Un manuscris învelit într-o foaie de cort. Anii ’80 ai secolului al XX-lea. Un beci insalubru și igrasios de bloc, ,,ctitorie” a Epocii de Aur. O încrengătură de țevi de apă și de canalizare. Beznă absolută (pe străzi și în conștiințe). Decor incitant, ce promite aventură, jocul de-a revelat ascunsul, Baba Oarba sau, dimpotrivă, risc, mister de nepătruns, labirint, acțiune, adrenalină, film de Hollywood, rețetă de succes. Acesta este cadrul, de aici pleacă totul în cazul lui Kocsis Francisko, în a cărui carte, Arta de a evita necazul, scriitorul se repune în schemă, publicând o colecție de fapte, evenimente, trăiri și întâmplări ,,de-atunci”. Nu e jurnal, în sensul clasic al cuvântului, după cum mărturisește în cuvântul însoțitor al cărții, nici literatură de sertar, aș adăuga, ci oglindă colbuită și împăienjenită abandonată (temporar) de-a lungul unui drum existențial, și curățită acum, la nivelul anului 2014, și repusă în circuit, considerat un timp prielnic pentru introspecții-retroiecții și, în aceeași măsură, o binevenită ocazie de primenire și de autoevaluare, de bilanț și de autoraportare responsabilă, conștientizare a ceea ce mai rămâne ,,valabil” și de actualitate din sinele ,,orginar”. Kocsis Francisko nu are niciun moment pretenția unei ,,dizidențe” ieșite târziu la lumină, a unei lovituri de teatru (sau de palat) sau a unei porniri egolatre alimentată de varii frustrări și complexe de inferioritate. Arta de e vita necazul nu e o simplă culegere de litere sau de text menit publicării, în accepțiune tipografică, ci, mai degrabă, reculegere a autorului, care se poziționează pe sine ca în fața unei fotografii sepia ce-l reprezintă într-un moment existențial de răscruce (1980-1989). Marea miză a textului e jocul, ludicul, încifrarea (care au făcut din Kocsis Francisko un împătimit rebusist), în vorbe meșteșugite, nedestinate oricui, a unor trăiri, evenimente istorice la care a luat parte, a unei realități sociale, economice și politice care, paradoxal, în comparație cu relaxarea (inclusiv la nivel de principii și de mentalități) adusă de fragila și originala democrație românească postdecembristă (,,întorsătura din decembrie” –p.6), menține vie flacăra, imboldul de a spune, de a te despresura abil de lanțuri mai mult sau mai puțin vizibile și de a te înconjura de aura cuvintelor. Prin comparație, e finalul unui ,,ev” (consemnat eliptic, dar cu tâlc), a unei forme diabolice de guvernământ (comunismul), și startul altuia, crezut izbăvitor.
Kocsis Francisko se dezleagă pe sine în opul pe care-l semnează, un altfel de ,,careu” populat de căsuțe-pătrățele în alb-negru, nu din punct de vedere duhovnicesc (deși relația sa cu Profetul e una ,,la vedere”), ci scriitoricesc. E o întâlnire dintre doi vechi amici, el și sinele său, pe care valul vieții i-a aruncat pe abrupte țărmuri existențiale. Altfel spus, e o operațiune de ,,autoextragere” din context (socio-politic), urmată de momentul în care scriitorul preia comanda. Revenirea la sinele ,,tânăr”, athanor în care s-a distilat sinele matur al ,,alchimistului” priceput în a se juca cu ,,retorta” cuvântului, echivalează cu redescoperirea pietrei filosofale care l-a înnobilat în plan spiritual. În altă cheie, o dezghiocare a enigmei, a unui ,,rebus” existențial complicat, unde dezlegarea misterului devine parte din mister. Grosso modo, Arta de a evita necazul e despre mister, abilitate și derută: ,,Sigur că mă joc. Cu fața crispată. Cu inima crăpată.” (p.69).
Evitarea, inducerea în eroare, în cazul lui Kocsis Francisko, nu e lașitate, manevră de eludare, ci dovadă de înțelepciune, discreție, lipsa pornirii de a face vâlvă: ,,[…] China, această țară a imaginației mele.” (p.71). Din spirit de autoconservare, scriitorul evită întâlnirea directă cu ,,celălalt” (grobianul ,,om nou” al regimului), dar o încifrează, însă niciun moment întâlnirea/confruntarea cu sinele. Dacă acceptăm ideea, e o probă de virtuozitate, de mascare, în vederea demascării. Kocsis Francisko refuză să facă jocurile regimului, dar, în schimb, își face propriul joc al inteligenței. Caietul de matematică (unde cuvintele iau locul cifrelor) în care consemnează acribic, îl recomandă drept un spirit înclinat spre ordine (,,dovezi ale ordinii lăuntrice” –p.59), predispus la rigoare (însă nu și la spiritul cazon) și la adecvare la propriul scris. De unde ne poate veni/lovi necazul? De pretuntindeni și de nicăieri. Ce înseamnă el? Destabilizare, suferință, dizarmonie, echilibru perturbat. Falie existențială. Clivaj. Cum poate fi contracarat, domolit, stăpânit sau chiar evitat? Printr-o atitudine corespunzătoare, care să nu-l atragă și să-i ofere condițiile optime de manifestare, lucru pe deplin înțeles de scriitor. Nu de pericol se ține departe acesta, ci de ceea ce decurge din el, necazul: ,,sinceritatea întotdeauna este periculoasă.” (p.5).
Kocsis Francisko preferă să rămână ,,clandestin” chiar și în ziua de azi, în care libertatea de exprimare este garantată prin Constituție. Nu e noncombat sau precauție excesivă, ci rara abilitate de a pune în cuvinte sensuri ce scapă la o privire sau examinare superficială. De aceea cărțile sale își aleg cititorii și nu invers. Stilul său concis, metametaforic, când calofil luxuriant, când voit ,,arid” (în sensul temperatuii înalte a scrisului) și tăios, dar extrem de provocator, face din fostul caiet de matematică de odinioară un lung șir de ecuații cu n necunoscute adus în actualitate. Kocsis Francisko își lansează sieși provocări, nu se lasă provocat. Autocontemplarea și autocompletarea din Arta de a evita necazul sunt ,,geometrii” care fac parte din efectul de ecou controlat, ce-și are (im)portanța. Dacă există vreo legătură cu matematica, în afara încriptării deliberate, e tendința lui Kocsis Francisko de a se elibera de sub tirania numitorului comun, a ruperii de sub tutela banalității și amorfului, cel invocat fiind un adept al esențializării.
Relatările din Arta de a evita necazul încep, neîntâmplător, cu aducerea în prim-plan a luminii, replică la întunecatul ,,ev” comunist. Apelul la lux-lucis, la ,,Mehr licht!” e reflexul unui om care privește viața cu ochii larg deschiși, refuzând înregimentarea. Punerea, într-o altă formă, a realității (realitatea ca fenomen social -,,Trăim într-un abator de destine, ne așteptăm sacrificarea.” – p.14), dar și realitatea percepțiilor sale artistice), nu e o încercare de pierdere-ascundere-mistificare a sensurilor ei (a se vedea felul în care Kocsis se interpune poveștii lui Julio Cortázar pe care o amintește la un moment dat), ci, dimpotrivă, o chemare-invitație la descoperire și la autodescoperire, gest ce presupune, din ambele părți, ,,asumarea riscului” (p.14).
Arta de a evita necazul e semn de rafinament și de subtilitate. Operând cu semne, cu datele realității (lingvistice) imediate, Kocsis Francisko este și creator de semne, dar și risipitor de semne, pe care le presară, din loc în loc, ca subtile elemente de ghidaj. Scriitorul dă sens în consens cu ale sale principii (estetice), încifrând cu de la sine putere, dar și apelând la ,,codurile” propuse de Coleridge, Marin Preda, Platon, Bolyai, Arhimede, Lessing, Cezar, Hölderlin. Încifrarea-descifrarea provoacă, solicită, implică: ,,Subiectivitatea e un fard, o mască subtilă sub care se ascund adeseori lucruri de nespus. Îngropate adânc în conștientul dosit, ca în moarte.” (p.15). Și tocmai sub auspiciile măștii e construită întreaga tehnică narativă din Arta de a evita necazul.
Ocolișurile la Kocsis Francisko îmbracă forma adevărului încifrat (,,Trei președinți de stat: Ceaușescu Sadat de Gaulle.”-p.22), iar a ține în șah, o tehnică menită să-i asigure supraviețuirea (a nu se uita contextul în care e scrisă și pusă la ,,dospit” cartea). Niciodată însă, scriitorul nu pariază pe cai morți: ,,Noroc că există neînțelesul, misterul, magicul din care sperăm să ne tragem, în care avem originea. Fără acest ghem de fire trase direct din divin, ce ar mai putea să ne tempereze ignominia? Sau ce altceva ne-ar putea da o spoială de noblețe?” (p.16).
Evitarea necazului e similară cu evitarea imprudenței sau a teribilismului. Kocsis nu e adeptul jocului cu focul. El doar îl creează, și, prin intermediul său, inflamează imaginația. Nu doar politicul ,,contondent” se recomandă a fi evitat, ci și orice formă de relații conflictuale în ,,agora”, dar și în plan familial, unde iubirea e considerată element sacru coagulant: ,,Ai venit în viața mea ca darul unui înger.” (p.17). Pe de-o parte e mistificarea folosită de regimul comunist, pe de alta codificarea întrebuințată de Kocsis Francisko: ,,Ador rebusul, un joc subtil, rafinat, dar și periculos de perfid, persiflant când vrei să-l folosești astfel. Se pot face cele mai otrăvite daruri, poți ambala într-un compliment un strop de cianură.” (p.31). La fel, limbajul de lemn versus limbajul labirintic, artistic. E forma prin care scriitorul își dovedește că e ,,apt” din punct de vedere ființial, moral, poetic și noocratic. În scrisul lui Kocsis Francisko își dau mâna aparența cu esența, suprafața cu profunzimea, spusul pe șleau cu parabola și cu aforismul: ,,Chiar dacă provoacă neplăceri, adevărul nu-i nedreptate.” (p.21).
Revolta lui Kocsis Francisko nu se consumă în ,,orb” sau în ,,off”, ci sub auspiciile conștiinței de sine: ,,Dacă nu mă spun, nu pot fi cunoscut; dar oare în ce măsură reușesc să mă comunic, în ce măsură mă ascund conștient și în ce măsură nici nu mă știu? Câtă ipocrizie conține un autoportret? E și dedublare, și nevoie de securitate. Omul e cu atât mai vulnerabil cu cât e mai lipsit de secrete? Sau poate domina cu cât știe mai multe din secretele celorlalți, el însuși rămânând o enigmă? Să te cunoști pe tine însuți e virtute sau necesitate?” (p.23). Sunt întrebări la care scriitorul răspunde pe tot parcursul cărții, cu subtilitatea care-l caracterizează.
,,Chimiliturile” lui Kocsis Francisko țin ,,cheile” de lectură la vedere. Important este să știi unde să le cauți: ,,lumină”, ,,ființă”, ,,patimă”, ,,rațiune”, ,,abandon în simțirea pură” (p.11), ,,joc”, ,,credință”, ,,salvare”, ,,singurătatea cosmică”, ,,Bucuria”, ,,gesturi domoale” (p.13), ,,destine”, ,,asumarea riscului”, ,,a te implica”, ,,viață”, ,,esență”, ,,sunet” (p.14), ,,fard”, ,,mască”, ,,IDENTITATE”, ,,om” (p.15), ,,noblețe” (p.16), ,,vârstă”, ,,aripa îngerului”, ,,cer” (p.17), ,,poetul”, ,,limbă universală”, ,,viul, neviul, eternul” (p.18), ,,nefastele”, ,,răspundere” (19), ,,adevărul”, ,,lege”, ,,vis”, ,,legi morale” (p.21), ,,sentimentul tragicului”, ,,conotație personală”, ,,Moartea” (p.22), ,,vers”, ,,singurătatea”, ,,CONȘTIINȚA DE SINE”, ,,secrete”, ,,enigma”, ,,virtute” (p.23), ,,privirea” (p.25), ,,coala albă de hârtie”, ,,casă”, ,,crucea”, ,,tata” (p.26), ,,Armonia”, ,,miracolul” (p.27), ,,inadecvare”, ,,lapidarea poetului”, ,,Șoaptele”, ,,impresia”, ,,Rațiunea”, ,,sufletul” (p.28), ,,copilărie”, ,,curat”, ,,prisos”, ,,dor” (p.29), ,,Huliganismul moral”, ,,principii”, ,,societate”, ,,justiție personală” (p.30), ,,condiția de efemer”, ,,renunțare” (p.31), ,,Neprevăzutul”, ,,rai repovestit” (p.32), ,,țel”, ,,credință și conștiință”, ,,ființă în bătaia vântului”, ,,eternitatea” (p.34), ,,mască stilistică”, ,,ipostaze” (p.35), ,,sentiment de securitate”, ,,vulnerabil”, ,,disperarea”, ,,suferința” (p.38), ,,Dumnezeu”, ,,limitarea la spațiu și timp”, ,,Zeii nu au natură fizică, ci eternitate.” (p.39), ,,suflete bântuite de coșmaruri” (p.40), ,,speranță” (p.43), ,,Expierea” (p.44), ,,providența” (p.46), ,,Noima lumii”, ,,desacralizarea ființei” (p.48), ,,sticla sentimentelor”, ,,Compasiunea”, ,,emoții, sentimente, suflet, magic, etos.” (p.49), ,,promenadă nostalgică” (p.58), ,,echilibru” (p.59), ,,rezistență la obișnuință”, ,,lupta împotriva indiferenței”, ,,detunări în inimă, […] implozii în ființă.” (p.61), ,,Conștientizarea”, ,,sistem de semne configurând parabole ce favorizează confuzia, răstălmăcirea”, ,,cușca severă a realității”, ,,Clovnul”, ,,calea deriziunii” (p.67), ,,experiență, ,,înviere, ,,victorie, ,,Mă limitez să nu fiu rău, ,,alternativă la viață” (p.69), ,,subânțeles”, ,,dovezi de delicatețe”, ,,puterea”, ,,CUMPĂTARE” (p.71), ,,in-conștiența” (p.72), ,,văgăunile acestui veac dement” (p.75), ,,eroarea din cod” (p.79), ,,memoria ne conferă umanitate […]”, ,,cohortele de imagini” (p.81), ,,celeritatea clipei existențiale și agerimea gândirii”, ,,decepția” (p.82), ,,senzația de suprasarcină emoțională”, ,,refulare” (p.83), ,,zbor”, ,,VERTICALITATE” (p.85). Ortografierea deliberată cu majuscule are rol de fixare, de ,,transparentizare”.
Kocsis Krancisko este un spirit lucid, dar și furnizor de emoții poetice, unde se dă din plin în vileag: ,,Trestii lungi foșnesc în toamna secetoasă, pe locul unei bălți pe care au supt-o; pe miriștea nearată, un stol de porumbei caută semințe risipite; vânătorul își descarcă arma; în urma stolului împuținat – un nor de puf. Între trestii, o salcie pletoasă se face harfă în vânt.” (p.29). Nostalgia în scris îi vine atunci când lumea feerică la care i-ar fi plăcut să se raporteze e definitiv apusă, o lume populată de negustori ambulanți, de meșteri și breslași, de geamgii și de vânzători sezonieri de trufandale, de mecanici de locomotivă cu aburi, de hornari și flașnetari, de ceasornicari și ciocolatieri, de ciubărari, tocilari și dohotari (p.58); ,,Poemul nu-i un șir de cuvinte, ci un chist de sentimente. Un hoit de urlete.” (p.77-78).
Arta lui Kocsis stârnește, postulează, pune între paranteze drepte banalul, îl reduce la absurd. Scriitorul nu e un nihilist-contestatar în accepțiunea avangardistă a termenului, ci un inovator ce nu duce lipsă de strategii (textuale). La Kocsis Francisko nu acționează hazardul, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Dacă realitatea ,,reală” e numită și-apoi evitată (inadecvare la timpul istoric), ca fiind furnizoare de necaz, lumea făurită de poet e rezervată elitelor: ,,aduc în poem lumi paralele. E mult rebus, un joc pentru care nu cred că voi avea cititori cu cheie.” (p.54-55).
Nonconflictualul Kocsis evită necazul și prin prisma învățăturilor dobândite de la Profet: ,,Nu am vocație nici de erou, nici de martir. (p.38); ,,Supraviețuirea este egală cu o victorie.” (p.38).
Aforismele sunt parte din proba de măiestrie artistică scoasă la ,,înaintare”: ,,Ironia este tonifiantă. Realitatea terifiantă.” (p.41); ,,Ai grijă cum trăiești, n-o face degeaba.” (p.43); ,,Acolo unde mintea este oarbă, lasă sufletul să vadă și să decidă. (p.47); ,,Moartea este o altă formă a existenței sau existența este o altă formă a morții.” (p.63); ,,A gândi înseamnă a ieși din impas, din orice impas.” (p.70); ,,Dragostea nu se dovedește ca adevărul sau vinovăția, ea se manifestă.”, ,,față cu tine însuți trebuie să ai numai certitudini.” (p.72); ,,Secolul XXI nu va fi religios, ci hedonist.” (p.74); ,,Tăcerea nu ascunde, gravează în memorie.”, ,,Cuvintele sunt făcute pentru a ne salva […]” (p.84).
Modalitatea prin care Kocsis Francisko își justifică și motivează Arta de a evita necazul ține de deplierea personală, de ex-plicare, de ieșirea în afară. Nu atât în fața semenului, ci în fața propriei conștiințe: ,,mă situez de partea celor fragili, mereu vulnerabili. Împart cu ei înfrângerea, le alin suferința, precaritatea. Mă siderează gândul că vine ziua când cu toții ne vom afla în situația celor fragili, în fața unei forțe colosale, nu neapărat umane, poate doar materiale, microbiene ori energetice. În fața unui necunoscut mai atroce decât tot ce am cunoscut sau imaginat. A ultimei frontiere, a adevăratei zile de apoi.” (p.42). Privită din perspectiva zilei de azi, a contextului pandemic planetar, întrega frază seamănă cutremurător cu o profeție în plină adeverire, la fel și ,,Masca este chipul sub care vrem să ne recunoască lumea. Chipul nostru social. E arta de a evita necazul.” (p.24); ,,Numai nebunii aspiră să provoace anarhie, pentru că mintea lor nu este în armonie cu ordinea păzită de legi. Inconștiența lor e dintr-o altă ordine pe care n-o înțelegem și n-o râvnim. Din teamă, nu din cunoaștere.” (p.67). Evitarea necazului de către Kocsis Francisko are și conotații intime: fiica Linda, marele său Dar și marea sa Enigmă, ce trebuie protejată, neexpusă pericolului. De aceea scriitorul nu caută pricina: ,,să-mi apăr bunătatea.” (p.69).
Arta de a evita necazul presupune și refuzul instalării ,,într-o lungă convalescență.” (p.61), pentru că ,,Arta nu ucide […]” (p.79). De aceea i se și abandonează. Kocsis Francisko este ceea ce se cheamă un ,,contributor”: ,,Nu inventez lumea, doar îi adaug ceva. Sau poate nici atât, o văd doar într-o nuanță personală, care e mai mult intuiție decât cunoaștere.” (p.62).
Există momente în care Kocsis Francisko se detașează de metaforă și devine ,,tehnic”, încifrând ,,altfel”: ,,Viteza luminii este aceeași în tot universul sau diferă de la un sistem solar la altul ori de la o galaxie la alta? Nu sunt sigur că răspunsul este inechivoc. Cine și în baza căror cunoștințe ar putea susține una sau alta dintre variante? Cel ce ar putea s-o spună se află mult prea departe. Așa credem noi, deși nu-i deloc sigur.” (p.65). Altfel, menținerea în sfera poeziei adevărate impune conservarea misterului, fiindcă, nu-i așa, ce ar mai fi poezia în absența misterului?
Certitudinile lui Kocsis Francisko sălășluiesc în scrisul său. Pe cât de abstract este uneori, pe-atât de concret. Atitudinea sa este una antisurplus: ,,Cu efort, concentrez totul în cât mai puține cuvinte posibil, obligându-l pe cititor să descopere parabola trasă în tiparul aforismului, fierul trecut la oțel. Mă străduiesc să elimin orice surplus, vreau ca totul să fie limpede, ca un cristal șlefuit.” (p.79-80).
Kocsis Francisko manifestă rezistență sporită la abandon: ,,Încă locuiesc în aceeași casă cu cărțile mele […]” (p.93). ,,Imprevizibil și periculos”, ,,Un exemplar revolut”, ,,indezirabil”, ,,uman sută la sută” (p.92), el vine dintr-o lume în care piperul nu e doar un ingredient indispensabil în alimentație, ci și o formă subtilă de exotism și de ,,insularizare”.
Kocsis Francisko,
Arta de a evita necazul,
Tg. Mureș, Editura Ardealul, 2014, 97p.
