Joan Didion, Nopți albastre

În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.

„Un text incantatoriu… O scrisoare de condoleanțe adresată omenirii, despre realitățile dureroase ale condiției umane.” (The Washington Post)

Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice, recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.

FRAGMENT:

Când vorbim despre moarte, vorbim despre copiii noștri.

Am spus lucrul ăsta, dar ce înseamnă?

Bine, sigur că pot să veghez neîncetat, sigur că poți să veghezi asupra lor, încă o modalitate de a recunoaște faptul că și copiii noștri sunt prizonierii norocului, dar, când vorbim despre copiii noștri, ce spunem? Spunem ce a însemnat pentru noi să‑i avem? Ce a însemnat pentru noi să nu‑i avem? Ce a însemnat să ne desprindem de ei? Vorbim despre enigma angajamentului pe care ni‑l luăm, încercând să protejăm ceva imposibil de protejat? Despre întregul puzzle complicat de a fi părinți?

Timpul trece.

Da, așa este, e o banalitate, bineînțeles că timpul trece.

Atunci, de ce o spun, de ce am spus‑o deja de mai multe ori?

Am tot spus‑o așa cum spun că am trăit cea mai mare parte din viață în California? Am tot spus‑o fără să aud ce spun?

E posibil ca eu să o aud mai curând așa: Timpul trece, dar nu atât de agresiv încât să observe cineva? Sau chiar Timpul trece, dar nu și pentru mine? E posibil să nu fi luat în calcul fie natura general valabilă, fie permanența încetinirii, schimbările ireversibile ale minții și ale trupului, faptul că te trezești într‑o dimineață de vară mai puțin rezistent decât până atunci și că până la Crăciun descoperi că puterea de a te mobiliza a dispărut, s‑a atrofiat, nu mai există? Faptul că ți‑ai trăit cea mai mare parte din viață în California, și pe urmă te muți? Felul în care propria conștientizare a acestui timp care trece — a acestei încetiniri permanente, a acestei vigori care dispare — se multiplică, ajunge la metastază, se transformă chiar în viața ta?

Timpul trece.

Este posibil ca eu să nu fi crezut, de fapt?

Oare am crezut că nopțile albastre pot dura la nesfârșit?

Joan Didion

Nopți albastre

Traducere de Ioana Văcărescu / Colecția „ANANSI. World Fiction”, colecția Pandora M

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *