Am citit cartea Laviniei Bălulescu, Bughi mambo rag (Polirom, 2020) cu mare emoție, poate pentru că personajul său este cel datorită căruia mi-am descoperit vocația. Dosarul de urmărire Scriitorul/Ortodoxul a fost printre primele aprofundate de mine în 2000 când mi-am început ucenicia în arhivele secrete. Personajul care reiese din acel dosar m-a făcut să înțeleg ce surse incredibile de lumină, mândrie, demnitate, umanitate au rămas în dosarele prăfuite și câtă putere interioară poți căpăta în vecinătatea unor personalități de excepție.
Structurată în trei părți, relatând povestea vieții lui N. Steinhardt din trei perspective, tatăl, securistul, discipolul, Lavinia Bălulescu are imensul curaj de a începe călătoria alături de Oscar Steinhardt. Am spus curaj, pentru că tatăl era deja un personaj colosal încă din Jurnalul fericirii, iar nuanțele pe care autoarea le adaugă portretului vorbesc despre o posibilitate. Nu mai putem ști ce fel de om a fost cu adevărat Oscar Stainhardt, nimeni nu mai poate ști, avem câteva citate, câteva rânduri care descriu un om curajos, un patriot medaliat, un inginer capabil. Tușa sensibilității crispate, mereu la limita ursuzului, iubirea paternă risipită între pereții minusculi ai garsonierei din Ion Ghica, dar ascunsă adânc în gânduri, memoria minată mereu de teama de a nu răscoli răni adânci adaugă un contur credibil.
Dialogul continuu al tatălui cu sine în ce privește pușcăria și chinurile îndurate de fiu este tulburător, căci întrebările directe ar aduce prea multă suferință, și fiului să spună, și tatăului să afle. Oh, subtilitatea menajării cu finețe a sinelui, a celuilalt… ce artă pierdută azi! La ce bun să răscolești când vezi cicatricile, la ce bun să întrebi când vezi micșorarea fizică și bucata de pânză neagră purtată noapte de noapte…. N-ar servi la nimic, de aceea ele pot fi învăluite cu balsamul tăcerii discrete.
Dar fiul se întoarce acasă. Iar trupul său „de sticlă” umple spațiul, lărgește pereții garsonierei, iar tatăl simte pe piept medalia de aur a olimpiadei câștigate, căci a învins, a promis ca îl așteaptă și l-a așteptat. Și tatăl este atât de fericit de această ultimă victorie a sa încât ar vrea să anunțe oamenilor de pe stradă „fiul meu s-a întors în sfârșit acasă. Totul e bine!” căci nimeni, niciodată nu ar fi crezut că „acest pui de jidan căcăcios și încăpățânat va putea spupraviețui.” (p. 21). Totuși, fiul a izbândit căci „a avut credință” așa cum cita chiar el, mai târziu, în povestea creștinării sale, chiar dacă tatăl îl auzea repetând șoptit „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
Episodul confruntării lui Oscar Steinhardt cu omul securității, trimis să obțină caietele proaspătului pușcăriaș, este antologic. Fostul absolvent al Politehnicii din Zürich invocă prietenia cu Einstein doar pentru a-și năuci adversarul „… credeți că un om care a fost coleg cu Albert Einstein poate fi un imbecil? Bun, sunt un jidan împuțit și pe deasupra și bătrân, dar credeți că aș putea fi și bou?” (p. 17), trântind ușa în nasul musafirului. Și nu e puțin lucru să jubilezi într-o lume în care EI sunt peste tot, o lume în care „zidurile au gândaci, ochi și urechi” și „nu de gândaci trebuie să ne temem”. De altfel, Oscar știa de mult că EI intrau, căutau, luau tot ce voiau căci lucrau „ca niște măcelari”. Scopul lor era înspăimântarea, răspândirea fricii, paralizarea adversarului, iar el asta nu acceptă. Nici Herta Müller n-o va accepta și o va spune răpsicat în Animalul inimii. Intruziunea lor în viața ta, urmele lor peste tot, deliberat lăsate, trebuiau să te reducă la zero, erai nimeni, nu contai. Astăzi, vedem că tocmai cine nu a făcut asta, a contat, a făcut diferența, ba mai mult, acela a vorbit chiar și în numele celor care n-au mai avut puterea de a lupta.
Cea de-a doua parte a cărții, securistul este un amalgam de personaje, și, dacă primul reflex al cercetătorului de arhivă a fost să identific personajul comparându-l cu realitatea, mi-am dat seama repede că nu e cazul. Securistul din carte este prototipul celui care are o „misiune”, mânat de lupta de clasă, obsedat să împiedice acțiunile „obiectivului”, speriat să nu se deconspire, dar, mai ales, îngrozit să nu-și piardă privilegiile. Dacă dosarele ne-au arătat că nu toți securiștii au fost la fel, că unii erau funciarmente răi, alții imbecili, ticăloși, agramați, docili sau, pur și simplu, comozi, partea cu conservarea prestigiului social pe care funcția li-l aducea și toate beneficiile care decurgeau din accesul la casta închisă a „aleșilor” e general valabilă. Aceasta unește securistul de peste tot, fie că e Robu la București sau Călina la Baia Mare, fiecare voia menținerea unei situații în care el avea uși deschise pretutindeni, aprovizionare specială, o viață ușoară pentru ei și urmașii lor. Există momente de-a lungul celor 30 de ani de urmărire când mulți știau că N. Steinhardt nu făcea realmente nimic ostil, nu comunica codat, nu plănuia atacuri, însă fiecare avea grijă să sublinieze permanent potențialul ostil, apoi să inventeze noi direcții de investigat pentru a-și păstra gradele, funcțiile, carierele. Căderea comunismului a revelat că N. Steinhardt chiar lucra împotriva regimului, dar deschis, fățiș, cu fiecare om pe care-l întâlnea, cu fiecare text pe care-l publica. Ceea ce NS făcea era la lumina zilei, legal. Diferită era maniera sa de lucru, căci el acționa secvențial, porționat, fragmentar. Iar bomba astfel amorsată le explodează în față, la analiza din 1987, când Securitatea constată că majoritatea emisiunilor de la Europa Liberă aveau la bază trimiterile poștale ale călugărului de la Rohia. Iar diamantul coroanei ostilității sale poate constitui publicarea risipită a Jurnalului fericirii, cartea repetat confiscată/redată/arestată de securitate mai bine de un deceniu, după cum a demonstrat Dl. George Ardeleanu. Deci, subtil și cu mare precauție, NS făcea tocmai ceea ce Securitatea își dorea mai puțin, publica un jurnal anticomunist care fusese etichetat deja drept „dăunător politicii și propagandei noastre”. Ceea ce ne aduce la fondul problemei: inteligența ducerii luptei, istețimea alegerii armelor, specularea ochiurilor plasei de păianjen. Dacă Securitatea a căștigat câteva lupte, zdrobind destine, caractere și opere, N. Steinhardt a câștigat războiul prin ascuțirea inteligenței, mimarea inocenței, diversificarea arsenalului. Și-a publicat jurnalul sub nasul lor, l-a expediat ca rezervă dincolo de granițe și a avut nenumărați discipoli. Victoria sa este demonstrată, cu elocvență, de posteritatea sa.
Cea de-a treia parte a biografiei romanțate, discipolul are în centru fascinația pe care o personalitate o poate exercita. Iar iubirea pentru ortodoxie este miezul iradiant al acestei fascinații. Bunacuviință, senioriala umilitate, politețea excesivă, umorul sprințar și subtil, în spatele tuturor stând tăria convingerii în victoria dreptății și libertății, sunt cercuri care-l au în centru pe părintele Nicolae în cartea Laviniei Bălulescu, ca și în amintirile martorilor. Căci vibrația acestor cercuri rezonează încă asemenea undelor apei în mintea și sufletul a noi și noi cititori.
În mod stăruitor, politețea excesivă, grija pentru ceilalți, chiar și pentru cele mai mici detalii învăluie amintirile tuturor celor care l-au cunoscut pe NS. Deci nu trebuie să ne mire aura bunelor maniere, atenția pentru aspectul exterior, gingășia exprimării, hainele cu care autoarea își îmbracă personajul. Pantofii bine lustruiți vorbesc despre respectul pentru ceilalți, la fel ca și ridicarea pălăriei la salut, sau a curățeniei ținutei. Cristos ne vrea politicoși, curați și prezenți, spune adesea părintele Nicolae. Iar politețea nu trebuie să țină seamă de vârstă, statut sau idei. Încă nu am deprins această lecție testament, iar lipsa ei o vedem pretutindeni în jur.
Episodul visului în care călugărul se luptă cu Diavolul exprimă quintesența personalității steinhardtiene, căci lupta trebuie dusă, indiferent de rezultat, bătălia trebuie purtată, vitejește, cu îndârjire, întreaga noapte, ca în vis sau întreaga viață, ca în realitate. Churchill, Soljenițân, Zinoviev sau Bukovski oferă, fiecare, muniție. Replica părintelui Nicolae la întrebarea discipolului „și ați învins?” „Oricum, n-am pierdut!” relevă fibra luptătorului care a fost întreaga sa viață N. Steinhardt.
Visul bătăliei mi-a condus gândul la o altă luptă, potențială de astă dată, a convertitului, pe care am găsit-o într-o carte citită recent. Într-o cameră de spital, în orașul luminilor, două doamne jubilau la o replică asemănătoare a părintelui Nicolae care spunea cuiva că, ajuns în fața lui Dumnezeu, se va bate pentru mântuirea sa și „o să-i vorbească ca de la ovrei la ovrei….”. Doina Jela citea, Monica Lovinescu ofta „Colosal….”.
Citind ultimele pagini ale cărții, m-am revăzut la Rohia, absorbind nemărginirea albastrului de deasupra dealurilor așa cum se vede din prispa chiliei, am simțit din nou foșnetul brazilor seculari din jurul mormântului, mi-am amintit toate emoțiile trăite în acel loc devenit special datorită unui om atins de grație. Pentru rememorarea tuturor acestor sentimente, într-o perioadă atât de vitregă pentru călătorii, îi sunt profund recunoscătoare Laviniei Bălulescu. Tot recunoscătoare sunt și editurii Polirom pentru colecția Biografii romanțate, căci abia aștept să savurez textele Veronicăi Niculescu, Lilianei Corobca sau pe al lui Andrei Crăciun.
