşte, fără emfază, un standard al onestităţii etice şi intelectuale.

Scrisorile lui Cehov sunt spaţiul în care timbrul său se dezvăluie, în toată complexitatea sa muzicală. Celor însetaţi de adevăruri Cehov nu le poate oferi nimic, căci arta sa este dedicată nuanţei şi interogaţiilor. (Re)descoperirea epistolarului său înseamnă accesul treptat la această poetică a discreţiei şi subtilităţii dramatice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *