Cazanul de țuică

Am vândut cazanul de țuică. Avea mult mai mulți ani decât mine și fusese al bunicului care a contribuit la fabricarea lui. Mama m-a rugat zilele trecute să îl postez pe internet, la mica publicitate pentru că, de vreo doi ani, nu mai fusese folosit și poate i-ar prinde bine unui om gospodar care apreciază o băutură autentică din fructele culese din livada sa.

Odată cu el am vândut însă și o istorie încărcată de povești. Prima amintire cu cazanul de țuică o am de la vârsta de cinci ani când am realizat că toate sticlele cu lichid incolor din beci au fost umplute cu licoarea ce fierbea toamna în cazan.

Înainte de operațiunea ”cazanul”, duminicile de toamnă se desfășurau după un plan bine stabilit: bunicul și tata se urcau pe scările de lemn până în vârful corcodușilor generoși din curtea casei și culegeau coșuri și găleți pline. Eu și femeile casei culegeam de pe jos fructele scuturate de bărbați; spălam apoi cantități uriașe de fructe care erau depozitate în butoaie, la fermentat. Cu prunele era mai ușor și se culegeau mai repede, pentru că nu aveam așa de mulți pruni și nu erau foarte înalți. Urmau merele bătule și perele galbene. O adevărată simfonie de arome. Operațiunea ”cazanul” se desfășura în mijlocul curții casei noastre situate într-un cartier central cu blocuri nou-construite, tipice anilor 80 când comunismul se clădea în pași rapizi, la adăpostul unei bolte generoase de viță de vie. Nu era vorba că lumea nu cunoștea îndeletnicirea specifică fiecărei toamne, dar aparențele trebuiau păstrate, întrucât producerea alcoolului în gospodării era interzisă. Vecinii noștri veneau seara după ce țuica se trăgea în sticle și degustau lichidul licoros care dezlega limbile, iar poveștile și amintirile curgeau fără întrerupere, până noaptea târziu. Din păcate, eu eram trimisă la culcare mai devreme și nu reușeam să mă bucur de conversațiile oamenilor mari, așa cum mi-ar fi plăcut.

 

Odată, cred că aveam șapte ani și ai mei hotărâseră să pună cazanul în funcțiune a doua zi, bunica m-a chemat și mi-a șoptit să le spun copiilor să nu vină mâine la joacă pentru că vom face țuica; a spus ultimele cuvinte cu glasul și mai șoptit. Pentru că locuiam la casă într-un cartier de blocuri ”din buricul târgului” cum se amuzau ai mei, curtea noastră era plină zilnic de copii cu care mă jucam până seara când se difuza la radio ”noapte-bună, copii!”. Însărcinată cu misiunea bunicii, m-am dus într-un suflet la prietenii mei de joacă și am strigat de m-au auzit, cred că, două blocuri cu patru etaje: ”hei, să nu veniți mâine la mine, că fac ai mei țuica”.

 

 

Un comentariu

  1. Eu is mic nu stiu nimic , cam asa s-a intamplat si cu fiertul tuicii.
    Superba descriere1

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *