Interviu ȘTEFAN LIICEANU: Japonia interioară

Dialog realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU. 

Sunteți un „arcaș fără arc”?

Povestea care dă și titlul volumului Arcașul fără arc descrie un personaj care, după nenumărate cazne și un devotament desăvârșit pentru a-și atinge țelul de a fi cel mai bun arcaș din lume, pășește într-o dimensiune utopică, aproape ruptă de realitate. Arcașul s-a apropiat atât de mult de perfecțiunea tirului cu arcul încât în cele din urmă a uitat ce este un arc. Evident, acestă idee este paradoxală, contraintuitivă, poate chiar absurdă la prima privire, dar acest paradox este de fapt un mijloc de a transmite  un concept mult prețuit în filozofia taoistă  – ideea că, pe măsură ce o persoană atinge trepte mai înalte către perfecțiune, materialitatea se estompează până la dispariție și totul este retras în invizibilul spiritual. Este reducția la punctul zero sau la infinit.  În cele câteva domenii care m-au pasionat de-a lungul vieții, am aspirat să ajung la condiția de „arcaș fără arc”, dar nu am certitudinea că am reușit. 

Pe de altă parte, în budism există un concept asemănător „arcașului fără arc”, numit, în sanscrită, „avaivartika”. Se traduce în limba română drept „punctul fără de întoarcere” și se referă la faptul că, după multe vieți de meditație și practică budistă, un călător spre Nirvana, Iluminare, nu mai poate da înapoi chiar dacă se oprește din exercițiu deoarece a acumulat atâta experiență încât a devenit deja o altă persoană. Pur și simplu nu mai poate reveni („cădea”) în punctul de la care a pornit drumul. 

Acest termen este folosit în Japonia în viața de zi cu zi cu referire la abilități care, o dată dobândite, nu mai dispar vreodată chiar dacă exercițiul nu mai este la fel de intens ca înainte sau poate nici nu mai e făcut. Spre exemplu, ne putem imagina un tânăr care învață să cânte la pian cu dedicație maximă și exersează ani și ani de zile. Vine un moment în care, chiar dacă se oprește complet din exercițiu, pianul este deja o parte din el și oricând va putea cânta la pian, mai bine sau mai puțin bine, dar nu va uita. În ceea ce mă privește, am impresia că am atins această condiție în domeniul caligrafiei sino-japoneze. 

De ce e bine să încercăm să fim „arcași fără arc”?

Pilda „arcașului fără arc” se referă înainte de toate la ce poate face un om (acțiune) mai degrabă decât la ce poate gândi (cugetare). Altfel spus, nu este vorba despre cât de adânc sau complex poate reflecta o persoană, ci cât de aproape este de perfecțiune într-un domeniu anume – că este vorba de pictură, arhitectură, arte plastice, programare, sport etc., practic orice ține de o activitate care presupune pricepere, îndemânare, „skill”, practică, și, bineînțeles, exercițiu neîntrerupt. De fapt, după cum bine știm, orice lucru poate fi făcut prost, mediocru, bine, foarte bine sau perfect. Povestea arcașului fără arc ne amintește cu mare măiestrie că, dacă ne dorim cu adevărat să atingem perfecțiunea, atunci e nevoie de dedicare totală, fără de care rămânem doar amatori sau diletanți. 

Ați ales autori și povești vechi pentru a face această antologie, Arcașul fără arc. Ce ne spun cei vechi despre lumea de azi? Mai întâi: despre lumea Extremului Orient? Mai apoi: despre lumea noastră, a occidentalilor?

Poveștile și pildele din acest volum, majoritatea vechi de sute și sute de ani, au rămas adânc înrădăcinate în spiritul Asiei de Est. Nu puține sunt prezente în materialul de studiu al elevilor de liceu din China, Japonia și Coreea, fiind prețuite pentru latura lor morală, pentru învățăturile de viață oferite tinerilor, dar și pentru mesajul care va rămâne în sufletul acestora și ca adulți. Cu o simplitate impresionantă, sunt descrise situații pe care cu singuranță le-am trăit și noi în viață, fie că sunt comice, ironice sau tragice. La fel, nu puține personaje sunt foarte asemănătoare tiparului uman pe care îl întâlnim și astăzi – suspiciosul, naivul, inteligentul, ghinionistul etc. Din acest punct de vedere, cei vechi, care au așternut acele povești și pilde, ne arată că natura umană este până la urmă universală, indiferent de cultură, spațiu sau epocă.  

Care e, dpdv, cea mai mare dificultate de înțelegere – pentru noi, ca occidentali – a celor din Orientul Îndepărtat?

Aș spune că limba vorbită este cea mai mare barieră între omul din Occident și cel din Orientul Îndepărtat. Dacă limbile europene pot fi grupate în două-trei mari clase, iar în interiorul fiecărei clase similitudinea dintre limbi este evidentă, limbile din Asia de Est nici nu seamănă între ele și cu atât mai mult nu au nici o legătură cu conceptele și structura limbilor occidentale. Limba înseamnă abilitate de comunicare. Fără o limbă comună, evident că nu se poate comunica. Pentru occidentali, limbile Asiei de Est (japoneză, chineză, coreeană) reprezintă o redutabilă provocare, după cum și pentru cei din Extremul Orient drumul este foarte lung și anevoios până la a stăpâni cât de cât o limbă europeană. Limba engleză este bineînțeles numitorul comun, dar în timp ce occidentalii învață lesne engleza, oamenii din Orientul Îndepărtat se chinuie. Or, comunicarea printr-o engleză deficitară nu poate fi decât superficială. În concluzie, am impresia că există o veritabilă barieră de comunicare între Est și Vest din cauza diferențelor lingvistice enorme. 

Ce ne (cam) lipsește din „echipament” pentru a înțelege mai bine acea zonă, acele culturi? Ce e de pus în „ranița” hermeneutică?

Deși globalizarea din ultimele două-trei decade a schimbat radical planeta, încă nu există un schimb de idei semnificativ între occidentali și asiatici. Până la apariția noului coronavirus, practic nu mai existau granițe, oricine putea merge oriunde, condiționat doar de timp și buget, dar încă puțini occidentali se hotărăsc să locuiască o perioadă destul de lungă în Asia de Est. La fel și asiaticii – în postură de turiști au contribuit enorm la economia Europei în ultimii douăzeci de ani, dar puțini vin în Occident cu intenția de a cunoaște cu adevărat cultura locală și de a trăi aici o perioadă de timp mai îndelungată. În aceste condiții, dificultățile lingvistice menționate înainte, cât și expunerea superficială la „cultura celuilalt” garantează că diviziunea dintre Occident și Orientul Îndepărtat va continua o bună vreme în viitor.

ȘTEFAN LIICEANU a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master, cu specializare în budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi (www.takumi.ro).

Globalizarea – inclusiv în această privință, a scurtărilor, până la anulare, a distanțelor – e (adesea) și criticată. Pentru o mai bună înțelegere a Orientului Îndepărtat, globalizarea e un beneficiu net sau, ce credeți, mai degrabă o piedică (fie ea și subtilă)?

Globalizarea este clar un beneficiu, mai ales din punct de vedere comercial, dar este limpede că ea aduce și noi provocări. Cel mai la îndemână exemplu este însuși noul coronavirus, simbolul neiubit al anului 2020. Înainte, bolile contagioase erau fenomene locale, acum, după cum bine am văzut, un virus de la circa 8.000 km depărtare de România a infectat deja peste 3% din populația noastră și soldându-se adesea cu decese. Apoi, dincolo de astfel de pericole, unele orașe din Occident și-au pierdut identitatea sub asaltul turiștilor. Îmi amintesc un documentar despre Veneția în care un locuitor spunea că orașul lui devenise un soi de Disney Land. Ca de obicei, tot ce este fără măsură creează probleme. Globalizarea poate fi și benefică, și periculoasă, depinde de cum este implementată și cum este lăsată să funcționeze. 

Arcașul fără arc –Poveşti, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu

 Cum sunt altfel decât ale noastre poveștile de acolo?

Am impresia că poveștile din Orientul Îndepărtat au o aplecare mai mare spre învățături morale și practice despre viață. Bineînțeles, și la ei, și la noi există nenumărate povești despre bine și rău, eroi și ticăloși etc., dar în general asiticii au mers către pilde despre cum să trăiești mai împlinit și mai armonios, asta trimițând și la o sumedenie de sfaturi practice. Din acest motiv, în Asia de Est există și un corp masiv de proverbe. Este interesant de menționat că în anul 1852 a apărut în Japonia un text numit Sfaturi Bătrânești (Oyaji No Kogoto), cu un total de 81 de sfaturi și proverbe, majoritatea existând cu mult înainte de apariția cărții. Atât de îndrăgite sunt aceste sfaturi și proverbe încât sunt puse pe pereții restaurantelor nipone, cu o caligrafie cât mai plăcută ochiului. 

Ajungem ușor la miezul lor?

Cred că da. Este impresionantă simplitatea cu care ideile cuprinse în aceste povești sunt exprimate, deși mesajul poveștilor poate fi și complex. Nu puțini dintre cititorii cărții mi-au împărtășit impresia că pot citi și reciti aceeași poveste și că rămân pe gânduri la fel ca după prima lectură. Alții mi-au spus că o nouă lectură a aceleiași povești le oferă o altă perspectivă,  care nu fusese evidentă după prima lectură.

Este această regiune – este ea și acum – mai plină decât e Occidentul de „maeștri și discipoli”?

Răspunsul este un „da” ferm. Legătura dintre maestru și discipol și rolurile celor doi sunt luate foarte în serios în țările Asiei de Est. Discipolii își respectă maeștrii în totalitate și recunoștința pentru faptul că aceștia din urmă le oferă învățătură și timp din viața lor este lesne de observat. Precum în Occident, până în epoca modernă, instituțiile religioase din Asia de Est erau locurile de vârf pentru educație și cultură, iar acolo totul se transmitea de la maestru la discipol. Această puternică legătură  a dăinuit până în zilele noastre. În Japonia, oricărei persoane recunoscute ca fiind cineva într-un anumit domeniu, cei din jurul ei (discipoli sau admiratori) i se adresează cu cuvântul „Sensei”, ceea ce însemnă „născut înainte”. Adică „născut înainte de mine, cel care i se adresează”. Astfel se pune clar accentul pe faptul că maestrul a trăit mai mult timp decât cel care i se adresează și, prin urmare, are mai multă experiență, educație și înțelepciune. Poate că un efect al importanței relației maestru-discipol din acele țări este și respectul mult mai vădit decât în Occident față de cei în vârstă. Am impresia că în Orientul Îndepărtat ideea de tinerețe este mai degrabă privită prin prisma neajunsurilor ei (lipsa de experiență, lipsa de înțelepciune) decât prin prisma avantajelor ei: energie, impetuozitate, imaginație, visare… 

Un mare gânditor modern spune ceva de acest gen – cu cât cunoaștem mai multe, cu atât înțelegem mai puțin. Se poate întâmpla una ca aceasta în raport cu lumile din Orientul Îndepărtat?

Aici este vorba despre două idei diferite. Prima este aceea că, într-adevăr, cu cât cunoaștem mai multe dintr-un domeniu anume, cu atât ne dăm seama de complexitatea lui și de faptul că nu putem ști niciodată suficient. A doua idee însă este aceea că este bine să cunoaștem cât mai multe și cât mai variate, ceva la fel de adevărat. Este de preferat să avem cunoștințe cât mai bogate decât un bagaj modest de informație. În acest sens, o cunoaștere cât de cât avizată despre lumile din Orientul Îndepărtat n-are cum să strice, este un plus, nu o pierdere, așa cum nu strică să cunoaștem cât mai mult despre alte țări, culturi etc.  

Cât ați locuit acolo?

În total am locuit 17 ani în Japonia. Această perioadă cuprinde atât studiile, cât și cariera la o instituție financiară multinațională ce deține mai multe puncte de lucru în Asia de Est. Din fericire, munca mea mi-a oferit și oportunitatea de a călători frecvent în țările din Asia de Est.

Cât de des vă reîntoarceți?

Nu atât de des pe cât mi-aș dori, din pricina distanței, dar și a timpului. Cum nu există zboruri directe România – Japonia, un drum nu poate dura mai puțin de 22 de ore. În plus, diferența de fus orar înseamnă că alte două-trei zile sunt pierdute pentru adaptarea corpului la timpul local, astfel încât o călătorie în Japonia nu merită făcută decât dacă cuprinde o ședere de cel puțin două-trei săptămâni. Este greu de găsit atâta timp disponibil. 

V-ar fi plăcut să vă nașteți acolo?

Nu cred. Sigur, dacă m-aș fi născut acolo, aș fi fost scutit de mizeria și sărăcia comunismului din anii ’80, atât cât l-am apucat eu, aș fi beneficiat de mișcarea liberă într-o societate normală și civilizată, dar pe de altă parte nu aș fi putut vedea Japonia cu ochii unui străin și nu aș fi avut bucuria de a o descoperi treptat. Consider că astfel am avut parte de o experiență mai largă comparat cu o persoană născută în Japonia, dar care nu a văzut alte lumi. 

De ce poți alege, la un moment dat, lumea aceea? Subspecie a întrebării acesteia: de ce am putea iubi lumea aceea?

Tot ce este nou atrage și sperie, de aici atitudinea față de ceva diferit și rezistența la schimbare. Noutatea este atractivă, dar obligă la restructurarea valorilor. Am putea iubi lumea aceea pentru că ne aduce ideea de diferență și de distincție între tradiție și modernitate/postmodernitate. Fluidizarea acestei distincții duce la dezordine. Coexistența vechiului și noului trebuie să nu se bazeze pe alterarea unor valori.

Când ați simțit că ați ajuns – și, mai apoi, că ați depășit – la un punct de cotitură, la o intersecție în raport cu acea lume? Că sunteți cumva de acolo…

Acel moment a venit după circa trei ani și jumătate de locuit în Japonia. După cum am spus și mai devreme, limba este cea mai mare barieră pentru o adaptare completă. În mod paradoxal, limba japoneză este foarte ușor de învățat pentru comunicarea de bază, simplă, de zi cu zi, neavând nici sunete dificil de pronunțat și nici o gramatică de tipul celei din limba germană (de fapt, în japoneză nu exstă nici singular și plural, nici declinare, nici acorduri). Însă dacă dorești să poți ține un discurs, să vorbești nestingherit despre orice subiect sau să să citești și să scrii liber, atunci este cu totul altă poveste. Vocabularul limbii japoneze este unul dintre cele mai bogate din lume (circa cinci sute de mii de cuvinte) și multe cuvinte individuale nu au echivalent direct în limbile occidentale. De exemplu, doar pentru cuvântul „apă” există mai mulți termeni – mizu (apă, generic), oyuu (apă caldă sau fierbinte), reisui (apă rece, generic), ohiya (apă rece la restaurant), josui (apă curată) etc. La fel, cuvântul kome înseamnă orez neprocesat, negătit, pe când orezul gata pentru servire este gohan. A trebuit să mă fac de râs la începuturile mele în Japonia pentru a înțelege diferența când, la o masă, am mai cerut kome în loc să spun gohan.  

Apoi, mai există și o sumedenie de cuvinte omofone, cu mult mai multe decât în limbile occidentale. Cuvântul seika este un bun exemplu – în funcție de ideogramele folosite pentru a-l scrie, acesta poate să însemne 1) „rezultat” 2) „foc sacru” 3) „manufactură de dulciuri”, 4) „sistematizare”, 5) „apogeul verii”, 6) „preț corect”, 7) „imn”. Din acest motiv, nu rareori japonezii, când vorbesc, dau de sensuri ambigue și își scriu în palmă, cu arătătorul, ideogramele pentru a lămuri la ce se referă. 

Dar limba nu este totul. Într-o lume atât de îndepărtată și diferită de a noastră, la fel de importantă este înțelegerea obiceiurilor, a valorilor sociale, a istoriei, a culturii locale, a modului de interacțiune între oameni etc. Și însușirea acestui aspect cere timp. Din acest motiv, consider că cei trei ani și jumătate de care am avut nevoie până să ma simt  „înșurubat” în acea țară au avut rostul lor.

 Ce anume credeți că ar fi foarte important de adus la noi din Orientul Îndepărtat?

Cred că ce a putut fi adus a fost deja adus – și anume (1) literatura (pentru puținii cu adevărat pasionați de Est și curioși de acea cultură), (2) bucătăria orientală (pentru cei deschiși față de alte obiceiuri culinare [opusul lor fiind persoane precum mătușa mea de la țară care, când eram mic, îmi spunea cu mare convingere că „nu mai ie mâncare ca la noi, nimeni nu are porc ca noi”], dar și pentru snobi [”mâncarea japoneză este cea mai bună și sănătoasă de pe lume”]) și, într-o măsură mai mică, (3) elemente de vestimentație și artă. Mai rămâne și tehnologia, dar aceasta vine din inerție prin țările dezvoltate din Occident, nu direct (gadget-urile Samsung de exemplu există la noi pentru că există deja în Europa de Vest și America, nu pentru că România ar fi neapărat un punct important pe harta firmei Samsung). În rest, nu văd ce altceva poate fi adus. Nu poți aduce maniere mai bune, civilizație, un cod social mai rafinat. Astea, din păcate, nu se pot importa. 

În alte cuvinte: ce – de acolo – ne-ar putea spori sufletul?

Cărțile despre acea lume care ne deschid alte perspective și alte valori.

Cum diferă umorul de acolo de umorul nostru? Prin ce anume – foarte tare?

În general umorul din Asia de Est este mult mai copilăresc față de umorul occidental și aceasta este cu atât mai adevărat pentru societatea niponă. Poante precum clasicele Stan și Bran, când unul îi aruncă celuilalt pe față un platou de tort cu frișcă și toată lumea moare de râs sunt foarte apreciate. În schimb, glume cu tâlc, glume ce te pun să te gândești și să înțelegi poanta sunt rare. 

 Care e cuvântul dumneavoastră favorit în japoneză?

Acesta este omoiyari. Este un cuvânt compus din doi termeni, și anume omou și yaru. Primul înseamnă pur și simplu „a te gândi”. Al doilea însă este mai subtil. Tradus direct, înseamnă „a face”, însă în combinație cu alte verbe înseamnă „a face (ceva=acțiunea verbului) pentru celălalt/altcineva”. De exemplu, „te o arau” înseamnă a se spăla pe mâni (te este „mână”, o este complement direct și arau „a spăla”). Dacă însă combinăm verbele arau și yaru, un nou cuvânt apare, și anume aratteyaru, ceea ce înseamnă că speli mâinile cuiva, nu mâinile proprii. Așadar, omoiyari este un substantiv ce poate fi tradus ca „gândire pentru celălalt”. Evident, aceasta nu înseamnă că gândești în locul celuilalt, ci gândești pentru el, pentru binele lui, că acțiunile tale sunt gândite să îi aducă un bine celuilalt. Acest cuvânt are mare valoare în societatea niponă. Deseori părinții le spun copiilor  „să avem omoiyari”. Este un îndemn de a alunga egoismul și de a fi uman și altruist. În metrouri sunt lipite pe geam stickere cu mesajul „să avem omoiyari, cedați locul celor ce au mai multă nevoie de el ca tine”. Acest termen, folosit atât de frecvent în societatea niponă, are o putere incredibilă. Este un mod de a te face să nu uiți că universul nu se rotește în jurul individului și că facem parte dintr-un întreg. Legat de întrebarea de mai sus, ce anume din Orientul Îndepărtat ne-ar spori sufletul,iată, răspunsul ar fi acest termen, omoiyari. Însă consider că e imposibil. Ce omoiyari să îi explici la noi șoferului agresiv care-ncepe să te claxoneze la stop de îndată ce s-a pus verde?! 

S-ar putea spune că japoneza a fost cât pe-aci să vă devină a doua limbă maternă?

Nu e chiar o exagerare să spunem asta. Din moment ce am ajuns să am vise în această limbă, bănuiesc că a devenit o parte din mine. Dar relația dintre creier și limbă mi se pare a fi mult mai subtilă. Nu știu de ce, dar unele cuvinte îmi vin mai ușor în limba japoneză, altele în limba engleză, altele în limba română. Poate că fiecare primește în mintea sa o limbă străină în felul lui, cu totul diferit de ceilalți. 

Cum se spune în japoneză „Orizont”? Dar „revista Orizont”? Dar „revistă foarte bună de cultură”?

În limba japoneză, „orizont” se spune chiheisen (地平線), un cuvânt format din trei ideograme – Pământ, plat, linie. Cu alte cuvinte, linia ce se vede în depărtare, Pământul părând a fi plat. Revista Orizont este Chiheisen Zasshi (al doilea cuvânt însemnând „diverse înscrieri”). Iar „revistă foarte bună de cultură” se traduce în limba japoneză ca „subarashii bunkateki na zasshi”. Subarashii înseamnă „foarte bun, deosebit”, bunkateki înseamnă „cultural, de cultură” și zasshi, după cum am spus, „revistă”. Deci, tradus mot- à-mot „foarte bun cultural revistă”. 

Cum sau când sunteți zen?

Deși „Zen” este un cuvânt foarte popular în Occident, cred că puțini știu originea lui. Zen este pronunția japoneză a ideogramei chineze Ch’an, care la rândul ei provine din cuvântul sanscrit „dhyāna”, ce înseamnă pur și simplu „meditație”. Cu alte cuvinte, starea în care părăsim latura mundană și ne întoarcem către noi înșine, către interiorul nostru spiritual. Dacă merg pe această definiție clasică, sunt și pot fi Zen de oricâte ori iau o pauză de la treburile zilnice și reflectez asupra naturii lucrurilor. 

 notă: interviu publicat în premieră în revista ORIZONT, nr ianuarie/2021

 

 

2 Comentarii

  1. Cristina Fierbinteanu says:

    Imi plac mult cele doua poze, mi-am amintit cu drag de Kinkakuji si de vechea mea pasiune pentru caligrafia japoneza. Mi-ar placea sa citesc o carte de amintiri a lui Stefan, din perioada in care a locuit in Japonia.

  2. O perspectiva excelenta asupra modului in care lumea este înțeleasă in funcție de limba si tradiție. Un „dialog diferențial” incitant despre genul proxim si diferența specifica.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *