Soare (proză scurtă)

Pe vârful unui munte de pe Valea Prahovei e o casă micuță, construită în stil vechi, cu o cruce mare din piatră ce se înalță deasupra acoperișului. Acolo locuiește un bătrân ciudățel, tăcut, pe care doar într-un anumit moment al zilei îl vezi la față. Înfățișarea e destul de comună, nu are trăsături aparte, părul este ușor grizonant, statura, medie. Se spune că ar fi fost profesor la un moment dat. Nu coboară niciodată în sat și lumea nu înțelege de unde face rost de mâncare și de apă. Locuitorii și-au pus tot timpul întrebări despre el: cum îl cheamă, de unde vine, dacă mai are vreo rudă prin apropiere, de ce stă acolo? „Îți zic io, domne, că am văzut la americani pe televizor, ăsta e d-ăla de l-au spălat la cap, vegetativ, nu mănâncă și nu bea, nu era vegetarian?” „Asta nu mai ştiu”. Stă acolo de foarte mult timp, a văzut pământurile cum s-au unit, casele cum s-au construit, și generații de oameni care au trăit sub el, în sat. Cum te uiți in jos, găsești câteva case şi un magazin mixt unde se vând doar țigări, pâine, și ceai de struguri, ăla din prune fiind doar pentru primar.

Viața e destul de simplă, nu se întâmplă multe lucruri interesante, dar oamenii se simt în siguranță și sunt liniștiți. De boli sunt feriți, deși medicul e turmetat tot timpul. Măcar nu e om rău.  Polițistul nu prea are ce face, visează la acțiune ca în filme, dar nu se întâmplă niciodată, așadar îi ajută pe țărani cu munca pământului și le dă avertismente scrise dacă oamenii întârzie sau beau la locul de muncă. Copiii se bucură de fiecare moment al zilei. Rareori, mai trece câte o mașină pe drumul care străbate satul, din care pasagerii se uită ciudat, unii cu scârbă iar alții cu milă, la rezidenți și la casele lor. Aici nu-s nici cluburi nici biblioteci. Lui Vivaldi i s-ar umezi peruca de la rouă, iar tinerii rebeli nu ar avea loc unde să protesteze, aici nu există centru, dar ar putea să cânte la chitară, le-ar sta mai bine. Timpul stă nemișcat, dar pentru cetățenii acestei zone, viața merge înainte. Sunt neatinși de griji, probleme și necazuri.

În fiecare zi, când răsare soarele, sătenii ies din case și se uită spre vârful muntelui. Răcoarea dimineții îi înfrigurează pe prunci, dar nu-i oprește să iasă din casă odată cu părinții. În mijlocul sferei de lumină, stă adormit pe cruce moșul. Din liniștea zorilor își deschide ochii, urlă puternic din toți plămânii, până când coardele vocale se tensionează la maxim și se mai aude doar un mic fluierat de păsări. Localnicii clipesc și își reiau cursul obișnuit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *