Dulcea tiranie a iubirii paterne. François Guizot și fiica sa Henriette -Partea a II-a

„Ne promitea că totul va fi bine. Eram un copil dar știam că nu va fi totul bine. Aceasta nu-l făcea pe tatăl meu un mincinos. Aceasta făcea din el tatăl meu”.  

Jonathan Safran Foer 

 

Partea a doua a studiului referitor la corespondența dintre François Guizot și Henriette de Witt, născută Guizot (prima parte https://www.lapunkt.ro/2021/03/dulcea-tiranie-a-iubirii-paterne-francois-guizot-si-fiica-sa-henriette-partea-i/) se concentrează asupra aceluiași dialog epistolar tată/fiică, sub forma reliefării perseverente dar pline de delicatețe a Élisei Dillon, mama lui Henriette, Pauline și Guillaume, copiii lui François Guizot. Dintr-o căsătorie anterioară, cu Pauline de Meulan, François Guizot a avut un fiu ce a purtat același nume (François). Din păcate, fiul sus-menționat a murit în anul 1837, pierderea acestuia din urmă dar și, succesiv, a celor două soții (Pauline de Meulan și Élisa Dillon, ultima în 1833), contând mult în zbuciumul sufletesc al vieții lui François Guizot, una nu lipsită de încercări din cele mai dificile. 

Atât din lecturarea scrisorilor (evident un volum imens, dificil de parcurs în totalitate, a se vedea lucrarea „François Guizot. Lettres à sa fille Henriette 1836-1874”, ediție îngrijită și adnotată de Laurent Theis, publicată la éditions Perrin, 2002, sursa bibliografică principală a  studiului), cât și a lucrărilor dedicate lui François Guizot (în special volumele lui Jacques Theis) am simțit nevoia, firește subiectivă, de a-l privi altfel, mai nuanțat față de figura istorică consacrată, nedrept și prea mult timp rămasă în atenție doar prin atașamentul față de monarhia orléanistă (1830-1848 a fost ministru al instrucțiunii publice, al afacerilor externe, președinte al Consiliului de Miniștri, ambasador la Londra etc.) sau mai ales prin expresia „îmbogățiți-vă” („enrichissez-vous”), desprinsă din context (după cum am afirmat în prima parte a acestui articol), așa cum au fost interpretate eronat, voit sau nu, cuvintele atâtor personalități în istorie. Sentimentul de nedreptate, de revalorizare sau de repoziționare a personajului istoric François Guizot este resimțit atât de cititor, cât și de fiica însăși a acestuia. Într-una din epistole, Henriette scrie textual că „dorește să înceteze acest dispreț” (cu sensul de eroare, nedreptate) față de tatăl ei. Iar singura dar cea mai eficientă armă peste ani este și rămâne scrisul. François Guizot va scrie și îi va împărtăși fiicei sale drama singurătății și neînțelegerii omului politic veritabil, ale cărui intenții, acte și decizii, indiferent de buna lor intenție și finalitate, sunt cel mai probabil incompatibile cu recunoștința: „Tu duci, draga mea Henriette, o viață solitară și liniștită. Viața mea este solitară dar nu liniștită. Solitară, chiar dacă sunt încontinuu înconjurat de lume…Numai alături de voi uit de viața mea de muncă asiduă și lupte…Nu afirm, ceea ce adesea se afirmă, că viața publică m-a înșelat, că sunt dezgustat de ea, că nu mai am ambiție, că sunt sătul de oameni și lume. Nu este adevărat! Viața publică nu mi-a înșelat așteptările…oamenii, lumea, afacerile publice, nu sunt sub etalonul la care mă așteptam. Nu am în niciun moment sentimentul unor frumoase iluzii pierdute, a unei dezamăgitoare așteptări. Nu regret visele propriei mele tinereți. Mai degrabă am impresia că Dumnezeu mi-a dat mai mult decât aș fi crezut și experiența vieții mai mult mi-a confirmat decât mi-a infirmat propriile perspective. Dar în același timp în care marile teme ce-mi umplu viața își păstrează valorile, ele se dovedesc insuficiente pentru a-mi umple sufletul. Nici preocuparea pentru afacerile publice, nici lupta politică, nici succesul de sine, nu m-au absorbit niciodată și nu m-au satisfăcut pe de-a întregul. Nu m-am simțit cu adevărat fericit decât în mijlocul vostru”.   

Legătura între François Guizot și fiica sa a fost una de o mare intensitate și intimitate. Într-o scrisoare către un apropiat, tatăl a afirmat următoarele: „Comunicarea este una completă între fiica mea Henriette și mine, aproape monosilabică, pentru că ne spunem unul altuia rar și în cuvinte puține ceea ce simțim, dar instinctele și impresiile noastre se aseamănă și se întâlnesc, iar prezența sa este suficientă pentru a-mi alunga singurătatea interioară. Spun toate acestea fără să aduc niciun prejudiciu afecțiunii mele pentru Pauline, fiica mea atât de încântătoare și alături de care trăiesc într-o apropiată intimitate”.  

Sunt multe aspecte de evidențiat prin cuvintele așternute pe hârtia de scris în ceea ce privește conținutul epistolar al corespondenței între François Guizot și Henriette. Îmi permit să spicuiesc câteva aspecte, iar pentru început evoc generozitatea, delicatețea, ideea de neuitare a unei mame, pe care un tată rămas singur continuă să o cultive și să o întipărească în sufletul copiilor săi. Élisa Dillon a murit când Henriette avea aproape 4 ani și de aceea este de înțeles atât afecțiunea cu totul specială a unui tată pentru copii, cât și încercarea de a-i păstra vie memoria. Iată cuvintele lui François Guizot, la 4 august 1854: „Poimâine vor fi 25 de ani de când Domnul mi-a dat și promis atât de mult. Mama ta era aici, la fel de fericită precum eu. O văd încă, privindu-te și privindu-mă. Domnul a luat-o la El! Fie voia Sa! Este un cuvânt pe care-l repet de 20 de ori pe zi în mine însumi, cu o încredere pe care tristețea nu o poate urni și care, de asemenea, nu o poate îndepărta….” Aceleași cuvinte pline de nostalgie dar și întărite de o voință fermă a neuitării, totul într-o mantie plină de delicatețe, le întâlnim și în scrisoarea lui François Guizot către Henriette din 11 martie 1858: „Sunt astăzi 25 de ani de când mama voastră a plecat din această lume. Sper ca ea să se bucure de acolo de fericirea copiilor. Sunt convins că ne este interzis pentru eternitate să știm ceva în ceea ce privește relația dintre o lume și cealaltă. Dar trăim cu certitudine în sufletul celor ce trăiesc mereu la rândul lor în sufletul nostru.” Această din urmă frază îmi amintește de cuvintele lui Victor Hugo, simple dar emoționante, cărora cu toții suntem obligați să le dăm dreptate (cuvintelor) atunci când cei ce ne sunt cel mai aproape ajung la ceasul marii treceri: „Tu nu mai ești unde erai dar ești mereu unde sunt”.   

Aceeași afecțiune, nealterată de cruda trecere a timpului, transpare și mai târziu, la 5 martie 1862, cu prilejul prezenței lui François Guizot la Opera din Paris: „Obligația protocolară m-a determinat să merg vinerea trecută la Operă, loc în care nu mai călcasem de 31 de ani. Nu mi-a făcut deloc plăcere. Din contră. Am fost aici, ultima dată cu mama ta, la spectacolul lui Meyerbeer, Robert Diavolul. Am întrevăzut, de departe, loja în care am stat amândoi. Straniu sentiment, mai mare decât cel al tristeții și blândeții deopotrivă, în tot ce alcătuiește amintirea!”. 

Sejurul lui François Guizot la Broglie este generator de nostalgie, după cum mărturisesc cuvintele din scrisoarea trimisă fiicei sale Henriette la 14 octombrie 1864: „Revin aici pentru loc tot atât cât revin pentru oameni. Broglie este plin de cele mai scumpe amintiri, mai ales casa propriu-zisă și parcul. Trecuta mea viață este prezentă aici și acum ca și cum ar fi fost ieri. Resimt câteodată farmec, dar câteodată povară. Armonia își găsește cu greu loc între trecut și prezent și totuși, cel puțin în sufletul meu, resimt nevoia acesteia. Pauline și mama ta au fost fericite aici. Când ne-am întors la Paris, la finalul lunii mai a anului 1831, ne-am oprit  la Pacy sur Eure; mama ta era obosită, s-a întins pe un pat. Mi-a fost teamă un moment să nu o nască acolo pe Pauline. Iată-mă acum din nou la acest popas, împreună cu mama ta și cu teama mea; sunt din nou acolo….” 

Aniversarea zilei de naștere a lui Henriette este încă o ocazie a reamintirii figurii Élisei Dillon, prin condeiul unui tată pe care trecerea anilor mi-l reliefează prin ochii aceluiași Victor Hugo gândindu-se la tatăl său („acest erou, cu surâsul atât de blând”) – 5 august 1866: „Nu doresc ca ziua de 6 august să treacă pentru tine fără mine alături. Sunt 37 de ani de atunci. Ce zi fermecătoare! Îmi trece prin fața ochilor ca și cum ar fi fost ieri. Ziua de mâine ar fi la fel de încântătoare dacă mama ta ar fi aici. Timpul înfrumusețează ceea ce nu poate distruge. Iată, draga mea fiică, ce-i scriam lui Piscatory (diplomat, apropiat al lui Guizot) pe 6 aprilie 1844: ‘Acest copil va juca un mare rol în perspectiva îmbătrânirii mele. Are un spirit și un caracter remarcabil de sănătoase, vioaie și senine, active și calme, ceea ce face să răspândească în jurul ei și animație dar și repaus. Știu că pot să vă spun ceva ce veți înțelege și nu o veți transmite mai departe: Figura, vocea, manierele, dispozițiile, toate acestea mi-o evocă atât de mult pe mama ei că uneori se contopesc și se confundă în gândurile mele’. Domnul te-a păstrat pentru mine, scumpa mea fetiță, tu ai devenit ceea ce mi-am dorit acum 22 de ani…

La 35 de ani de la moartea Élisei Dillon, François Guizot scrie următoarele: „Au trecut 35 de ani și ce ani! Oricât de bogați și de activi au fost aceștia, nu au fost în stare să umple golul din sufletul meu. Mi se întâmplă adesea să comprim acest lung interval de timp și să uit aproape tot ce l-a format pentru a mă întoarce direct în urmă cu 35 de ani. Totuși, nu mă lamentez și nici nu am dreptul de a mă lamenta; am cunoscut cele mai mari bucurii și totodată cele mai mari tristeți ale vieții. Știu ce este fericirea umană profundă. Îi mulțumesc Domnului de a-mi fi dat-o, chiar după ce mi-a luat-o pe mama ta la El!”. Citind toate aceste rânduri este de la sine înțeles de ce Henriette i se adresează tatălui său cu expresia „my own beloved Father”. Influența britanică este evidentă, familia Guizot având profunde legături personale și instituționale cu Anglia. Cu toate acestea, cuvintele sus-menționate sunt edificatoare prin nimic altceva decât prin iubire. Consider relevantă și o altă expresie a unei afectuoase fiice către un tată poate prea iubit (9 ianuarie 1869): „Pentru 3 luni trebuie să mă lipsesc de surâsul vostru my dearest Father….Vă îmbrățișez pe cât de mult vă iubesc, dar nu chiar atât pentru că v-aș sufoca”.  

Cumva premonitoriu, François Guizot se va preocupa de perspectiva marii treceri, având însă grijă să încerce perpetuarea sufletului unei mame ce fără îndoială ar fi fost atât de bucuroasă să fie bunică. Din rândurile scrise de François Guizot în 12 martie 1869 transpar înțelegerea, blândețea și acceptarea pe care numai bunicii o au față de nepoții lor, așa cum atât de mișcător definește Victor Hugo „arta de a fi bunic”: („Ei sunt în locuințele noastre lugubre/Întoarcerea trandafirilor, primăverii, vieții și zilei….Din mormântul întredeschis și din anii apăsători și reci/Privirea lor radioasă risipește teama și neliniștea..”): „Cu siguranță mama ta ar fi fost tandră cu fetele tale și te-ar fi secondat cu fidelitate și credință în educația lor. Pe tine, în primul rând, te-ar fi iubit din toată inima. Mă folosesc, draga mea fiică, de cuvintele cele mai simple. Îți mulțumesc pentru că ți-ai dus fetele la mormântul mamei tale unde locul meu mă așteaptă”. Iar persuasiunea unui bunic în apărarea nepoatei sale este de natură a determina cititorul, părintele sau bunicul din el, să zâmbească înțelegător sau poate chiar complice. Subiectul este comportamentul mai nestăpânit al fiicei lui Henriette, Jeanne: „Nu vă îngrijorați! Este un caracter deschis, plin de viață, ce nu se ascunde și nu se cenzurează. Comportați-vă cu ea cu o fermitate calmă, fără să intrați în conflict, fără să faceți loc violenței prelungite și încăpățânate; convingerea blândă are mai mult succes decât asprimea. Replicile ei nu mă uimesc, ea te apostrofează ca și cum te-ar săruta. Pe măsură ce va crește se va deprinde cu respectul”.   

Ultimii ani de corespondență sunt înduioșători prin esența lor, cuvintele ce evocă viața, trecerea timpului, perenitatea sentimentelor având valoare testamentară. Frazele scrise de bunicul François Guizot la 11 aprilie 1869 amintesc de Marcel Proust și „umbra tinerelor fete înflorite”: „Suntem în plină primăvară. Nu mă voi bucura cu adevărat decât când voi ști că Margueritte și Jeanne sunt pe cale să înflorească la rândul lor”. 

Înțelepciunea unui François Guizot la senectute transpare din scrisoarea trimisă lui Henriette la 8 iunie 1873. Cuvintele sunt martore peste timp ale unei trecute vieți în care grijile, frământările, decepțiile, bucuriile, alcătuiesc un creuzet existențial ce ne trimite, dacă vreți, cu gândul la glossa eminesciană: „Nu sunt melancolic în mod natural dar încercările vieții, atât de multe, au determinat, prin tristețea din sufletul meu, o stare naturală în care eu intru cu ușurință, cu fiecare nouă ocazie. Nu reușesc tot timpul să armonizez amintirile fericite și instinctele de tristețe, elanurile de recunoștință cu obișnuința regretului. Viața noastră este plină de incoerențe și contradicții. Trebuie să învățăm să o acceptăm așa cum este”. Aceleași rânduri înțelepte și în care recunoaștem profilul religios protestant, dar înainte de toate profunda sa cultură, o întâlnim și în conținutul scrisorii din 19 octombrie 1873. Pilda este una biblică, inspirată din Simeon, din „ochii ce au văzut lucrarea Domnului” (Evanghelia după Luca): „Vom avea încă destule dificultăți, încercări, poate momente grele. Dar sper să pot spune in curând Nunc dimittis servuum Tuum Domine („Acum, Stăpâne, permite robului Tău să plece în Pace”). Adio, drag copil! Te îmbrățișez din toată inima, cu speranța în mai bine.”  

François Guizot descrie inerenta îmbătrânire cu o luciditate aproape chirurgicală, dar mai important, în cuvintele sale putem desluși aceeași neostoită și constantă dragoste părintească, dublată de regretul despărțirilor temporale, în care, poate pentru prima dată cu adevărat și de-a lungul unei vieți epistolare (1836-1874), prezența fizică a fiicei iubite este dorită în mod intens, anticipând separarea dintre viață și ceea ce urmează după aceasta. Am evitat pronunțarea cuvântului moarte pentru că, la rândul meu, cred cu tărie că atunci când sentimentul este atât de înălțător și profund, poate exista regret, neîmplinire, dor nestins dar nu moarte: „Lucrez cu greutate. Mă întrerup uneori. Trebuie să reiau adesea firul ghemului judecății. Sunt ucenic al bătrâneții. Spiritul trenează, corpul începe să obosească. Mi se întâmplă să adorm uneori în cel mai bun moment de reflecție….Tu mă ajuți odihnindu-mă. Ce puternică este afecțiunea! Inima, spiritul, corpul, toate acestea ne formează și ne desăvârșesc ca ființe, iar bătrânețea aduce cu sine inegalitatea acestor diverse forțe în care armonia între ele este atât de necesară. Ți-aș vorbi mult asupra acestui subiect dacă ai fi aici, dar tu nu ești acum aici…”  

La finalul vieții sale François Guizot luptă cu el însuși; omul politic și în egală măsură omul de cultură încearcă, demers atât de duios prin eșecul său, să-și tempereze iubirea pentru fiica sa Henriette, cea care nu uită să-i trimită la rândul său (17 iunie 1873) toată afecțiunea sa prin cuvinte precum „Adio, Father beloved! God bless and keep You!”. Iată ce scrie François Guizot în anul dispariției sale (20 februarie 1874): „Sunt tot așa cum m-ai lăsat. Obosit dimineața, obosit seara, un pic slăbit, un pic tremurător, pentru ca tu să știi tot adevărul, dar fără nicio problemă de sănătate, continuând încet-încet o muncă pe care sunt grăbit să o închei, pentru a relua scrisul la Istoria Franței. În realitate îmi lipsești mai mult decât pot și vreau să-ți spun; aștept să te revăd, de asemenea mai fericit decât pot și vreau să-ți spun, chiar dacă în viață ar trebui întotdeauna să păstrezi o anumită rezervă asupra propriilor sentimente, chiar cele mai naturale și mai bune…

Moartea fiicei sale Pauline (1874), cum este și firesc, l-a îndurerat profund pe bătrânul tată. Henriette a încercat pe cât posibil, demers lăudabil și de înțeles, să prezinte această teribilă pierdere pentru un părinte, a fiicei sale în vârstă de 42 de ani, într-o manieră cât se poate de menajantă: „Tatăl meu prea iubit, ea nu mai suferă acum intrând în împărăția bucuriei eterne. Iată ceea ce-mi spun privind-o. Mi se pare că doarme și că frumoșii ei ochi ce mă priveau atât de tandru la orele 09.30, se vor redeschide. Nu a suferit și nu a simțit venirea morții…Și-a dat sufletul fără niciun cuvânt sau neliniște. Domnul i-a alinat trecerea. Bunul meu Tată, aș vrea să fiu cu dumneavoastră și voi fi în curând…” Profunda legătură între François Guizot și fiica sa Henriette avea să își dovedească încă o dată soliditatea și solidaritatea prin înfruntarea cu demnitate a acestei încercări. A fost însă, retrospectiv, poate prea mult pentru inima unei figuri remarcabile a secolului XIX ce, pe lângă un parcurs politic desigur perfectibil sau supus umanelor erori, ne-a lăsat una din cele mai emoționante mărturii de umanitate, sensibilitate și profunzime, atât în ultima sa scrisoare trimisă lui Henriette cât și în puținele dar atât de sintetizantele cuvinte scrise mai devreme (8 iunie 1872): La revedere, draga mea fetiță. Îmi lipsesc două lucruri acum: Tu și timpul!”. Cele din urmă cuvinte ale lui François Guizot aduc cu ele însele atât demnitatea în fața inexorabilului sfârșit, trăsătură de caracter constantă și probată de-a lungul întregii sale vieți, cât și atât de răscolitorul dor de părinte, ale cărui vibrații se simt în fiecare idee: „Moartea surprinde întotdeauna, fiica mea. Este singura mea surpriză. Aștept de mult timp această suferință. Singura mea umană consolare este că tu ai fost lângă ea, că i-ai îndeplinit ultimele dorințe și i-ai alinat trecerea de la cunoscut la necunoscut. Nu a suferit. A avut multe a regreta. Adio, fiica mea. Reveniți cât de repede puteți. Te aștept.”  

Acest „je t’attends” („te aștept”) din finalul ultimei scrisori înseamnă poate chiar mai mult decât așteptarea revederii propriului copil. Înseamnă probabil așteptarea finalului vieții, cu tărie și demnitate, așa cum a fost toată existența sa, înseamnă poate revederea cu toți cei care au plecat înainte dar a căror amintire a fost una de neșters, înseamnă, de ce nu, o ultimă pledoarie pentru citit și scris, cu siguranță printre cele mai frumoase și importante bucurii în viață, înseamnă însoțirea propriului copil pe drumul vieții, de aproape sau de departe, cu netăgăduită loialitate, cum numai un părinte o poate face („îmi place atât de mult să te urmez, zi după zi și ceas după ceas, dragul meu copil. Acesta este singurul remediu împotriva absenței. Tristă consolare precum toate consolările…”) sau înseamnă înainte de toate primatul și biruința iubirii în forma sa pură și dezinteresată: Cea de părinte. 

 

Notă: Fie ca acest articol să constituie un prinos adus amintirii unui Tată de neuitat, medicul, scriitorul dar în primul rând Omul Victor Nicolae Lotreanu.  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *