Îngrijitoarea de gheparzi

Munca nu o să mă omoare. Nu vreau să știu de altceva decât de muncă, zi și noapte la grădina zoologică. Familia mea a fost dezamăgită că nu mi-am continuat studiile, nici nu mă așteptam la altceva din partea lor. Dacă aș fi ajuns medic veterinar ar fi fost un prilej de mândrie. Dar le oferisem un prilej de a ține secrete bine ascunse de teama de a nu se face de râs în fața cunoscuților. Eram oaia neagră a familiei, oaia care decepționează. Deci mi se potrivea lucrul într-un Zoo. Bine măcar că e în Germania. Îngrijitoare la cușca gheparzilor.

De câteva zile mă ține ceva în stânga jos. Simt ca și cum ar crește un buzunar în care se adună chestii vărsate de subconștient. Nu merit să fiu iubită, nu merit mângâierile lui zgârcite, masculul alfa, îmbrăcat în negru, geacă din piele neagră, blugi negri rupți, o haimana care-mi sfâșia nopțile. Marcus conducea o motocicletă nervoasă cu care punea pariuri ciudate în fiecare zi, pe viață și pe moarte, ca un cavaler al abisului. 

Prietenul meu din copilărie, Radu, avea trotinetă de oraș. Se mutase în aceeași localitate germană în care eram și eu, dar într-un cartier elegant, meseria îi permitea. Pe el l-am ținut la distanță, mereu la distanță de o mână, nu concepeam să mă las cotropită de insistențele lui sincere. Prea evidente. Doar eram îngrijitoarea gheparzilor și nu a unor pisici din  cartier. Mi-era teamă să nu mă îndrăgostesc.

Serile mi le petrec acasă în singurătate, așteptând să aud zgomotul nervos al motorului lui. Mereu e supărat pe ceva, pe cineva. Pe mine. Nu pot să mă ridic la nivelul lui, îmi adâncește complexul de inferioritate. Marcus se consideră cool. Iar eu sunt doar o îngrijitoare la cușca ghepardului. Dacă aș fi fost la lei sigur ar fi fost altceva. Aud des cuvinte obscene din gura lui. Crede că mă alintă așa, că-mi place, că mă excită. Îmi cere ce nu pot să-i ofer. Sigur o să plece într-o bună zi, în ziua aia în care am să uit poarta deschisă la cușca ghepardului. Ghepardul trăiește în captivitate mai puțin decât în libertate.

Trotineta lui Radu stătea legată de un gard în fața casei lui, nu am priceput de ce nu o ia cu el înăuntru, doar e o trotinetă. Trei zile a rămas acolo nemișcată. Poate că a plecat din oraș, nu e obligat să-mi spună mie ce face sau unde se duce. 

Trec pe acolo în drum spre serviciu și chiar dacă aș putea s-o iau pe o scurtătură aleg drumul care mă duce prin fața casei lui. Erau zile în care Radu se întorcea mai devreme de la serviciu și eu mă nimeream pe acolo, așa cum ploaia caldă de vară pică la fix și trimite la adăpost doi tineri timizi care abia așteaptă un prilej ca să ne sărute. Radu mă întreba dacă nu vreau să bem un ceai sau o cafea târzie la una dintre terasele din apropiere sau să luăm un to-go și să stăm pe bancă în parc. Oricare dintre variante îmi făcea tâmplele să zvâcnească și fruntea să mi se umple de broboane. Eu miroseam a animal, mirosul de ghepard nu e ușor de înlăturat. Pe Radu nu-l deranja. Aș fi făcut orice ca să ajung mai cât mai târziu acasă unde știam că nu voi face altceva decît să mă pun în  chinuitorul mod de așteptare.

Trec zilele ca bilele puse pe ață, alb, galben, verde, marți, miercuri, plouă, e soare, ninge, bate vântul. În sufletul meu știu că am făcut o alegere păguboasă, dar vântul mă atenționează de fiecare dată. Nu-ți mai bate capul, soro! 

Azi am lăsat femela ghepard să alerge pe terenul special pregătit pentru asta, era neliniștită, o simțeam, aș fi vrut s-o ajut, să-i aduc mai des puiul să-l adulmece. Am fost nevoiți să i-l luăm imediat după ce s-a născut, devenise agresivă, l-ar fi ucis. Poate că asta e selecția naturală. Acum plângea după el. Și animalele pot fi deprimate. I-am povestit și lui Marcus într-o seară. Mi-a întors spatele și a ridicat o mână, îl plicitseam. Ajunsesem să ne vedem doar pe întuneric și să vorbim foarte puțin, restul de noapte mă învăluia într-o carcasă care-mi lăsa pe piele urme de sârmă ruginită. Dimineața sosea ca o eliberare. Nu lumina conta ci faptul că era pur și simplu o altă zi. Scoteam dintr-un sertar o cutie rămasă de la bunica și o miroseam, încă păstra aroma de pudră, mă liniștea. Să te minți e o artă, poți ajunge la desăvârșire, e și asta o soluție, îmi ziceam în anuminte zile, mai ales în cele cu ploaie. Lângă Radu mă simțeam ca o colegă de wohngemeinschaft. Aveam multe chestii în comun, timpul împreună era mereu relaxat dar lipsea scânteia. S-o ia naiba de scânteie.

Felina mă privea cu atenție. Parcă îmi spunea că doar eu fac greșeli, ea se supune legilor dure ale naturii. Eu încă mai pot schimba ceva. 

După ce și-a mai consumat din energie alergând, am făcut cu ea o plimbare pe aleile închise publicului, ghepardul are o lesă neagră, pășeste elegant, săltat, ne simțim bine una lângă cealaltă. Îmi citește gândurile. Simt că s-ar lua la întrecere cu Marcus și cu motocicleta lui. Ne-am privit fertil, ea se uita la animalul din mine, eu la femeia din ea. La un moment dat mi-am cerut scuze că scurtăm plimbarea. Eram nevoite să respectăm un orar fix.

Am lăsat-o neliniștită în cușca ei în timp ce eu îi hrăneam puiul cu biberonul în cușca de lângă. Îl țineam pe genunchi, ea îl vedea, era agitată, m-ar fi sfâșiat dacă ar fi putut. Copiii se maimuțăreau la gard și ne deranjau cu țipetele lor. Puiul de ghepard abia mânca, îi scriam greutatea pe un caiet, sper să trecem cu bine de luna asta. 

Radu m-a sunat să mă invite la o plimbare după ce termin ziua de muncă. Pe aleile parcului era liniște. Începuse să plouă. Mi-a mărturisit că a acceptat o slujbă în India, e important pentru cariera lui. Vrea să-mi lase mie trotineta. Îl priveam năucă. Ochii lui albaștri căutau o reacție, un răspuns. În mintea mea se înfipsese un singur gând. Cred că am uitat poarta deschisă între femela ghepard și puiul ei. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *