RSR, “ Fundaţia” şi visul

A fost odată ca niciodată: orice istorie despre improbabila RSR nu poate începe decât cu această formulă a basmului. Îndepărtându-se de cei de astăzi, exilată de uitare pe un strat prăfuit de bibliotecă, RSR este, din ce în ce mai mult, un tărâm pe ale cărui ţărmuri stranii nu mai poposeşte nici un călător.

În acest domeniu al marxism-leninismului triumfător totul era planificat cu atenţie de Conducător şi de Partid. De la şarjele de oţel, cele care străluceau în marile fabrici socialiste, până la viaţa celor mici, destinele individuale erau supuse rigorii dialectice, ca într-un vast edificiu coral ce uneşte, în simfonie, glasuri izolate. Evadarea, visarea, escapismul erau păcatele capitale ce îi ispiteau pe cei mai harnici şi mai destoinici dintre constructorii socialismului.

În acest spaţiu al ordinii reglementate de dogmă, ştiinţa-ficţiune însemna, înainte de toate, şansa de a afirma victoria progresului şi a ştiinţei asupra ignoranţei. Textul SF devenea, în această ramă pe care i-o imagina PCR, un discurs despre viitorul în care lupta pentru pace avea să se întindă în intregul cosmos, iar vocea raţiunii avea să invingă, definitiv, cântecul de sirenă al războiului şi al distrugerii. Literatura SF românească era, de cele mai multe ori, una angajată: spectrul confruntării atomice, evocat de secretarul general al PCR în alocuţiuni avântate, îi bântuia paginile şi îi modela întregul imaginar.

Dar, dincolo de această piatră tombală pe care ideologia o aşternea peste imaginaţie şi cuvinte, o viaţa secretă şi trepidantă se ducea în spaţiile care se sustrăgeau, fie şi trecător, dominaţiei dogmei. Iar atunci ceea ce trebuia să fie doar un auxiliar al propagandei se transforma, discret şi insurgent, în cel mai redutabil vehicol al visului în libertate.

Căci literatura de anticipaţie, spre a recurge la denumirea canonică a epocii, poseda accesul nemediat la viitor: un viitor care se putea confunda cu teritoriul care să nu mai fie guvernat de rigiditatea plenarelor de partid şi a limbii de lemn. Aici, în galaxiile explorate de ochiul vizionar, nu se mai afla nimic din sterilitatea cenuşie a socialismului real. Aici culorile explodau ca nişte jerbe, iar visarea se întruchipa în cele mai neobişnuite făpturi.

Şi poate că nici un alt mediu nu a servit mai inspirat şi mai pasionat această strategie a evadării înspre fantasme decât teatrul radiofonic serial. Plasat la finalul emisiunii care se difuza pe “ Radio tineret”,” Exploratorii lumii de mine”, serialul radiofonic reinvia, pentru cei captivi în pântecul RSR, energia vizionară a lui Orson Welles cu a sa invazie a marţienilor. Din greoaiele cutii al radiourilor ajungea până la noi un sunet straniu şi neliniştitor, asemeni unui cântec în care mişcarea de sfere se împletea cu vocea umană. Actorii levitau în acest cosmos saturat de zgomote bizare: vreme de un sfert de oră, realitatea întreagă era suspendată, iar din hubloul navei cosmice în care eram proiectaţi se întredea vastul domeniu al astrelor ce se sting doar spre a renaşte.

Din acest imperiu al visării nedomesticite s-a ivit, cândva către finele celui din urmă deceniu de viaţă al RSR, conturul mitic al adaptării radiofonice după ciclul “Fundaţiei”: pentru iniţiaţii acestei confrerii a imaginaţiei, textul lui Asimov aparţinea legendei, de parcă în el se concentra puterea unică a science- fiction de a zămisli, demiurgic, lumi ce gravitează în jurul stelelor îndepărtate.

Şi iată că saltul hiperluminic din RSR către galaxii avea loc : vreme de luni şi luni, episoadele acestei space-opera radiofonice îi duceau pe constructorii socialismului spre ţinuturile peste care se întindeau alţi sori. Din adânc de cuvinte se năştea, miraculos, un cosmos care palpita, mişcat de o energie insaţiabilă, un cosmos în care vocile lui George Constantin, Mircea Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc, Ion Pavlescu, Irina Mazanitis, Constantin Dinulescu se strecurau printre găurile de stele şi palate misterioase, acompaniate de şerpuirea psihedelică a temelor muzicale ale lui Mircea Florian. Sferele coborau către noi şi fiinţele trecătoare care eram participau la spectacolul sinestezic al visului.

A fost acest ciclu radiofonic al “ Fundaţiei” o fereastră prin care ochii noştri au putut zări alte culori, întregi şi eliberate: la fel ca volumele din seria Jules Verne sau “Pif Gadget”, teatrul radiofonic serial întindea o punte pe care puteam înainta, până departe în larg de ocean, străjuiţi de un cer din care stema de foc a RSR fusele alungată. Uşile de astronave se deschideau şi boarea stelelor îi atingea pe cei care visau visul fără de capăt al evadării.

A fost odată ca niciodată: după ani şi ani, acest continent de sunete şi de imagini pluteşte, majestuos şi melancolic, înscris în ordinea nemuritoare a erei digitale. Acolo, undeva, în colţul în care cele zece de ore de teatru radiofonic serial sunt salvate, ca într-o capsulă a timpului, se află şi o parte din mine. Din adolescentul care eram nu a mai rămas decât un ecou al nostalgiei. Umbrele celor ce au fost se amestecă cu ruinele imperiului şi cu conturul Fundaţiei: trecutul se reîntoarce, purtat de glasuri şi de muzica galaxiei, ca într- o invocare a spiritelor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *