Cutia cu maimuțe

„Ai grijă cum te porți, s-ar putea să fie prea târziu și să regreți. Îți spun cu grijă de părinte, ai ales un drum greșit.” Maică-sa îi repeta toate astea ori de câte ori avea chef să-i aducă aminte că o să rămână un pârlit toată viața. I-a lăsat în camera lui pe noptieră o cutie din lemn pictat cu niște maimuțe. În cutie el pusese un singur bilețel. De la Sonia.

Iosif e scriitor, asta îi face plăcere să creadă, lucrează la o editură care face manuale pentru școlari. Manuale cu poze frumoase, să nu se plicitsească elevii când le răsfoiesc sau când le mâzgălesc cu pixul în timpul orelor online. Îi plac manualele de zoologie și cele de biologie dar nu are des ocazia să le corecteze, de obicei le primesște pe cele de fizică sau chimie, e convins că cineva din firmă îl urăște.

În cutia cu maimuțe a păstrat un bilet valoros, e de la Sonia, nu poate s-o uite. Chipul i se suprapune acum cu cel al fetei cu căciulă imensă pe care a zărit-o în magazinul de stilouri. Și Sonia purta în tinerețe căciuli care semănau cu baloane dirijabile. Sonia locuiește lângă Heidelberg s-a măritat cu un neamț cumsecade, i-a mai scris, nu mult, rana e prea adâncă și nu a vrut s-o umple cu politețuri.

*

Într-o zi de sâmbătă după ce se despărțise de Rafael, Iosif se trezise nas în nas cu Sonia și, foarte ciudat, nu le-a luat mai mult de două trei minute ca să ajungă unul lângă celălalt pe o bancă la Florian Steiner. E deschis doar sâmbăta de la 10 – 18 și au cele mai bune cafele din oraș.

Espresso și un Flat White. Șervețele negre, sunt la modă. Ochii ei sunt tot verzi ca pe vremuri, parcă un pic mai spălăciți. Mâinile lui transpiraseră de la prima gură de cafea. Le-a șters pe pantaloni. Ea îi povestea despre noul ei praxis de veterinar. O ducea bine.

• Dar soțul? a îngăimat el.
• E bine, cu ale lui.

Sigur, toată lumea e cu ale ei sau cum se spune „viața e complicată și prezintă multe aspecte”. Pe figura frumoasă și netedă a Soniei nu apăruseră semnele vreunei suferințe. Avea ochi limpezi, fericiți. Deci îl uitase sau îl băgase într-un sertar al memoriei tapetat cu hârtie roz.

• Ești fericită? s-a trezit Iosif din senin.
• Ce-ți veni? Sigur că da.
• Apă plată sau minerală?
• Plată.

El a cerut rotunjind cuvintele: o sticlă mică de apă plată și o sticlă mică de apă minerală și încă două cafele. Să mai tragă de timp.

Ea răspundea la emailuri.

• Țin un curs de gimnastică online, dacă vrei să te destinzi, i-a propus Iosif. Seara. După ce termin cu scrisul…
• Serile mele sunt pline, e timpul liber al celor care merg la birou toată ziua iar seara fac cumpărături și ce mai rămâne…
• Câini și pisici….
• Nu numai. Tratez și ratoni, nevăstuici, broaște țestoase…
• Au aici cea mai bună cafea din oraș. Cred că o să mă întorc totuși în București, e orașul meu. E și fratele meu acolo…
• Ce mai face Toma?
• Ce făcea și atunci, un nesăbuit, un cuceritor și un răzbunător fără pereche. Ca un cub de gheață care se topește prea repede făcând în ciudă whisky-ului din pahar. Din fiecare nou pahar…
• Mi-a făcut și mie curte pe ascuns…nu am vrut atunci să-ți spun…acum nu mai contează.

O privea înmărmurit. De ce când se termină o mare iubire, ea nu se termină de fapt? De ce!? Scorpioanca aia care-l întrebase dacă e fericit știa ce-ntreabă. Nu sunt fericit!

• Ești fericit? l-a privit cu blândețe de soră Sonia.
• Da! Sigur că da.

În spatele lor lângă un perete din cărămizi pe o poliță erau câteva obiecte, un pahar cu picior pe jumătate plin cu o licoare albastră și o oglindă crăpată.

I-a propus să viziteze împreună magazinul cu stilouri de pe strada principală. Au intrat și au încercat câteva stilouri mâzgâlind fețe zâmbitoare pe micile hârtii puse la dispoziție. Stilourile erau colorate diferit dar scriau la fel. Mai avem și altele, le-a zis un asistent al magazinului și le-a arătat în câte feluri poți lăsa urme, pe lat, pe lung, în vârf. Aveau penițe de grosimi diferite, le-a scos dintr-un sertar de jos, chestie pentru care a trebuit să se aplece ca un paj la vederea regelui. Sonia și-a ales un stilou din plastic lucios alb, scria subțire, numai bun pentru rețetele ei. Se grăbea. Iosif trăgea de timp, afară începuse ploaia.

• Ce zici de un pix auriu, Sonia? M-ar face să scriu ca Hemingway. Îți dai seama, aș putea deveni celebru.
• Cred că mai degrabă și ți s-ar potrivi ăsta verde închis. La ce ți-ar servi celebritatea?

Iosif a privit-o cu tristețe. Cum la ce? Pentru ca să mă iubești, și-a zis el în gând.

*

Sonia îl obseda. Într-o zi i se păruse că o vede pe o stradă din centru intrând în magazinul de stilouri. A urmărit-o, nu era ea, stilourile colorate erau așezate frumos în sertare albe. Era fata cu căciulă imensă. Poate că avea o formă de hidrocefalie, viața o ținea departe de distracții iar fata – care nu era ea – se gândise să-și ia un stilou de lux cu care să scrie ce simte. A vrut să-i povestească și lui Rafael doar că acesta nu apăruse la cursul de gimnastică online, lui Iosif îi părea rău, pregătise mișcări inspirate din palestrele grecilor, simularea în gând a aruncării cu discul. Un exercițiu mental sigur i-ar fi plăcut bătrânului cu anteriu. Rafael nu a răspuns nici la telefon. Culmea e că în seara aia nu a avut nici alți mușterii la sportul online, portarul imobilului în care locuia a părut mai urâcios ca niciodată bătând un ritm dubios în tejghea, chipul Soniei i-a revenit în cap de mai multe ori. Toate se legau de minune. Biletul dispăruse din cutia cu maimuțe. Maică-sa dădea din umeri.

*

Reveniseră pentru al treilea rând de cafele la Florian Steiner. Sonia rotea stiloul alb și îl privea nedumerită pe Iosif.

• Ce vrei de la mine?
• Eu? Doar să mă lași să te iubesc, altceva nu cer. Am să împăturesc frumos un servețel negru și am să-l pun în cutia cu maimuțe ca să nu uit.
• Cutia cu maimuțe?
• E o chestie a mea și a maică-mii. Locuim împreună și acum…Ea nu crede că am să ajung să fiu vreodată publicat. Mă vede ca pe o maimuță din alea de pe cutie, sunt nostime, ce-i drept, stau una-n capul celeilalte, caută purici.
• A venit o dată la cabinetul meu un indian cu o maimuță albă…Murise în brațele lui. El zicea că de dor. Nu se moare de dor. I-am explicat ce are de făcut. M-a privit într-un fel ciudat.
• De tristețe se poate muri.
• E păcat să stăm la Florian și să vorbim despre moarte.
• Aș vrea să ne mai vedem.
• Eu și soțul meu o să plecăm pentru o lună în Argentina. Țin conferințe, mă însoțește.
• Te-aș putea însoți eu….a îndrăznit Iosif. Ca o maimuță albă…

Sonia a izbucnit într-un râs cristalin.

• Îndrăgostește-te Sonia cât mai e timp!

Sonia s-a scuzat și a răspuns la telefon, caz urgent, a vorbit puțin apoi a plecat. Iosif a ajutat-o să-și strângă mărunțișurile risipite pe bancă, Sonia rămăsese o dezordonată. A rămas o eșarfă din mătase mică cât s-o strângi în pumn, Iosif a împăturit-o și a pus-o în buzunarul de la piept.

Pe strada aglomerată, început de seară după o zi fierbinte, într-un colț bine găsit, cu acustică bună, doi muzicieni cântă piese de Vivaldi, Schubert, Bach. Vioară și violoncel, bine acordate. Un bărbat cu pantaloni albi largi – stilul indian – cu bustul gol, om lipsit de inhibiții, oferă muzicienilor câte un pahar mare cu apă, cei doi tineri se opresc pentru câteva secunde, sorb licoarea rece, unul dintre ei își trage pantalonii, mai strânge cureaua, apoi cei doi se pun iar pe cântat, văzduhul tremură.

Întâlnirea de la Florian Steiner după mulți ani, stânjeneala, totul păruse încheiat, viața stinsese jarul, marea dragoste se resorbise, drumurile se despărțiseră și se repuseseră în slujba lucrurilor mărunte. Paharul cu picior pe jumătate plin cu licoare albastră, o umbră în oglinda crăpată, tulbure imagine a trecutului care se încăpățâna să nu dispară. Măsura libertății, se gândea Iosif, cât de liber te crezi, cât de liber ești din punctul altora de vedere, cât de multă nevoie ai de libertate, cât de mult te poate împiedica prezența ei, chiar inhiba complet.

Muzica a pătruns iarăși în încăperea „de epocă”, s-a învârtit nepăsătoare lovindu-se ușor de pereții cu tapet de culoare ruginie cu flori de un albastru fanat, un fel de nu-mă-uita.

Uită-mă! Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care i-o făcuse Sonia în vremurile lor de aur. Schubert, Bach, Vivaldi, iarăși Bach. Iosif păstra acasă un disc de vinil cu Variațiunile Golderg cântate de Glenn Gould, ea îi spusese într-o seară că doar snobii ascultă așa ceva. El a privit-o cu tandrețe, i-a zâmbit, nu a scos o vorbă.

Vasul de aramă purta semnele vremii, tava imensă rotundă coclise, paharul ciobit încă mai adăpostea apă limpede. O floare albastră aproape uscată se răsfrângea în oglinda mare de pe perete ca într-un vis al nimănui. Oglinda purta și ea semnele trecerii, pe alocuri pojghița argintie era desprinsă sau dispăruse de la atâtea imagini. Oglinda nu se tulbură de la ceea ce oglindește, se gândea el. Doar ia o pauză, se retrage, o oglindă spartă sau scorojită, tot oglindă e. Una de prisos.

Pierzi ceva. Se schimbă ceva?

Nu sunt un tip romantic, încerca el să se auto convingă, nu sunt nici un om rece sau vreun materialist. Iluziile se spulberaseră, devenise o persoană realist-optimistă, gata oricând să mai încerce ceva. Studiase vioara de la vârsta de opt ani, ambiția mamei, a tatălui sigur nu, Iosif fusese pus pe o cale lucitoare, o apă întinsă, un tobogan în plin soare. La douăzeci de ani nu mai cânta, vioara stătea agățată în cui deasupra unei măsuțe cu intarsie de fildeș și a unui vas de aramă. Orientul era acolo sub ochii mamei uneori împăienjeniți de lacrimi, lacrimile neputinței. Pentru el abia atunci începea viața, fără ambiții și planuri fixe, în limitele bunului simț. Atunci hotărâse să devină scriitor.

A închis geamul.

Oscilațiile vârstei îl aduseseră într-o altă etapă, limitele lutului însuflețit erau diferite, firele destinului sau ale întâmplărilor nu se mai împleteau frumos ca în anii tinereții ci se subțiau încet tinzând spre un fir unic scămoșat.

Trăia după logica valului. Oceanul rămâne calm sub efemerul înspumat, din toate valurile oceanul culege o singură notă muzicală, gravă, monotonă, ritmică fără repetiție, clară fără conținut, luminoasă fără a contrazice întunericul.

Geamul când era deschis împrospăta atmosfera și aducea muzica mai aproape. Vremurile sunt elastice, odinioară li se spunea vremuri tulburi. Acum sunt amorfe, pline de ambiguitate voită, fără claritate, lipsite de limită. De canon.

Bărbatul a redeschis geamul să lase muzica să pătrundă, i-a urmărit de la geam pe cei doi muzicieni, dădeau semne că vor să plece, obosiseră pesemne, sau era praful serii sau greierii apăruseră cu sunetul lor fin. Efemer. Ultima piesă era de Bach, pură, lină, construită. Nu există nimic în afara ordinii, i-a venit lui Iosif în minte, a canonului, a regulii implacabile, orice în afara ordinii e suferință, unii îi spun curgerea firească a vieții așa cum e ea. Dimineața când mă scol planetele sunt tot pe orbita lor, nu dau greș. Și totuși eu nu sunt fericit.

Un plan bun e ca o curbură perfectă a unei viori dar de multe ori peste planurile lui Iosif veneau zeppelinele umflate ale ideologiilor sau ale curentelor de gândire ale vremii și umbreau totul. Nu există mize greșite, își repeta bărbatul cu ochii la geam. Toată ambiția și eforturile au fost pentru ceva iluzoriu și care m-a tulburat profund. Nesăbuința și neclaritatea planului cu care am vrut să-mi contruiesc identitatea. Acum mi-aș dori să fiu un Nimeni, exact ca anticul Odiseu cel care și-a descoperit adevărata identitate, singura care i-a permis să trăiască în fața furiei lui Polifem. Uneori e nevoie și de șmecherie. Sau de minciună.

*

După întâlnirea de la Florian Steiner s-au mai văzut doar o dată. A condus-o spre cabinetul ei. Drumul l-au făcut cu mașina lui mică și neprietenoasă, un fel de conservă care nu adaugă posesorului nicio valoare, a glumit Sonia. Începuse să plouă torențial, farurile băteau în jos, drumul plin de bălți. Sonia își freca genunchii și din când în când și ochii. Ce a fost n-o să mai fieeee, era o lălăială de muzică la radio. Iosif simțea că se topește. De ce vor oamenii să fie iar cum a fost? Se agață de toate chestiile pentru că nu sunt în stare să simtă ceva neschimbător, nepieritor, se gândea Iosif și conducea absent, noroc cu ploaia care-i ghida privirea picătură cu picătură. Pentru omul de acum revelațiile nu mai au sens. Sau problemele stufoase ale fraților Karamazov, spre exemplu, nu mai au nicio relevanță. Discuțiile la masa de seară cu părinții lui epuizaseră cam toate nenorocirile modernilor. Mama încă era dezamăgită că Iosif nu devenise un violonist celebru, frustrarea îi ajunsese la gât împreună cu o boală de tiroidă, îi distrusese visele, dorința să poarte rochii de gală la recitaluri și să-și frece spatele pe velurul aspru și roșu al scaunelor din sălile de concert.

Un camion i-a orbit cu farurile. Drumul se îngusta ca o pâlnie care-i vărsa în orizont. Cel mai groaznic lucru e să mori fără să știi cine ești. Iosif a cotit brusc spre o pensiune din vârful unui deal.

*

Dimineața Sonia nu mai era în cameră. Lăsase un bilețel în patul în care Iosif o iubise ca un nebun.

Pe bilețel nu era scris nimic.

desen de Alina GHERASIM