La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii.
În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.
„Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte… Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?” (András Forgách)
András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta. Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a. Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.
FRAGMENT:
Într-un anumit moment al vieții, s-a trezit închisă într-o țară, fără să bage de seamă, într-o țară în care nu voia să trăiască, cu toate că o vreme a crezut că o să vrea, unde mirosurile erau străine, culorile erau străine, limba era străină, într-un sistem despre care i s-a spus că e cel mai bun sistem din lume, dar care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai proaste. Dar ea s-a adaptat, mulți ani la rând s-a prefăcut că asta e ceea ce-și dorește cu adevărat, trăind într-o țară în care a rămas pentru totdeauna o străină, pentru că dacă se întâmpla să vorbească în engleză sau eventual în ebraică în tramvai, era raportată autorităților. Asta s-a întâmplat în anii cincizeci, ca un avertisment, iar ea nu mai prididea să numere avertismentele, care se tot înmulțeau, în loc să se împuțineze. Dar nu exista cale de întoarcere.
În 1983 i-am oferit o carte poștală pe care o cumpărasem din Dahlem, un district din Berlinul de Vest, de la Gemäldegalerie, un muzeu care găzduia o mare colecție de artă înainte de unificarea orașului. Tabloul a fost pictat de Bruegel cel Bătrân, cel fara „h“: este un tablou celebru, în el se pot vedea două maimuțe și portul din Antwerpen în fundal. Maimuțele stau într-o fereastră mare, boltită, prinse cu lanțuri de același inel de fier, una dintre ele se holbează la noi, la privitorii tabloului, cealaltă stă închisă în propria depresie, lângă ei, pe pervaz, lângă coji de nucă sau de alune. Când i-am oferit-o, Bruria s-a uitat la imagine ca vrăjita, de parcă în 1562 artistul ar fi pictat un rezumat al întregii ei vieți. A făcut două broderii cu maimuțele, dar fără să fi văzut vreodată lucrarea originală. În mod remarcabil, a mărit imaginea la dimensiunea exactă a originalului — ajunsese în acel stadiu în care nu mai cunoștea limite în ceea ce privește brodatul — și le dădea de înțeles, fără echivoc, tuturor celor care o vizitau și se interesau de munca ei, că aceste două maimuțe sunt ea și tatăl meu.
Ei doi erau locuitorii nicăieriului, nici unguri, nici evrei, nici străini, nici tovarăși, nici compatrioți. Evrei pentru tovarăși, comuniști pentru evrei, unguri pentru comuniști, străini pentru unguri. Patrioți fără de țară. Au fost locuitorii Sheol-ului și au devenit locuitorii iadului, locuitorii iadului lor personal. Bineînțeles că nu e obligatoriu ca un evreu rătăcitor să devină agent al statului; e o povară destul de mare faptul că e nevoit să rătăcească până în ziua Judecății de Apoi.
András Forgách
Dosarele mamei mele
Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Colecția „ANANSI. World Fiction”, Editura Pandora M
