Heather McHugh
Gândul lui
lui Fabbio Doplicher
Ne-am dus în Italia cu treabă
și, plini de noi înșine,
(mândria noastră de a fi
Poeți din America) am plecat
de la Roma la Fano, unde ne-am întâlnit
cu primarul, am discutat
câteva chestii (ce e o întâlnire ieftină, ne-au întrebat; ce e
o băutură plată). Printre literații italieni
am putut să ne recunoaștem omologii:
academicul, apologetul,
arogantul, îndrăgostitul,
înfierbântatul și mucalitul — și mai era unul
administratorul (conservatorul), într-un monoton costum
gri, care – ca un bun ghid turistic –
ne relata, cu ritm măsurat și pe un ton neutru
obiectivele turistice cu poveștile lor,
pe lângă care treceam în microbuzul închiriat.
Dintre toți, el părea cel mai politic și cel mai puțin poetic.
Într-una din ultimele noastre zile la Roma
(rămăseserăm trei din grupul barzilor din Lumea Nouă)
în camera pensione (cameră recomandată de el)
am găsit o carte de poezii
scrisă de un hidos
abandonată de un vizitator german (să fi fost un autobuz plin de ei?)
semnată și datată cu o lună înainte.
Nici eu nu eram fluent în italiană, așa că am pus cartea
înapoi în întunericul dulapului. Noi, ultimii americani
urma să plecăm în ziua următoare. Pentru seara de despărțire,
gazda noastră a ales un restaurant de familie, și acolo
am stat și am discutat, am stat și am mestecat,
pană când, ca și cum ar fi fost ultima noastră
mare șansă de a deveni lirici și memorabili,
unul dintre noi, a întrebat:
-Ce este poezia?
Fructele și legumele
și piața Campo dei Fiori, ori
statuia de-acolo? Pentru că eu eram
mucalita, am găsit răspunsul
instantaneu, nu a trebuit să mă gândesc — Adevărul
e ambele, amandouă, am izbucnit. Dar asta
a fost prea ușor. A fost cel mai ușor de zis. Ce a urmat
a fost, pentru mine, o lecție despre dificultate,
pentru că gazda noastră, subestimată, a vorbit,
dintr-o dată, cu o pasiune crescândă, și a spus:
Statuia îl reprezintă pe Giordano Bruno,
adus pentru a fi ars în piața publică
din cauza ofensei la adresa
autorității, adică
a Bisericii. Vina lui era credința că
universul nu se învârte în jurul
ființei umane. Dumnezeu nu este
un punct fix sau un guvern central, ci mai degrabă este
turnat în valuri peste toate lucrurile. Totul e
în mișcare. „Dacă Dumnezeu nu este sufletul însuși, El este
sufletul sufletului lumii.” Aceasta a fost
erezia lui. În ziua în care l-au adus
să moară, se temeau că ar putea
incita mulțimea (omul era faimos
pentru elocvența lui). Așadar, călăii i-au
pus pe față o mască de fier, care îl împiedica
să vorbească. Așa
l-au ars. Așa
a murit: fără un cuvânt, în fața
tuturor.
Iar poezia …
(cu toții
ne-am pus furculițele jos, pentru a-l asculta
pe omul în gri; acesta a continuat
într-o voce scăzută) —
poezia este
gândul lui, nerostit.
Heather McHugh (n. 20 august, 1948, San Diego, California) poetă, traducătoare, profesor universitar pentru mai bine de patruzeci de ani la diferite universități din Statele Unite, câștigătoare a unor importante premii literare, cum ar fi Pushcart Prize, Griffin Prizes pentru poezie, precum și “Genius Grant” al Fundației MacArthur în 2009 pentru întreaga sa activitate literară. Printre colecțiile de poezie, amintim: Dangers (1977), Shades (1988), Hinge & Sign (1994), The Father of the Predicaments (1999), Eyeshot (2003) și Upgrades to Serious (2009).
Heather McHugh
What He Thought
for Fabbio Doplicher
We were supposed to do a job in Italy
and, full of our feeling for
ourselves (our sense of being
Poets from America) we went
from Rome to Fano, met
the mayor, mulled
a couple matters over (what’s
a cheap date, they asked us; what’s
flat drink). Among Italian literati
we could recognize our counterparts:
the academic, the apologist,
the arrogant, the amorous,
the brazen and the glib—and there was one
administrator (the conservative), in suit
of regulation gray, who like a good tour guide
with measured pace and uninflected tone narrated
sights and histories the hired van hauled us past.
Of all, he was the most politic and least poetic,
so it seemed. Our last few days in Rome
(when all but three of the New World Bards had flown)
I found a book of poems this
unprepossessing one had written: it was there
in the pensione room (a room he’d recommended)
where it must have been abandoned by
the German visitor (was there a bus of them?)
to whom he had inscribed and dated it a month before.
I couldn’t read Italian, either, so I put the book
back into the wardrobe’s dark. We last Americans
were due to leave tomorrow. For our parting evening then
our host chose something in a family restaurant, and there
we sat and chatted, sat and chewed,
till, sensible it was our last
big chance to be poetic, make
our mark, one of us asked
„What’s poetry?”
Is it the fruits and vegetables and
marketplace of Campo dei Fiori, or
the statue there?” Because I was
the glib one, I identified the answer
instantly, I didn’t have to think—”The truth
is both, it’s both,” I blurted out. But that
was easy. That was easiest to say. What followed
taught me something about difficulty,
for our underestimated host spoke out,
all of a sudden, with a rising passion, and he said:
The statue represents Giordano Bruno,
brought to be burned in the public square
because of his offense against
authority, which is to say
the Church. His crime was his belief
the universe does not revolve around
the human being: God is no
fixed point or central government, but rather is
poured in waves through all things. All things
move. „If God is not the soul itself, He is
the soul of the soul of the world.” Such was
his heresy. The day they brought him
forth to die, they feared he might
incite the crowd (the man was famous
for his eloquence). And so his captors
placed upon his face
an iron mask, in which
he could not speak. That’s
how they burned him. That is how
he died: without a word, in front
of everyone.
And poetry—
(we’d all
put down our forks by now, to listen to
the man in gray; he went on
softly)—
poetry is what
he thought, but did not say.
