Ah Eva, dă-ne mai multe indicii!

Bănuiește ce subiect vrea să-i propună și se face că nu are timp să discute. Rareori vine în cafeneaua prăpădită de cartier. Îi place aici. Baia are o oglindă foarte mare, cum și-a dorit dintotdeauna. Se privește din profil, din trei sferturi și e nemulțumită. Nu înțelege de ce aproape toate oglinzile deformează. Ba îți fac capul prea mare, ochii umflați și gura strâmbă sau îți fac picioarele groase. Ar putea și ăștia care aleg oglinzi pentru spații publice să o facă cu mai mare atenție că doar nu sunt la bâlci în camera oglinzilor. Eva lucrează de doi ani în redacția unui ziar care se ocupă cu de toate. Sunt câțiva redactori care hăituiesc subiecte care mai de care mai pompoase și pun titluri atractive unor texte online total neinteresante, chestie care se lasă cu multe înjurături din partea unor cititori.

Eva ar fi vrut să fie scriitoare. Era dificil și-a dat ea seama și după două-trei nuvele chinuite a renunțat. Nu era de ea chestia asta cu scrisul, era mult prea greu și îi dezvolta spiritul de observație mult prea tare, o calitate de nedorit când vrei să nu te agaseze ce se întâmplă în jur. Un struț cu capul în nisip, asta voia Eva să fie și nu s-a auzit nicăieri în lume de vreun struț scriitor. Jurnalist e mult mai bine, mai ales în zilele noastre în care lucrurile apar și dispar cu viteza sunetului lăsând vagi urme de interes.

De parcă am locui sub cerul unei alte lumi. Eva își imaginează cum arăta cerul înainte ca vulcanul Vezuviu să erupă și orașul Pompei să dispară. Un cer ușor vânăt spre asfințit și trandafiriu în diminețile reci. Existau alte particule de praf, prin aer circula mai mult pământ, lut, argilă, nisip și particule organice, resturi biologice ale unor lupte sau pur și simplu ale unui scărpinat în cap. Alt miros. Mai tare, mult prea tare pentru nările noastre uzate. Iar zgomotele nu se loveau de atâtea lucruri ca acum. Sunetele circulau rotund și rapid.

Tejgheaua barului e jerpelită rău. Nu se știe câte coate au stat pe ea sau câte unghii nervoase au lăsat urme. Cafeaua e bună. Eva o bea încet cu gândul la subiectul care ar putea face din ea o scriitoare de succes. Până atunci are de făcut un articol pe o temă wow, ce-o mai fi și asta. O să scrie despre Cuba. Găsește ea ceva interesant. Nu a fost acolo niciodată, ce-i drept, însă imaginația își va spune sigură cuvântul. În drum spre cafenea a văzut în vitrina unei librării un afiș colorat gălbui cu o imagine prăfuită  din Havana, trabuc rulat strâns și miros de rom, asta trasmitea. Ar putea broda ceva pe tema seducției, să fie ceva picant că altfel nu interesează. Eva s-a înscris și la un curs de dans. Se poartă. Să te redescoperi la o anumită vârstă, să afli cine ești, de parcă ar fi ușor. Multe chestii se rezumă la singurătate de fapt. Ne e frică să fim singuri. Hai să nu mai fim singuri. Ce naiba! Doar că Eva nu crede în tehnici. E prea mecanică treaba asta. Zece pași simpli și gata, realizezi ceva. Nu-i deloc așa.

Parcă ar mai rămâne puțin în baia cafenelei. Sunt multe obiecte simpatice, colorate și frumos mirositoare pe acolo. Și acasă își aranjează obiectele mici din baie. Le pune pe categorii de culori, de arome, contează și cine i le-a dat sau de unde le-a cumpărat. Sau prelungește baia în cadă doar ca să se joace cu sticluțele de pe marginea căzii. De parcă ar vrea să treacă timpul mai încet. I-ar fi plăcut în mod sigur să facă treburi mult mai serioase, știe ea că unii fac multe chestii cu adevărat importante pe parcursul unei zile sau al unei săptămâni, alții chiar le numără și nu se mulțumesc sub nicio formă cu mai puțin de cinci. N-ar mai trebui să meargă la dans. E o prostie să dea din mâini și din picioare așa aiurea. I-a zis Elaine, prietena ei din copilărie, că acolo și-ar putea găsi un partener mai ca lumea, dacă are preocupări din astea sigur e ceva de capul lui. Dar dacă vine și el acolo doar așa, că nu știe de fapt ce vrea cu adevărat? Un alt zăpăcit. Ca ea.

Subiectul romanului ei încă neînceput o urmărește. Să fie ceva ieșit din comun, ceva nescris până acum, nemaiîntâlnit. Cu care o să dea lovitura. Asta o face să ezite. De subiecte bune nu duce lumea asta lipsă. De rezolvări duce lipsă. Nu vrea să stea de vorbă cu fostul ei iubit despre treburile care o preocupă cu adevărat. I se pare că un subiect epuizat e ca o moarte. Sau ca o despărțire. Fostul e o persoană simandicoasă, pare modest, dar nu e, nu prea știi de unde să-l iei, e plin de ifose.

Chiar o apucă bâzdâcii. I-a venit de la redacție o temă obligatorie și un deadline de a apucat-o plânsul. Până poimâine. Subiectul: vedete la piață sau la supermarket. Ce dracu să facă cu asta? Cică să pună accent pe cum se îmbracă vip-urile la cumpărături. Și ea e cu gândul la Cuba. Acolo o fi atât de cald că oamenii se duc goi să ia pâine de peste drum. Ăla subiect. Mă rog, s-a hotărât într-un final să se documenteze puțin despre vestimentația divelor de pe aici. Pantofii sunt aceeași la toate, un soi de catalige de culoare bej lucios, cu talpă groasă și tocuri foarte subțiri, fac mersul ușor curbat și ezitant. Fandările din genunchi sunt dese și haioase, mai ales când diva se apleacă să ia mărarul de la vreo băbuță mai mititică și cu gura căscată. Ia zi mamaie, știi cine sunt? țuguie diva buzele, plină de speranțe, Nu știe mamaie, că-i bătrână și proastă, dar ia uite ce mărar aici, doi lei legătura, hai că ți-l lasă mamaie cu un leu că te vede cam pirpirie. Și tot așa. Țoalele sunt mortale la piață. Celebra vestă de blăniță, doamne iartă-mă pentru ironie dar nu mă pot abține, chiar așa? de parcă ne-am trage cu toții din iepuri sau jderi.

Hai Eva apucă-te de scris, ce mai aștepți? Ai cules destule informații de pe teren. Ți-a mai povestit una alta și hojmălăul ăla arătos pe care l-ai cunoscut săptămâna trecută când a venit în vizită la redacție. Nu se știe exact ce face, expert în fashion, influencer, are și blog. Te-ai oferit să-i aduci o cafea. Ce te-a apucat? Când a intrat pe ușă Paul, cred că așa îl cheamă, a atras atenția tuturor. Avea ceva al lui. Un fel de a se înșuruba în spațiu de un firesc nebun. Parcă plutea, deși era masiv. Și-a înclinat capul fără să-și dea seama și a scos de la ascunzătoare niște ochi gri o frumusețe. Asta a fost momentul în care Eva a decis să se ducă după cafea.

Îi place să observe cum intră oamenii într-o încăpere publică. Mai ales când sunt pentru prima oară acolo. Își fac apariția de parcă ar purta o mască pe față, chiar poartă, și au un ușor slow-motion în gesturi. Așa intră nuntașii în restaurant. Cu zâmbete fals-încurcate și cu o înclinare a corpului cu care anunță o concesie făcută mirilor. Pentru voi ne-am mișcat fundul din casă. Ce chef am fi avut de alte chestii…ah! A, și celebrul pahar lunguieț cu licoare spumată pe care se prind degețelele grăsuțe ale mătușii de gradul III, sau cele cam uscate și date grosolan cu ojă roz chilot ale unei verișoare nemăritate.

Paul a intrat ca un zeu.

Vitrinele se pregătesc de Crăciun. Unele parcă s-ar decora singure cu ce le pică în mână. Pe care n-o au, bineînțeles. Ca în bancul cu blonda care nu vrea să tragă frâna de mână pentru că frâna nu are mâini. Evei îi place în mod special o vitrină cu geam mare aflată lângă primărie. Acolo parcă s-au adunat toate belelele lumii. Reni cu picioarele strâmbe, o sanie improvizată dintr-o cadă cu smalțul sărit în care a fost aruncată o pătură roșu ketchup, pitici cu haine prea mari, probabil de la amenajarea de anul trecut, cea cu tema „Mov-kaki noua culoare a anului”, nevasta lui Moșu’ cu un corset din dantelă neagră care l-ar face pe Moș să cam stea pe acasă în loc să împartă cadouri. Ce tristețe pe ăia mici care stau cu năsucurile lor lipite de geamuri și cu zilele-n mână în așteptarea darurilor trecute cu mare atenție pe scrisoarea care, cred ei, a plecat direct spre Polul Nord. Eva nu știe exact de ce îi place vitrina asta. Crăciunurile din copilărie nu fuseseră tocmai fericite. Bradul ei migra dintr-o casă în alta. Până a înțeles că ai ei nu aveau suficienți bani să cumpere unul și se auto invitau pe la cunoscuți. Așa, Eva a avut parte de brazi uriași frumos împodobiți, brazi mici plini de globuri argintii și beteală roșie, brazi care au luat foc de la lumânări în urletele participanților, molizi care se scurgeau pe jos la cea mai mică atingere, chiar și un lămâi decorat în lipsă de altceva. Frigul năprasnic adună amintirile și le proiectează pe fundul cutiei craniene ca un film. Și tot ce rămâne de făcut e să închizi ochii și să te uiți. Uneori Eva se imaginează lungită pe o canapea neagră din piele moale și caldă, sorbind alene dintr-un cocktail picant. Când filmul începe ea adoarme fericită cu capul lăsat cu tandrețe într-o parte ca și cum ar sta pe pieptul cuiva.

Ia zi Boss, ce am făcut, ce am greșit? Că articolul despre hainele vedetelor nu ți-a plăcut deloc. Hai, fi sincer. M-am străduit și eu. Să știi. Dar sunt unele subiecte pe care oricât le sucesc le învârtesc, nu-mi ies. Știi bine că vreau să scriu despre Cuba. Mă lași să scriu ceva de spre Cuba? Hai, mă lași? Pot? Pot? Mă maimuțăresc ca o fetiță de grădiniță. Uite, promit că o să iasă ceva ieșit din comun. Apoi mai vorbim. Da?

Vine iarna și Eva nu e fericită. E frig și lumină puțină. Ziua scurtă. Oamenii reci. Poate că o să aibă timp de subiectul de roman promis de fostul ei iubit. Bine, așa o să facă, dar după vacanța de sărbători. Eva a acceptat invitația unor prieteni, merge cu ei câteva zile la munte. Să se dea cu sania. Dar nu pe derdeluș ca cei mici. Nici cu punga sau colacul de wc pe unde vede o pantă mai acătării. Ar fi o pârtie de sanie special amenajată, seamănă cu cea de bob. E cam periculoasă. O să fie bine.

În fața șemineului Eva scurmă cu un băț în cenușa fierbinte. Toată lumea se distrează de mama focului iar ei nu-i arde de nimic. Acum vreo 20 de ani, tot într-o iarnă și culmea tot în aceeași stațiune, Eva era în vizită la niște prieteni și jucau mima. Toată vila era plină de puștani. Unii, mai talentați, dădeau ditamai spectacolele de mimă, alții se rezumau la a gesticula sumar. Ea a avut de mimat un lămâi. Ah, Eva, dă-ne mai multe indicii! cereau amicii. Acum în fața jarului și cenușii, și-a adus aminte și de o întâlnire cu o femeie care ține conferințe despre cum să te motivezi și să ai succes. Când a ajuns la locul cu pricina, o cafenea de pe malul râului, tipa aia vorbea cu cineva undeva la o masă, pitită după un stâlp gros. La început i-a auzit doar vocea. Eva ardea de curiozitate să-i vadă și fața. După voce părea o persoană trecută prin multe, cu încredere în sine. Când s-a aflat în fața ei, Eva a descoperit o femeie mititică îmbrăcată ca pentru Polul Nord. Figura era roșie de parcă gerul o mușcase ca pe un măr crocant. Niște ochi vioi de un albastru foarte deschis o priveau cu un fel de neîncetare. A vorbit foarte mult despre ea. S-a pus în toate luminile favorabile, a subliniat de câteva ori succesul conferințelor ei. Părea că știe tot. Nu-i mai scăpa nimic pe lumea asta. Ah, și cenușa asta care se înmulțește în șemineu. Păcat de ea că trebuie aruncată. Cunoscuse ea mai demult o familie de yoghini care își dădea cu cenușă pe dinți seara înainte de culcare. Oare nu le tăia tot elanul erotic? Cum să nu te sperii când o vezi pe ea cu gura neagră de parcă tocmai a venit de la un Halloween nereușit sau a primit un pumn în bot. Pe el tocmai asta îl stârnea. Îi ștergea ușor buzele cu mâna lui aspră și-i întindea cenușa mai jos pe bărbie. Apoi pe sâni și mai jos spre buric. Până dimineața arătau ca doi coșari mânjiți de sus până jos cu neagra substanță, coșarii poartă noroc.  Da, și-a zis Eva. Dar pentru chestia asta trebuie să fie doi, înțelegi Eva? Nu doar tu, singură scurmând cu bățul în șemineu și scobindu-te între dinți de la resturile rămase de la ciocolata cu schinduf.

Subiect mai bun nici că există!

desen de Alina GHERASIM

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *