Note pentru un jurnal al despărţirii ( 61)

De demult, foarte de demult, pe când şcolarii se îmbrăcau în costumul cu cravată portocalie şi bumbi de ofîţer al pionerilor, de demult, foarte de demult, pe când toţi copii româniei socialiste îşi exersau fericirea în cânturi tricolore, o mamă şi fiul ei poposeau, grăbiţi, în faţa unei şcoli din vecinătatea Străzii Batişte: o clădire rectangulară şi sobră, flancată de casele şi de grădinile ce supravieţuiau din vechiul Bucureşti.

Atunci când revin, singur, în faţa acestui loc peste care anii au trecut, mi se pare că regăsesc, în tihna liniştii sale, ceva din ecoul paşilor de atunci: sunt paşii tăi, de sacadare muzicală, dar şi paşii mici, de jucărie, ai copilului care am fost. Atunci când revin, în faţa acestui loc peste care anii au trecut, înţeleg mişcarea timpului, la fel cum înţeleg mişcarea de nori şi de anotimpuri ce ne este nouă dată.

Undeva, dincolo de de gardul metalic care se înalţă ca un zid de fortăreaţă, se află curtea şcolii: este acea curte în care noi doi am fost, cândva, fotografiaţi, de parcă destinul ar fi dorit să lase un semn al existenţei ce îmi pare atât de îndepărtată, acum. Este acea curte în care se imaginau jocurile noastre şi se organizau, marţial, careurile de pionieri în zilele festive ale republicii socialiste.

Mă opresc şi ascult sunetul delicat care pare să ajungă până la mine. Suferinţele copilului singuratec care am fost sunt alungate de adierea iubirii şi a tandreţii. În acest sunet delicat se află, strânsă, întreaga ta fericire şi o stranie împăcare cu propriul meu trecut se petrece, de parcă aş fi pregătit, în fine, să trec un prag al liniştii şi al seninătăţii . Şi îmi amintesc de orele în care, aplecată peste caietele mele de şcoală, tu vegheai, pentru ca scrisul meu să alunece, caligrafic, urmând drumul pe care scrisul tău îl desenase, înainte de mine. Mă opresc şi pot contempla desenul fantasmatic al claselor în care Doamna Popovici, fosta ta colegă, ne citea, spre a potoli zgomotul unei clase neastâmpărate, din imensul volum de povestiri “Sherlock Holmes”. Aici, în acest loc care levitează în amintirea mea, am descoperit msterul teribil al celor şase napoleoni şi am urmărit aventurile statuilor de gips.

Mă opresc şi pot revedea, ca prin ceaţa unei seri de toamnă, siluetele tale şi ale bunicului, siluetele încadrând fiinţa de fum a unui şcolar şui şi adeseori dezordonat. Mă opresc şi le pot reauzi, glasurile, ca şi cum poarta dintre lumi se redeschide şi materia de amintire se întrupează în arhitectura atât de intensă a visurilor mele.

Şi poate că atunci când ne vom revedea din peisajul de himere al tăcerilor noastre se va realcătui, mişcător şi lichid ca un tablou al ploii, conturul şcolii spre care se îndreptau, grăbiţi, mama şi copilul ei. Şi poate că atunci când ne vom revedea vom putea privi, cu fericirea înlăcrimată a îndepărtării, acest diapozitiv din fragmentul romanului dragostei noastre. Şi poate că atunci când ne vom revedea vom urmări, de departe, coregrafia orelor care au fost: în acel anotimp al duratei fără de capăt tot ceea ce a fost se va strânge în jurul nostru, ca o pulbere de stele, spre a lumina ziua de toamnă în care vom înainta, spre a o nu mai parăsi, niciodată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *