De câte ori mă opresc în faţa şcolilor pe ale căror culoare paşii tăi au alunecat resimt acelaşi sentiment de intimitate îndrăgostită, de parcă eu însumi aş fi fost, cândva, o umbră pe acest vast ecran hipnotic al timpului lor. De câte ori mă opresc spre a privi zidurile şi ferestrele lor, o fac cu speranţa că, de undeva, din acest adânc al amintirii, vocea ta se va întrupa din nou şi o atingerea tandră mă va consola. De câte ori mă opresc spre a contempla arhitectura lor mi se pare că pot contempla arhitectura vieţii însăşi a vieţii tale, ca şi cum tot ceea ai fost se află în urmele care stau în faţa mea. De câte ori mă opresc acolo spre a mă lăsa împresurat de dorul ce urcă ca un caier de fum din substanţa lor pământeană am senzaţia reunirii readucând împreună, fie şi efemer, ceea ce a fost despărţit.
Căci moartea şi dorul au acest dar de a creşte în mine familiarităţi pe care viaţa nu le mai poate înţelege, legături ce alunecă printre cei vii şi duc pe drumurile de duhuri. Moartea şi dorul mă plasează în acest purgatoriu al timpului, acolo unde prezentul celorlalţi nu mai este decât un sunet ce se îndepărtează de mine: în camerele pe care le străbat, trecutul intră în carnea viitorului presimţit, ca o adiere de vânt marin.
În aceste edificii pe lângă care alunec eu însumi ca o umbră regăsesc acele portrete ale tale pe care nici un album de fotografii nu le mai poate cuprinde. O risipire a vremii şi o asprime a durerii mă împing să revin, spre a a cerceta cărămizile doar aparent inerte, în căutarea cântecului ce se va înălţa spre cer, nedesluşit. În aceste edificii pe care privirea mea le pătrunde, îndrăgostită, se află păstrate, ca într-un strat geologic al melancoliei, chipuri pe care le o cunosc, chiar dacă nu le-am văzut cu adevărat niciodată. Dragostea de dincolo de moarte intră în domeniile necreate ale amintirii, salvând ceea ce pare pe vecie pierdut.
Este acesta un ritual al iubirii sau un reflex al dezolării ce înveştmântează fiinţa celui rămas în urmă? Este această îmbrăţişare de ziduri şi de ceasuri puntea pe care o întind, spre a scurta răgazul insuportabil al solitudinii? Este această comuniune cu vestigiile vieţii tale un drum pe care dorul îl deschide, pentru a lumina în întunericul durerii? Ceea ce ştiu, dincolo şi în pofida raţiunii terestre, este că aici, în vecinătatea instantaneelor destinului tău, simt că, din fragmente de trecut, un straniu, evanescent acasă al dorului se întrupează, la fel cum în vis ochii întrevăd geneza lumii întregi. Ceea ce ştiu este că, întinzând camera de fotografiat spre aceste ziduri, întind mâna spre tine, sfidând graniţa pe care moartea a instituit-o între noi. Ceea ce ştiu este că, din tăcerea ce trece în cadrele mele,se iveşte glasul tău. Ceea ce ştiu este că, uneori, te pot zări, aşa cum treci de la o vârstă la alta a vieţii tale: martor delicat al curgerii anotimpurilor, urc spre acel început din care am venit şi eu. Ceea ce ştiu este că nu în mormântul pustiit ,ci în însumarea de clipe şi de voci ale amintirii se află, întreagă şi eternă, dragostea ce ne ţine împreună. Ceea ce ştiu este că nu în devastarea cărnii trecătoare, ci în nemurirea fragilă a melancoliei se poate regăsi acel surâs cu care întâmpinai toamna ce te cuprindea, înmiresmată. Ceea ce ştiu este că nu în ticăitul mecanic al inimii ce moare ,ci doar în largul de valuri al mării se poate distinge sunetul iubirii cu care ai ales să te dăruieşti, tandră şi severă,luminoasă şi îngândurată.
De câte ori revin în locurile pe unde tu ai trecut , pentru o clipă, fiinţa mea de carne şi fiinţa ta de eter se reunesc,aşa cum, toamna, orele aduc împreună minunile verii pe cale de a se stinge. Şi din această reunire se hrăneşte puterea mea de a îndura această curgere surdă de minute, de ceasuri, de zile şi de ani: a îndura spre a aştepta ca pragul trecut de tine să mi se înfăţişeze şi mie. Ridicând ochii spre cerul de deasupra zidurilor în care este gravată fiinţa ta risipită mi se pare ca zăresc desenul decifrabil doar de privirea îndurerată a dorului. Şi, aşteptând, privesc şi, privind, îţi pot mărturisi întreaga mea iubire, până la capăt, intens, disperat, înlăcrimat.
