Dacă nu ar fi o carte serioasă, De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale ar fi o carte de tot râsul. Și asta în accepțiunea dată de Henri Bergson râsului, ,,Le Rire” fiind perceput, după cum se știe, drept ,,cea mai evoluată dintre categoriile intelectului.” Pantagreuelică prin apetitul uriaș de a ne ,,confisca” din tumultul citadin și-apoi a ne expulza ,,lăuți” într-un univers împănat de un comic savuros, efervescent, De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale, trecută prin ,,filtrul” rabelais-ian, plină de poante, tâlc, bună dispoziție și ghidușii lingvistice în cascadă (apelul la argou nefiind unul întâmplător) trimite cu gândul la antologicele isprăvi ale Unchiului Andi detectivul și nepoții săi a lui Vlad Mușatescu, însă paralela funcționează doar până la un punct, cartea lui Septimiu Pan fiind croită după toate rigorile antiteticului, ale atracției contrariilor (de unde și ideea de experiment): ea e când tonică, cu un umor consistent, jovial, când serioasă, tratând ,,chestiuni existențiale” care ne jalonează viața de zi de zi. Altfel spus, scriitorul (ce transferă în scris parte din ,,investigațiile” de ordin profesional) baleiază o zonă narativă vastă, încercând să acopere de la filosofia nimicului (sfânta banalitate) la existențialismul dur (naturalismul), după un popas istoric-cronicăresc. În plus, mai există un aspect definitoriu în cartea de debut a lui Septimiu Pan: inducerea derutei, trimiterea cititorului pe piste (aparent) false, povestirea care dă titlul volumului (a se vedea aspectul constatatoriu, justificativ, de tip ,,bilanț”) excelând prin personajul absent (absența funcționând ca paradoxală prezență), Cupidon cunoscut ca simbol mitologic, dar neregăsindu-se defel în text (el poate fi doar intuit). Povestirii în cauză i se adaugă povestirile cu accente grave (parodia fiind exclusă), de unde schimbarea de ton și de registru, ocazie cu care suntem martorii politropiei scriitorului Septimiu-Ianus.
Strict sub aspectul comicului, cartea de crochiuri-miniaturi supusă analizei e una ,,criminală”, ,,penală” (ca să ne menținem în termenii argoticului), plină de vino-ncoa, tonică, spre descrețirea frunților și spre slăbirea pedalei încrâncenărilor de tot felul, necesară, binevenită într-un peisaj existențial gri-cenușiu (antidot la lumea în care trăim). În ton cu paralela de mai sus, Septimiu Pan poate fi unul dintre năpârstocii ,,nepoți” ai detectivului (lui pește) Andi, un nepot ,,criminal” de talentat într-ale scrisului, zglobiu și coțcar, care se face responsabil pentru hohotele de râs pe care le declanșează și lasă-n urmă, de unde și altruismul ,,altfel” de care dă dovadă, de tip terapie, centrat pe restaurarea bunei dispoziții, pentru că, nu-i așa, amorașul Cupidon umblă în fundul gol de sanchi, chestiune de mușchi și de opțiune personală, pentru că vrea și pentru că poate, pentru că dă cu tifla oricăror inhibiții, considerându-se un tip liber, lipsit de tabuuri, de tabieturi și de prejudecăți (asemenea scriitorului Septimiu Pan). Faptul că dă arcul și săgeata (responsabile pentru ,,îmbârligarea” inimilor) clasice pe mitralieră nu-l face mai ofensiv-războinic decât e cazul, ci îi potențează hilaritatea și ieșirea în decor: în loc de glonț, Septimiu-Cupidon (care încetează să mai fie un ,,pețitor” preocupat cu matrimoniale edulcorate) ,,trage” cu pușca de recuzită care face doar bang, trage cu pistolul cu apă sau cu bule de săpun. În povestirile serioase, Septimiu Pan atrage atenția asupra unor stări reprobabile din punct de vedere moral și social, în cătare fiind, de fapt, lestul de caracter, comportamentele declasate, nepăsarea, ipocrizia, atitudinile neconforme, toposul predilect fiind mahalaua, loc ce adăpostește o lume marginală și marginalizată, simplă, dar nu simplistă, izvor/filon nesescat de inspirație narativă și de umanitate în derivă. Ceea ce interesează e existențialismul mărunt, provincial, nicidecum cel cartezian, filosofic. Totuși, micile ,,filosofii” ale personajelor vizează trăitul de pe-o zi pe alta, chestiunile insignifiante pentru majoritatea, dar capitale pentru cei implicați, dintre care se disting ghidușii, zbanghii, cei care înțeleg viața (și automat și-o și trăiesc) după bunul plac, departe de manual, neîncorsetați de dogme, norme sau reguli sterile. Personajele lui Septimiu Pan sunt lipsite de măreție și de eroism (în accepțiunea clasică a termenului, așa cum, de pildă, e teoretizat de către Thomas Carlyle), sunt văduvite de metafizic sau de elan vital. În schimb, fiind ,,țaca”, duse cu pluta, săraci cu duhul și cu buhul, au potențial comic, atrag sau sunt atrași de situații dintre cele mai hilare (care le complică inutil existența ternă). Cu extrem de rare excepții, sunt existențe în afara celebrului ,,cogito ergo sum”, în afara marii Istorii, consemnează istorii mărunte, triviale, existențe guvernate de un jemanfișism pluriplan. Raportat la scară cosmică, universul nu mai poate de sau i se rupe de popoul gol al Cupidonului absent (un fel de Goe teribil de al dracului care, pe lângă trasul cu pușca, se ocupă și de trasul mâței de coadă, de timp, al ponoaselor sau al spuzei pe propria-i turtă) sau de găselnițele personajelor ce populează mahalaua sau provincia.
Și cum în materie de râs nimic nu e niciodată prea mult, Septimiu Pan ne provoacă la brainstorming, primenire interioară, dar și la joc, el fiind un fel de Gică Ludu, așa cum îl întâlnim în pseudo Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu, o bazaconie narativă care sancționează falsul academism și intelectualism, la fel de plină de umor și de comic de bună calitate. În cartea sa de tip poligon, Septimiu Pan scrie cu dezinvoltură, ,,trăgând” din toate pozițiile, pentru că îndărătul Cupidonului în popoul gol suntem noi, cititorii de rând, genotipuri subtil portretizate. Râzând (acolo unde este cazul) de personajele lui Septimiu Pan, în fapt, (ne) râdem de noi înșine. Falsa investigație, țintele iluzorii, teribilul zgomot pentru nimic, falsele probleme sunt menite să scoată în evidență absurdul și ridicolul, risipa de energie. E modalitatea ,,igienică” prin care scriitorul, ce practică un soi de ,,bambilici” existențial, își ia revanșa în fața unei creații de mântuială, se defulează prin cartea de tip supapă. Dincolo de savoare, dincolo de explozia de râs pe care o declanșează, De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale e purtătoare de mesaj: aveți grijă cum trăiți, aveți grijă cum (vă) (pe)treceți. La fel de bine, cartea (apel la trezire, revalorizare și reprioritizare –gest profund filosofic) se pliază pe nevoia colectivă firească de bună dispoziție, fiind concepută să suplinească sau să acopere un mare gol de jovialitate generat de incapacitatea de a ne elibera singuri de demoni și de tenebre, de fandacsii și de varii ipohondrii.
În solilocviile-,,investigații” scriitoricești, Septimiu Pan practică un soi de diversiune narativă prin care propune abaterea de la canon, detașarea de problemele existențiale, ruperea barierelor, transparentizarea (,,nuditatea” extinsă, inclusiv cea de limbaj), în fapt esența ,,filosofiei” conținută și postulată de cartea ce îi poartă semnătura. Septimiu Pan e conectat la ,,chestiune” prin faptul că ridică banalul la rang de artă, prin faptul că posedă știința portretizării lui homo aeticus țopârlanicus, croit după chipul și asemănarea caragialianului ,,simt enorm și văd monstruos”, de unde și ,,schizoidia” autorului: sentimentalul, ludicul Septimiu Pan-Asterix (cel ce susține cu tărie debirocratizarea scrisului, evadarea sa de sub tutela inhibițiilor), dublat de autorul profund, ,,selenar”. De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale, carte pentru toți, ce propune ieșirea din noi înșine, din păguboasa stare de încercuire, alături de eliberarea minții și a spiritului, e construită pe alternanța dintre suprafață și profunzime, dintre aparență și esență, dintre licit și ilicit, leitmotivul fiind viața ca talcioc. Indiferent că e vorba de poveștile pline de un umor ,,dodoloț”, prietenos, abolitor de granițe (care merge uneori până la ,,omor” –râzi de mori) sau, dimpotrivă, de cele grave, din care irump adevăratele chestiuni existențiale, și nu mofturile sau datul frenetic al ochilor peste cap, din ele se degajă naturalețea stilului și a relatării, totul ,,curgând” firesc. De altfel, ,,bâzdâgăniile” buclucașe sau ,,babuzducii” scriitorului (care au darul și harul de a schimba tonusul și paradigma, de a reinstaura ,,pohta” de viață) sunt echilibrate de viziunea pe-alocuri sumbră pe care o are atunci când se conectează la viața ce nu admite râsul, carnavalul și veselia în imediata sa vecinătate, echivalentă cu pogorârea cu picioarele pe pământ, semn că lumea plină de umor (inspirată după celebra rostire a lui George Bacovia ,,o, țară tristă plină de humor…”) a lui Septimiu Pan nu e nici ea una ideală, ci doar tinde spre un ideal dificil de atins: o lume neproblematizată și neproblematizantă, a păcii și armoniei eterne, o lume cu râs și fără plâns. Umorul practicat de Septimiu Pan (balsam sufletesc, schemă de tratament) e destinat oamenilor inteligenți, capabili să perceapă și dincolo de…, e un umor care ajunge să facă mișto de sine însuși, după ce trece de situația în care scriitorul se autopersiflează sau autoironizează, se ia pe sine în colimator sau tărbacă, e un umor care nu are nimic în comun cu bășcălia, zeflemeaua, cioaca, pleasna, scatoalca, lovitura sub centură, farsa de prost gust sau atacul la persoană (vizate sunt comportamentele, nu oamenii), e un umor fin, filtrat prin cultură, menit să corijeze tare, derapaje și mentalități. E un umor nerăzbunător, care nu atrage disprețul, mânia, pedeapsa sau antipatia, nonvulgar, consecință a faptului că numai atunci când poți râde detașat de tine ai dreptul să râzi și de ,,celălalt”, e un umor care basculează înspre amor (a se vedea altruismul ,,altfel” invocat, echivalent al purtării de grijă).
Cu un alt ton și la o altă scară valorică, atunci când nu se ia pe sine prea în serios, Septimiu Pan ilustrează celebra ,,la vita e bella” (de unde și apelul la lepădarea ,,hainelor” rele), chestiune de orientare, de poziționare și de atitudine în fața vieții (de unde și filosofia incipientă). Scopul final: trăitul autentic, carpe diem-ul veritabil. Dar până atunci, apropo de deruta semănată de Septimiu Pan în cartea sa, există momente ce conțin o doză mare de incisivitate din partea autorului, necruțător când vine vorba despre lucruri care întinează, ocazie cu care își folosește nestingherit ,,muniția” din dotare. Una peste alta, Septimiu Pan cel slobod la gură, cel ce-și înțelege cum se cuvine ,,misia” de scriitor își permite ,,luxul” de a fi normal într-o societate din ce în ce mai ,,bruiată” și mai dezechilibrată, mai împușcată în aripa amorului propriu. Prin transfer, aplicând în scris un soi de tactică psihologico-polițienească numai de el știută, Septimiu Pan trece cu ușurință de la hazul de caz la hazul de necaz și viceversa. În ajutorul său sar și personajele de sine create, etern disponibile, ,,aerisite” la minte, la cuget și-n simțiri, fapt ce explică ,,scrufuloșenia” cu care se prezintă la datorie (văzută și din perspectiva tăiatului frunzelor la câini), chiar și atunci când așa-zisa datorie ,,sacră” nu le reclamă prezența.
Septimiu Pan arată că, înzestrat cu talent scriitoricesc și învestit cu un acut simț al umorului, se poate face mișto despre orice, cu condiția ca cea vizată să nu fie persoana, ci lucrurile care țin de ea. De aici și stilul de adresare direct, fără menajamente, tabuuri și partipriuri, debitul verbal, logoreea, plăcerea spusului, personajele efervescente, de tip băutură carbogazoasă, care, agitate un pic, se leapădă grabnic de ,,dop” și fac instantaneu ,,poc”. Septimiu Pan, meșter la vorbă și la asocieri inspirate de cuvinte, pentru care nu există limite ale (p)rostirii, capabil să obțină din mai nimic maximum de efect comic, nu se teme defel că excesul de jovialitate și de bună dispoziție ne-ar putea afecta cumva sănătatea, ba dimpotrivă, râsul ca terapie e parte din felul în care scriitorul înțelege să îndrăznească să fie el însuși, să se manifeste plenar. Personajele sale se disting prin ceea ce spun, fac și, mai ales, prin numele (nomen-omen) pe care le poartă, identități superflue, derizorii: Violeta Ciumag, Lali, Marnică Vitezomanu, Dorel, Gogu, Nea Vasile, Crinuța, Georgescu, Zița-Garofița, Ga Ioana, Fănică, Tuzgureanu, bulgarul Vasile, Floricel, Orthansa Zaharenko-Tulnici, Bizdidel Raisa Petronela, Sulenko Verginica Lorena, Mimi Bunăcescu-Greblă, Adonis-Rămurel Bunghescu, Gigel Potrivitu, Costel, Ruptureanu Rozeta, Nicu Resmeriță, Viorel Dușmăreanu, Coana Mare, Mioara și Nicu Bîzdoacă ș.a. Indiferent însă de statutul lor, ele au un rol contaminant. Septimiu Pan nu-și propune să scrie frumos, ci spumos. Când devine grav (povestirile cu final trist), lucrurile în arhitectura narativă se aranjează de la sine. În rol intră atunci investigatorul care se ia în serios, omul sensibil la problemele și la inechitățile sociale. Ceea ce rezultă sunt radiografii de tip underground, realități sumbre ale momentului. Cotitura de la yin la yang, de la față la revers, de la flux la reflux, de la personajul bonom lipsit de frământări existențiale majore la outsider-ul trăitor la marginea gropii de gunoi (un soi de Cuțaridă universală) ține de strategia scriitoricească și de nevoia de echilibru narativ.
Septimiu Pan își percepe personajele (emancipate, ieșite de sub tutela castratoare a conformismului, lansatoare de ,,fitile” meditativ-transcedentale, care nu duc lipsă de idei și de acțiune) ca niște cazuri pe care le tratează cu sporită responsabilitate. Obișnuit cu birocrația și cu munca de teren, cu investigația minuțioasă și cu separarea apelor de uscat, cu ochi de samsar vexat, echidistant față de ,,nemțisme” și ,,balcanisme”, el realizează adevărate foto(grafii) în oglindă: ,,N-am nicio funcție importantă, dar pentru a nu știu câta oară m-am trezit, ca toți ceilalți colegi pe rând, pus în situația să iau decizii vitale pentru mine și cei din jur.” (p.88)
Carte de tip ,,fofează cu ax” (p.31), De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale zbârnâie la capitolul lipsei de disponibilitate de a face compromisuri în fața ideii de cârpaci eșuat la marginea drumului. Fără extravaganțe discursive sau solemnități pioase, scriitorul excelează prin autenticitate, credibilitate și veridicitate. La fel de bine, De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale, carte care merită să rămână ,,în anale” (p.94), poate fi percepută cu ușurință ca un extins Jurnal de călătorie prin viață. Frecventele numere de circ pe care le prezintă personajele sale (în speță, gogomanii), camuflează un autor sensibil la răsturnarea valorilor, care, pe lângă hazul de autoritate, șfichiuiește țoape, țopi, șmenari, aroganți, curvele cu patalama sau fără, ce ,,strălucesc” prin prostie solemnă și prin pauperitate spirituală. În momentele în care meditează, scriitorul nu o face la modul yoghin, în poziție de lotus, omfalic sau concentrat pe chakre și pe ritmul respirației, ci cu gândul mai mereu aiurea, rezultanta fiind sinonimă cu azvârlirea mucilor în fasole sau cu pășitul apăsat printre străchini: ,,…să meditez transcedental, într-un dialog al meu cu mine, uitând că nu mi-am luat pastilele de reveneală la cap.” (p.33) În subtext însă, mai de fiecare dată veghează psihologul, preocupat de sănătatea sufletului: ,,Deodată se scoală civismul în mine și zic, nu se poate, trebuie să aplanez conflictul, în calitatea mea de psiholog, am datoria sfântă de-a împărți armonie și de-a veni în sprijinul păzitorilor cetății întru restabilirea păcii și ordinii de drept, bla-bla-bla.” (p.35) Dat fiind politropismul scriitorului, el se regăsește și atunci când se manifestă dubitativ (,,-Oare mă mai fac bine?” –p.36), și atunci când se pretinde stăpân pe situație, învăluit de un subit și reconfortant ,,sentiment de beatitudine” (p.40).
Autor de Cronici rezemate de copac, Septimiu Pan se ,,reazămă”, de fapt, pe vocația de reconstitutor, de punător laolaltă. Atent la ,,manelismul” din jurul său, dar și la chestiunile serioase (dramatismul senectuții, boala, obiceiurile de pomenire a morților, oamenii greu încercați de viață -cum este Nea Ivailo-, povestea tristă a calului Marcel, cerșetoarea sinucigașă), el notează inspirat, scrie, consemnează, dezvăluie (dă din casă, ridică vălul de pe) din laborioasa muncă de investigator.
De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale, carte de tip Dragoste cu năbădăi, pe-alocuri ,,Circ și panaramă” (p.81), nu e o carte de duminică, ci una pentru toate zilele din săptămână, pretabilă la a fi citită oriunde și oricând, având rol terapeutic-eliberator. Ipostaza de actant principal (discursul la persoana întâi) în situații care mai de care mai hilare (ocazie cu care culege ponoasele și oalele sparte) creează impresia că situațiile îl caută pe el (își caută ,,nașul”) și nu invers, de unde și postura de caricatural Ludovic-Soare (vai de soarele lui!) ,,adaptat” cerințelor narative: ,,De ce, dracu, fugi, tembelule, că tu ești Poliția, te știe oricum toată lumea!” (p.44)
Indiscutabil, Septimiu Pan este o ,,autoritate” în materie de râs, de ras sau de răzuit de pe pereți. O dovedește autoplasarea în contexte efervescente (e ,,chit” cu personajele sale), în care predomină autobășcălia și automiștoul: ,,Dau să-mi aprind o țigară, nu-ș’ cum drac’, strâng prea tare de paharul deja format, se fleșcăie brusc, sare capacul, sare cafeaua toată pe ochi, pe burtă, pe tricou, prin mașină…” (p.44), dar și profunda sa ancorare în realitate: ,,…nici eu, ca aproape toată țara asta tristă, nu stau grozav cu finanțele.” (p.89)
De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale, carte ,,pentru îndestulare” (p.64) spirituală, e modalitatea prin care Septimiu Pan (care nu-și dă cartea anonimă, precum scrisoarea fără expeditor plasată discret de pensionara-informator din povestirea Curvele) înțelege să se păstreze ,,operativ” și ,,operațional” (citește întreg la cap) și în afara sarcinilor complexe de serviciu: ,,Când am ajuns eu în poliție, comunismul, cu tot ce înseamnă el ca racile, inclusiv delațiunea, încă nu murise complet din inimile oamenilor. Așa că, era foarte ușor să <<recrutezi>> personaje dispuse să-și vândă pe nimic aproapele, de regulă cu un interes ascuns.” (p.45)
Septimiu Pan nu e tocmai tipul care lucrează ,,la șezlonguri pe plajă” (p.51), ci cel îndreptățit, autorizat, legitimat să recomande canapeaua în scop psihanalitic. El nu are sau nu dă semne de orgolii de scriitor, în consecință, n-are cum să fie ,,tăvălit la orgoliu” (p.57), precum personajul Fănică făcut de rușine de către gâscanul din ogradă. Din punct de vedere religios, la fel ca și în celelalte domenii profane de activitate, scriitorul propune relaxarea. Camaraderia pe care și-o imaginează cu Sfântul Petru, de pildă, un ,,tovarăș” de gașcă sau de comitet, e una de bun augur. Similitudinea cu ,,Dumnezoii” din Pervazul lui Dumnezeu al Anei Barton este evidentă.
Septimiu Pan, tipul din ,,Sălăjean”, ,,ninjălău de Crevedia” (p.81-82), cel ,,complet cealapa” (p.60), așa cum se recomandă prin intermediul personajului-narator, fascinat de harababură și de kitsch (filosofia nimicului), poartă mereu cu sine ,,doza […] de umanitate hazlie” (p.61), fie când se ascunde de ochi indiscreți pentru a se ,,alimenta” copios și iresponsabil cu energizante și junck-food, fie când își pune mintea la contribuție dialogând cu ea sau dându-i ,,extemporale” inopinante vajnicului plutonier Tuzgureanu: ,,[…] mintea mea în gândul ei bătea în țeavă a deranj.
<<Fraiere! Nu e bine, scoal’ de te culcă, fraiere!>>” (p.58), sau ,,<<Se dă două tomberoane. Dacă la tomberonu’ nr.1 ai aruncat obectu’ X și la tomberonu’ nr.2 ai aruncat obectu’ Y, iar obectu’ Y= cutie goală & hârtiuțe, aflați obectul X, care este el, aruncat la tomberonu’ nr.1>>.” (p.58)
Septimiu Pan este tipul de scriitor care ia azimut către zona liberă de râs pe-ndestulate. ,,Rakket” caricatural, el ,,recuperează” atât de necesara doză zilnică de râs și de bună dispoziție de care avem nevoie. Faptul că se pune pe sine în centrul gogomăniilor, îl aduce și mai aproape de sufletul cititorului: ,,moaca mea de recuperator (p.96), ,,inconștient de felul meu în fața fatalității” (p.101), ,,grațios ca mistrețul în bucătăria de vară” (p.116), ,,…pe principiul sexului academic, când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar te mănâncă în cur întrebarea existențială:
-Da’ de ce, fă?” (p.112)
Replică la hohotitorul Pan, stă sentimentalul Septimiu, vibrant când vine vorba de necuvîntătoarele care ne fac viața mai frumoasă: calul Marcel, câinele de pripas din holul blocului, Motansky și pisoii abandonați ș.a.
Bogată în eveniment (mereu se întâmplă câte ceva, fiind exclusă blazarea), De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale își propune să (re)concilieze contrariile. Așa se face că hapului de râs îi corespunde schimbarea de registru și de ton prezente în Cronici anonime, unde-l întâlnim pe Septimiu Pan-cel-pasionat-de-istorie, bun cunoscător al Bucureștiului și al împrejurimilor, capabil să descrie veritabile arce peste timp și să încropească povestiri cu eroi de legendă, unde picarescul face casă bună cu supranaturalul (aici, accentele naturaliste contabalansează comicul din debutul cărții): Matei Basarab și secolul al XV-lea, Primul Război Mondial și toposurile-axis aferente, cu o mare încărcătură simbolică: câmpul de bătălie, spitalul, mahalaua Oborului, Colentina, Balta Fundeniului, satul, gara, cârciuma lui Iorgu (personaj central, sergentul Nițu Constantin, supraviețuitor, mutilat de război, nimbat de glorie, salvator pe timp de pace și de război, dar victimă a destinului hain). Sunt focalizări de pe macro pe micro și invers, de pe acțiune pe tumultul interior (analize psihologice), ce scot în evidență tripla tentație la care e supus scriitorul: tentația faptului mărunt, tentația istoriei și tentația analizei minuțioase a mecanismelor gândirii și simțirii personajelor. Acestui gen de povestiri i se adaugă luările de poziție ale cetățeanului Septimiu Pan, în chestiuni curente ce țin de problema adopțiilor copiilor români în străinătate, obediența politrucului autohton în fața Europei, cerșetoria organizată, pericolele pe care le presupune socializarea în virtual etc.
Cartea lui Septimiu Pan conține toate ingredientele succesului. Pe final, în loc de ,,-Fugi, nenorocitule!Fugi!” (p.54), mi-aș permite un sfat-îndemn către Septimiu-,,Forrest”:
–Scrie-n continuare, băiatule! Scrie!
Septimiu Pan,
De ce umblă Cupidon gol și alte chestiuni existențiale,
București, Editura Eikon, 2019, 197p.
