Dans pe sârmã

Dupã minute de-ncordatã aşteptare, uşa-ncãperii se dãdu în lãturi şi doamna Ene, profesoara de românã, însoţitã de trei bãrbaţi în haine negre, pãşi solemnã înãuntru şi se opri cu ei în mijloc. Ne-am ridicat cu toţii. Am rãmas în picioare pânã când ni i-a prezentat pe fiecare. Aveau nume pompoase şi complicat de lungi, aşa cã noi am ţinut minte numai cã cel înalt şi chel era inspector, cel mijlociu, grãsun şi cu mustaţã, era instructor şef, iar cel mic de staturã, cu ochelarii fumurii – doar secretar. Dupã ce invitaţii au luat loc la catedrã, ne-am aşezat şi noi în bãnci. Spectacolul a început fãrã preludiu:
– Dacã Palade Iunia e aici, sã iasã imediat la tablã, a deschis piesa insul cel înalt, în timp ce secretarul care-şi scosese din servietã un registru se pregãtea sã ia notiţe.
M-am îndreptat vioaie cãtre ei şi le-am fãcut o reverenţã. Copiii prinserã sã chihoteascã. Inspectorul ridicã din sprâncene.
– Te-au dat pãrinţii la balet? m-a întrebat dupã o clipã.
– Nu, însã mie-mi place graţia.
– Şi de aceea-ţi vopseşti pãrul? zâmbi instructorul cu viclenie.
– Am pãrul mai roşcat, fiindcã bunica mi-l clãteşte cu ceai de muşeţel.
– Mie mama îmi pune în muşeţel o lingurã de-oţet! se lãudã Marta cea blondã.
– Şi sora mea îşi toarnã ceai în plete, strigã Andrei, din fundul clasei.
Vãdit incomodat, inspectorul bãtu în masã cu stiloul.
– Puţinã linişte vã cer, se rãsti el şi, rãsucindu-se spre mine, mã sfredeli iar cu privirea:
– Cu ce se-ocupã tatãl tãu?
– Lucreazã la anticariat, în centru.
– Ai vreo idee unde e acum?
– Nu ştiu.
– E la-nchisoare, declarã grãsunul, pe-un ton acuzator.
– De ce? am pãrut uluitã.
– Fiindcã a declanşat incendiul care-a distrus anticariatul, perorã el, examinând reacţia clasei.
– Vã înşelaţi, am replicat cu gravitate, tata a fost acasã-n noapte-aceea. El este somnambul şi, dupã ce adoarme, iese mereu pe-acoperiş, iar noi, adicã mama, bunica şi cu mine facem cu rândul sã-l pãzim, ca sã nu cadã, şi îl aducem înapoi în pat. Eu, însã, n-am putut sã dorm. Mi-e drag sã bântui pe-ntuneric şi-am mers pe strãzi, la întâmplare, pân-am ajuns la Universitate şi-acolo am dat foc la magazin.
– Cu ce dovadã vii, ca sã te credem? vociferã inspectorul surprins, pe când insul cel scund scria fãrã-ntrerupere-n registru.
Am scos din buzunarul uniformei o cutie de chibrituri şi i-am întins-o, dar el nu s-a uitat la ea.
– Vrei sã faci schimb cu tatãl tãu? mã tatonã nedumerit.
– El n-are nici o vinã, eu m-am jucat cu focul. Şi-apoi la închisoare, nu trebuie sã mai învãţ sau sã dau teze.
– Şi noi avem chibrituri! se asociarã-n cor Ştefan şi Radu. Şi noi am vrea sã mergem la-nchisoare!
– Chiar dacã n-am la mine azi, pot sã aduc chibrituri mâine, strigã Rodica agitatã, gãsesc eu ce s-aprind, sã vin cu voi!
Roşu la faţã, tipul cel înalt bãtu a doua oarã în masã cu stiloul, însã elevii se foiau în continuare.
– Vorbeşte-ne de omul nou, ca ideal al vremurilor noastre, schimbã instructorul subiectul.
– E tânãr şi îi place doar prezentul, nu vrea sã aibã de a face cu bãtrânii. E ca o casã proaspãt vãruitã, în care n-a stat nimeni înainte.
– N-are bunici? se mirã Sanda.
– Poate-i orfan, sugerã Gelu.
– Cum scapã omul nou de tot ce-i vechi? reluã instructorul nemulţumit.
– Dã foc unui anticariat, de pildã, am clipit eu.
Un ropot de aplauze zgudui clasa.
– Te crezi deşteaptã? interveni inspectorul c-un glas de gheaţã.
– Nu cine ştie ce, m-am sfiit eu.
– Ce ne poţi spune despre cartea pe care o citeşti de la un timp, în loc sã te ocupi de lecţii?
Am tras adânc aer în piept:
– Am luat-o de pe stradã. Cred c-o pierduse cineva. Habar n-am cine-i autorul, fiindcã-i lipseau mai multe pagini. Am frunzãrit-o doar, dar n-avea poze, era şi prost bãtutã la maşinã. N-am priceput din ea nimic, aşa c-am aruncat-o la gunoi. Nici nu era adevãratã.
– Cum adicã? vru mustãciosul sã se lãmureascã.
– Nu semãna c-o carte tipãritã.
S-a auzit îndatã clopoţelul. Cei trei, destul de prost-dispuşi, s-au ridicat de la catedrã.
– Aş mai avea ceva de-adãugat, am îndrãznit, cu o emoţie calculatã.
Se-ntoarserã spre mine derutaţi.
– Vã mulţumim cu entuziasm pentru onoarea pe care ne-aţi fãcut-o venind sã ne cunoaşteţi, m-am aplecat într-o şi mai adâncã reverenţã.
Atunci elevii s-au sculat din bãnci şi i-au ovaţionat pe invitaţi. Marii actori s-au fâstâcit şi, de atâta grabã, s-au poticnit în preşul de la uşã.

(fragment din vol. Dansul memoriei, Ed. Braroque Books & Arts, 2020)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *