Note pentru un jurnal al despărţirii (56)

Şi poate că acest jurnal al despărţirii nici nu poate fi întrerupt şi nici nu poate ajunge la capăt, pentru că singurul sens al vieţii biologice ce curge, inert, este să ducă mai departe energia mâinilor ce mişcă claviatura calculatorului. Şi poate că acest jurnal al despărţirii nu poate fi întrerupt şi nici nu poate ajunge la capăt mai înainte ca eu însumi să trec acel prag pe care tu l-ai trecut, înaintea mea. Şi poate că acest jurnal al despărţirii nu poate fi întrerupt şi nici nu poate ajunge la capăt pentru că tăcerea zilelor pustii care ar urma nu ar fi decât un ţipăt continuu, insuportabil, atroce.

Există, de acum înainte, până la propria mea moarte, o legătură care nu mai are nimic în comun cu ordinea existenţei, ci este promisiunea pe care fiecare dintre nopţi o aduce cu sine: promisiunea consolării prin visul ce devine amintire şi punte. De acum înainte, până la propria mea moarte,corpul tău de fum se poate reîntrupa doar dacă dragostea vibrează sincron, de o parte şi de alta a pragului, spre a lumina drumul dintre lumi şi spre a alunga spectrul uitării. De acum înainte, până la propria mea moarte, iubirea nostalgică este singurul astru care mai răsare , în acest cer al solitudinii: restul nu înseamnă decât dezolare şi devastare.

Şi înţeleg că, de acum înainte, până la moartea mea, această iubire va creşte în mine, intensă, discretă, dureroasă, pâna la a se confunda cu ceea a mai rămas din fiiinţa mea. Un straniu, diafan,melancolic proces al transformării, ce mă îndepărtează de prezent şi mă duce, tot mai departe, înspre trecut. Şi înţeleg că, de acum înainte, până la moartea mea, orice oglindă în care mă voi contempla va reflecta nu chipul meu, ci chipul acelui receptacol în care dragostea îşi toarnă materia ei: chipul unei finţe ce stă în acest univers trecător ca într-un purgatoriu, nerăbdătoare şi visătoare, aşteptând pacea pe care ritmul zilelor noastre nu i-o mai poate dărui.

Şi înţeleg că ziua în care ai murit este ziua în care propria mea pregătire de moarte a început, ca şi cum răgazul pe care îl petrec acum este un răgaz al provizoratului, restul dintr-o viaţă care a fost şi nu mai este acum decât un fragment de culori, sunete şi arome. Un răgaz în care doar acest scris spre care revin poate elibera cuvintele ce zac ascunse în mine şi poate călăuzi privirea mea spre un alt cer.
Nu, acesta nu este doliul pe care oamenii îl păstrează, spre a le reaminti că sunt vii şi că propria lor vitalitate palpită în corpul lor, ca un mecanism bine uns. Nu, acesta nu este doliul ipocriziei şi al consolărilor de circumstanţă. Ci este un anotimp în care, o dată intrat, întoarcerea spre falsa ordinii a firii nu mai este posibilă, de parcă o genune parfumată te cheamă spre abisul ei, de parcă o forţă irepresibilă a dragostei te călăuzeşte pe un drum ce este doar al tău, un drum al amintirii şi al comuniunii, un drum al reveriei înlăcrimate, un drum pe care doar paşii tăi mai pot răsuna, dând naştere ecourilor ce reverberează, marin, ca nişte valuri.

Iar pe acest drum doar tu îmi poţi fi alături, parte din mine dar şi în afara mea, prinsă în simbioza pe care moartea a a născut-o şi pe care doar moartea mea o poate încheia: ceea ce privirea mea caută în lume nu sunt decât urmele trecerii şi semnele dragostei tale. Întregul univers a devenit, o dată cu moartea ta, o vastă hartă pe care descifrez elementele itinerariului nostru: reţeaua de locuri se suprapune peste întinsul himeric, iar materia realităţii are limpiditatea dureroasă a visului ce se întrerupe în zori. Şi aş putea întinde mâna, în acest aer rarefiat al melancoliei, spre a te atinge, aşa cum levitezi, transparentă şi senină, despletită şi astrală, în vecinătatea de văzduh a zilelor mele pământeşti. Este aceasta atingerea care îmi aduce aminte că tot ceea ce pare durabil este trecere şi că singura voce ce mai poate ajunge la tine este vocea din jurnalul despărţirii.

Şi scriind, înaintez în acest ocean de semne şi de urme: un ocean de nori, de valuri, de trandafiri, un ocean pe al cărui mal pot întrevedea siluetele noastre fugare, desenate impresionist în tonuri de albastru crepuscular. Şi scriind, merg mai departe şi, scriind, transform aşteptarea mea în elegia destinată ţie, asemeni unei ofrande închise în urna funerară: durata înnegurată a vieţii mele se înseninează, dureros, prin dragostea noastră.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *