Ricardo Bonsai

Când i-au dat numele, ai lui nu s-au gândit că o să-i influențeze viața până în cele mai mici cotloane ale suportabilului. Să te cheme așa poate fi și o treabă bună pentru că în lumea de azi un nume ciudat greu de localizat și sonor, e de bun augur în consolidarea unei vieți de succes. Sau nu. Deci să-ți începi viața sub auspiciile incertitudinii e ceva nemaipomenit. Doar că mulți nu știu acest amănunt.

Părinții lui s-au bucurat la botez, au făcut o petrecere cu multă lume, cu lăutari și cântăreață, iar seara după ce l-au pus pe Ricardo Bonsai în pătuțul lui, cei doi au făcut și un picnic în sufletele lor, ca să nu se spună cum se întâmplă de obicei, că fac chestii pompoase doar ca să se dea mari. Încă din primele zile de viață micul Bonsai s-a arătat dornic să sfideze gravitația și dormea cu picioarele în sus. Când era scos la plimbare de bona lui cea roșcată și cu un neg pe nas, băiețelul se azvârlea din căruț rămânând agățat în hamuri. Bona se speria se fiecare dată, dar nici nu făcea nimic să prevină aceste insolite parașutări ale copilului. Părinții dădeau din umeri, nu aveau nicio soluție, se pare că aceste salturi făceau parte din personalitatea lui. În scurt timp mersul în parc a fost înlocuit de scurte plimbări cu trenul. Acestea îi produceau lui Ricardo Bonsai o deosebită plăcere. Stătea în cap pe bancheta din tren și privea imaginile care se schimbau cu viteză.

Băiețelul ajunsese în clasa a cincea, copiii vecinilor îl știau de frică, le împărțea cu dărnicie șuturi și pumni. De cele mai multe ori fără motiv. Asta îl făcea pe el să se simtă important. Altfel era un copil timid. Cum o fi asta, poate vă întrebați. Când cineva se lua de numele lui devenea violent. Lui i se părea cel mai frumos din lume. Deși era mic, el se gândea că numele acesta o să-l facă celebru și că o să aibă atâția bani încât o să deschidă cea mai mare grădină zoologică în care să adune toate speciile aflate în pericol din întreaga lume. Planul lui era să-și apere numele cu orice preț.

Ca tânăr adult era și mai timid. Cu cât devenea mai egoist, timiditatea lui căpăta dimensiuni și mai mari. Nu-i păsa de ceilalți, doar de planul lui măreț. A absolvit și cursurile facultății de psihologie, s-a gândit că poate va găsi răspunsuri la limitările lui. După multe căutări și interviuri s-a angajat până la urmă la o firmă care se ocupă cu mutări. O să aibă de-a face mai mult cu obiecte decât cu oameni și acesta era un gând liniștitor pentru Bonsai. Fiorii de sfială pe care îi simțea de fiecare dată când vorbea cu cineva ajunseseră de nesuportat. Palmele îi transpirau și corpul părea că se descompune.

În prima zi de muncă, o tânără fâșneață l-a fost condus până la biroul lui ce se afla în colțul unei încăperi imense în care erau multe spații de lucru separate de paravane scunde. Pe birou se aflau două dosare de plastic, o tăviță de metal plină cu agrafe, ace, elastice și creioane roase, care aparținuseră celui de dinainte și pe care acela le lăsase încremenite în clipa plecării care pe niște deșeuri ale neîmplinirii lui. Ce-i drept, lăsăm cam multe resturi în urmă. Ricardo Bonsai a venit cu un ceas deșteptător pe care l-a pus pe birou de parcă voia să doarmă la serviciu nu să muncească. Ceasul avea mai multe cadrane și indica fusele orare ale marilor orașe. În același timp pe glob sunt cam toate orele de parcă efortul nostru de a purta ceas la mână se relativizează și devine doar o chestie de politețe. Să nu întârzii. Unde? Și de ce? Ricardo Bonsai a adus cu el și o cutie din carton nu mai mare ca una de pantofi din care a scos două pixuri și un caiet. Voia să-și înceapă munca cu seriozitate și să își noteze toate obiectele pe care le are de mutat. Oamenii sunau și întrebau detalii. Cât costă să muți conținutul unui apartament cu trei camere dacă există și animale de companie, dar mutarea unei garsoniere dacă lăsăm acolo patul și mobila urâtă de bucătărie primită de la mama-soacră și care ne-a făcut viața amară încă din prima zi?

După o săptămână de stat la birou, lui Bonsai i-a venit rândul să meargă cu echipa pe teren. Ricardo a constatat că există mobilă care nu se dă dusă din locul ei și că orice îi spui, pur și simplu devine mult mai grea și mai încăpățânată. Cum a fost cazul unei noptiere care parcă se înfipsese cu picioarele în pământ și nu se dădea dusă. Abia când i-au scos un sertar în care era adăpostit un pachețel cu scrisori, noptiera s-a desprins ușoară ca un fulg și s-a lăsat băgată într-o cutie din aceea pe care o aduc transportatorii. Bonsai își nota cu atenție aceste detalii foarte interesante. A fost chiar curios să afle ce fel de scrisori adăpostea noptiera și a subtilizat una dintre hârtiuțele din pachet. A fost ușor dezamăgit să afle că nu erau  decât niște poeme răsuflate scrise de o mână nesigură. Atunci oare de ce noptiera era atât de tulburată din cauza lor? Bonsai a mai observat că în anumite apartamente existau multe plante decorative iar în altele nu. Fiecare familie își alegea obiectele care o reprezentau mai bine sau cele care o deosebeau mai bine de alte familii cu care erau în concurență. Unii îți tăiau pur și simplu respirația cu acele piese de mobilier sofisticate, cu lemn aurit și tapițerii din material lucios-metalizat de-ți muta privirea. Era marca lor, expresia tuturor năzuințelor, blazonul și scuiparea-n ochi a adversarului. Ricardo Bonsai ca un adevărat profesionist ce este nu voia să facă vreo deosebire între clienți și îi trata cu respect și pe acești iluștrii magicieni ai prostului gust și pe cei care nu voiau să iasă în evidență cu nimic.

Într-o zi s-a trezit într-o garsonieră în care nu exista nicio mobilă, niciun obiect. Nimic. Proprietarul, un tânăr de treizeci de ani complet relaxat, a sunat la firmă și i s-a zis că poate să-și mute orice vrea. Orice înseamnă orice. Ricardo a ridicat o sprânceană, așa făcea când era supărat și a spus că asta i se pare o glumă cam proastă. Dar tânărul a mai dat o dată din umeri și a spus că vrea să se mute cu tot ce are. Adică cu nimic. Văzându-l pe Bonsai total descumpănit, tânărul i s-a confesat că fosta lui soție îl părăsise și într-o zi când el era plecat la serviciu ea a luat totul și a tăiat-o la iubitul ei. TOTUL. Iar el voia acum să se mute, avea acest drept fundamental. Deci, domnule Bonsai, vă rog să mă ajutați!

Ricardo a scos un creion și un carnet și a notat ceva în grabă. A cerut un moment de gândire în care s-a dus în baia minusculă a garsonierei. Pentru un tip timid ca el baia era cel mai bun loc de retragere și recompunere. Ce naiba era de făcut? A sunat la firmă și colegii i-au sugerat să o șteargă de acolo. Dar el nu voia să se facă de râs nici să pună firma într-o poziție delicată. Până la urmă l-a ajutat pe tip să stabilească o întâlnire cu fosta și să împartă lucrurile cum se cuvine, Bonsai dându-se drept un mare avocat. Ea a refuzat categoric, erau ale ei,  apoi s-a mai gândit și i-a returnat tânărului o cană cu mesaj romantic. Ricardo Bonsai a mutat cana în noua locuință a tânărului. Era o victorie!

Ricardo Bonsai a realizat destul de repede că are fler la oameni și că ar fi o pierdere de timp să mai aibă de-a face cu o firmă care se ocupă cu chestii neînsuflețite. S-a luptat cu timiditatea și a decis să își deschidă un cabinet de consiliere pentru oameni aflați la ananghie, dar nici așa nu își găsea liniștea. Era ca un portocal care s-a trezit într-o bună zi că face mere. Și unele de soi modest. El nu visa la nimic special dar simțea că poate face mai mult cu talentul lui. Oamenii care veneau la el aveau probleme, bariere adevărate sau simple fantezii dar cu toții erau convinși că Bonsai poate să-i vindece. Nu putea. Timiditatea lui bolnăvicioasă îi stătea în cale, nu reușea să ia decizii bune în momentele cheie.

Așa că într-o bună zi s-a hotărât să se întoarcă la vechea lui dorință, să-și facă o grădină zoologică. Se sucea ca un bonsai în creștere chinuit de îndoieli și incapabil să hotărască în ce direcție merge. Pentru o grădină zoologică îți trebuie animale și mult spațiu plus personal. Asta costă. A început prin a se duce la o cafenea să cugete. Ploua torențial. Pe ploaie gândurile devin lichide și se întrepătrund neașteptat. O buburuză scăpată de urgia de afară se plimba pe marginea mesei lui de lemn. Făcea pași mărunți și lenți. A ocolit apoi cana lui de cafea și s-a oprit la vreo zece centimetri de ea. Parcă nu mai știa încotro să se ducă. Poate că a uitat de unde venise biata de ea. Ricardo a privit-o cu atenție. A luat pe un deget o picătură de cafea și a lăsat-o încet lângă mica insectă. Aceasta a sorbit puțin apoi mai mult și picătura a dispărut.

Singur cu buburuza lui. Ea nu dădea semne că ar vrea să părăsească locul. Stăteau în cafeneaua sufletelor singure și nu mai conta dacă plouă sau dacă arde soarele, ce era important se petrecuse. Buburuza și-a întins leneșă aripile și apoi s-a așezat pe un șervețel alb pe care Ricardo îl pusese acolo pentru ea. Ea nu avea nimic de zis sau de mutat și asta îi plăcea bărbatului care nu-și mai găsea rostul în scurgerea zilelor. De la o masă alăturată îl privea un om în vârstă îmbrăcat într-un pardesiu lung, negru. La un moment dat, bătrânul s-a apropiat de masa lui Ricardo Bonsai și după ce a prins curaj, i-a cerut permisiunea să stea împreună. Era așa de bine, se gândea Bonsai, abia găsisem buburuza și ne făcusem capsula noastră de intimitate că a și apărut moșul ăsta, ce-o vrea? I-a făcut semn să se așeze având grijă să pună mica insectă într-o batistă și să o pună în buzunarul de la piept. Bătrânul nu voia mare lucru, dorea să vorbească cu cineva și îi zică verzi și uscate ca mai toți oamenii singuri, rămași în afara oceanului social, ca peștii pe uscat. Din gura lui ieșeau cuvinte mecanice, monotone și înțelepciuni de almanah. Ricardo amețise, era trist că nu-și poate urmări gândurile, tot timpul apărea ceva ce-i tulbura cărarea cu cețuri de nepătruns. Dar o avea de acum pe buburuză.

Insecta din batistă. Era secretul lui mic și viu. S-a scuzat că nu mai poate rămâne, oricum cafeneaua se închidea curând. Bătrânul avea ochi limpezi și adânci. A dat din cap că înțelege și a mulțumit pentru conversație. Apoi s-a ridicat și a ieșit în stradă cu pași grăbiți pierzându-se-n mulțime.

Seara, acasă, Ricardo Bonsai stătea pe marginea patului cu capul în mâini, cu privirea pierdută.

desen de ALINA GHERASIM

Un comentariu

  1. Superbă proza, am mai citit ceva scris de dvs. și îmi place foarte mult.
    Vă invit pe grupul literar Agora Artelor!
    Cu prețuire,
    Lilioara Macovei

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *