În condiții grafice de excepție, la Editura Baroque Books and Arts au apărut, în ultima perioadă, trei importante lucrări de sinteză dedicate fenomenului culorilor.
Cele trei cărți – beneficiare, pentru ediția în limba română, și ale unui tipar cu totul remarcabil asigurat de Monitorul Oficial S.A. – încadrează această tematică într-o generoasă „paletă“ ideatică. Discursurile despre culori pe care le conțin aceste trei cărți sunt subsumate – și separat, și în sumă – unei perspective interdisciplinare. Istoria – Istoria Mare chiar, dar, mai ales, istoria artei –, estetica, literatura, antropologia, psihologia și filozofia (cu un constant accent pus pe hermeneutică) sunt unghiurile privilegiate în mod repetat în acest triptic editorial care, între altele, elogiază o temă cu o „literatură“ încă de construit în limba română.
Punct de cotitură: o conversație
În condițile în care „culorile reprezintă o colaborare – o colaborare, așa cum a spus Paul Cézanne, dintre minte și lume“, o analitică cu privire la pasiunea pe care o inspiră culorile și despre misterele acestora care să fie scrisă „la patru mâini“ pare să fie o condiție necesară pentru o reușită editorială. Culorile. Pasiune și mister, volumul recentissim apărut în românește anul acesta (în original, în limba engleză, publicat în 2018) are doi autori: pe David Scott Kastan (care este profesor la Yale University și autor al unor lucrări de literatură și arte vizuale) și pe Stephen Farthing (care este artist plastic și membru al Royal Academy of Arts din Londra și Emeritus Fellow of St. Edmund Hall la University of Oxford). Adică: un „scriitor care este interesat de pictură“ & un „pictor interesat de scris“. Așadar, cei doi au făcut o carte – nu de dialoguri, ci – în dialog sau, cum se spune mai nou (inclusiv într-o formulare, dar nu întru totul așezată, în limba română), o carte a conversației. Culorile. Pasiune și mister pleacă, o mărturisesc chiar co-autorii volumului, de la o conversație particulară și oarecum întâmplătoare între cei doi – intermediată de un prieten comun – din 2007 (o întâlnire la un restaurant dintr-un sat obscur situat în Long Island) și se extinde într-o conversație culturală care va dura mai bine de zece ani și care va include și o dimensiune geografică impresionantă (se va purta în zece țări): „această conversație ne-a dus din studioul pictorului în biroul scriitorului, de la romanul lui Orhan Pamuk Mă numesc Roșu la filmul Blue, al lui Derek Jarman, din magazinul unui colorist din Londra până pe podeaua stropită cu vopsea a casei Pollock-Krasner, din Springs, New York, de la volumul Interaction of Color, al lui Josef Albers, la Zebra lui George Stubbs. Ne-a dus din Amagansett în New Haven și în Londra și apoi prin Washington, DC, New York City, Amsterdam, Paris, Mexico City și Roma“. Și încă (dpdv cultural, mai ales): Homer la Picasso și Vrăjitorul din Oz, de la John Baldessari, Van Gogh, Schilling, Giotto și Monet la Nabokov, James Joyce, Oscar Wilde și Marco Polo, de la Pissarro, Turrell, Chanel, Malevich, Frank Stella la Arthur C. Clarke și Lord ron, de la Kandinsky, Zola, Proust, Baudelaire, Borges, Rimbaud și Matisse la Henry James și Goethe – iar acest parcurs de durată și de mare calitate culturală se declină (și) într-o carte despre lumina culorilor. După 10 ani de „conversație“ consistentă cu privire la fenomenul culorilor, a apărut, așadar, cartea care sintetizează dialogul aplicat dintre cei doi și care, totodată, sublimează această pasiune comună. Conversația însă nu s-a epuizat odată cu publicarea cărții – „culorile au reprezentat subiectul inspirator și inepuizabil al conversației noastre aflate încă în desfășurare. De-a lungul deceniului care a trecut de la debutul ei, perspectivele noastre asupra nouă înșine s-au schimbat“. În acest sens: „uneori am fost doi profesori care împărtășeau pasiunile pentru pictură și literatură și care erau angajați într-o explorare interdisciplinară a relațiilor dintre cuvinte și culori; alteori am fost, pur și simplu, un scriitor și un pictor care își împărtășeau unul altuia idei și imagini, pe măsură ce fiecare dintre noi medita la natura culorilor în sine, ceea ce, evident, întotdeauna implica și o analiză a naturii lumii în care trăim. Așa am realizat că – iată! – culorile sunt ceva împărtășit, dar și ceva imposibil de împărtășit ori poate doar ceva în legătură cu care ți-e imposibil să-ți dai seama dacă sau cum e împărtășit. Însă culorile sunt și ceva inevitabil și irezistibil – și care întotdeauna merită efortul de a încerca să-i înțelegi nenumăratele minunății“.
Culorile: unde și ce
Saturație de culori, „omniprezență a culorilor“ în viața oamenilor și a comunităților – și, cu toate acestea, spun cei doi autori, un capital semnificativ de neînțelegeri cu privire la ce sunt și mai ales la unde sunt culorile cu adevărat. „Niciun alt aspect important al vieții nu e mai complicat și mai puțin înțeles. Pur și simplu, nu prea avem habar ce sunt culorile. Sau poate că mai corect ar fi să spunem că nu prea avem habar unde sunt culorile. Ele par să fie «acolo», reprezentând, indubitabil, o proprietate a obiectelor din această lume care sunt colorate. Însă oamenii de știință nu se pun deloc de acord, ciondănindu-se între ei cu privire la unde (cred ei că) sunt culorile“, scriu David Scott Kastan & Stephen Farthing. Și, mai departe, în direcția conversației deschise – și a recunoașterii unei probleme (în cazul de față: preponderent definițională!) care poate întemeia o bună cercetare: „dezacordul savanților sau, mai exact, disonanța dintre cercetările lor pare să sugereze că misterioasele culori ocupă granița indistinctă dintre obiectiv și subiectiv, dintre fenomenologic și psihologic. Într-o formulare abruptă, chimiștii și fizicienii operează de o parte a graniței, în vreme ce fiziologii și neurobiologii operează de cealaltă parte. Filozofii, cel puțin aceia care se gândesc la problema ontologică a culorilor (cu alte cuvinte, ce sunt culorile?), funcționează în această schemă cam ca trupele NATO de menținere a păcii, care patrulează la granițe și, în principal, au succes doar când își mențin în mod clar neutralitatea, interesele lor nefiind deloc vrednice de atenție pentru disputanți“. „Piesajul“ conversațional cu privire la ce sunt culorile trebuie să fie în mod obligatoriu completat, spun autorii cărții, cu alte două categorii. Prima – „indigenii“: „ S-ar putea spune așadar că artiștii sunt indigenii, populația nativă care, în mare măsură, e neinteresată de dezbaterile savante, dar care cultivă culorile, cu succes, de milenii, astfel asigurându-și supraviețuirea“. A doua – „turiștii cromatici“: „noi, restul, care n-avem nicio miză profesională în această sferă, suntem, în principal, turiști cromatici. Ne bucurăm de ceea ce vedem, din când în când facem o fotografie în culori și, din fericire, nu suntem în niciun fel afectați de conflictele oamenilor de știință“.
„Ancore“ minimale pentru conversația despre culori
Cunoașterea despre culori (care duc cu sine o „extraordinară enigmă“) este, așadar, una „fracturată“ – la fel este, în mod automat, și înțelegerea cu privire la acestea. Cu alte cuvinte – și în cuvintele celor doi autori ai cărții – „gândirea savantă, în privința culorilor, nu reușește atât să ne ofere un set parțial de perspective, care pot să fie combinate pentru a ne furniza o înțelegere comprehensibilă a culorilor, cât, mai degrabă, ne revelează o lipsă fundamentală de unitate care definește subiectul“. De la această condiție (fatal) fragmentară a cunoașterii culorilor trebuie pornit și, mai mult, trebuie construită o teorie inclusivistă despre culori și nu împotriva acesteia, sugerează David Scott Kastan & Stephen Farthing. Pentru că, din nou de fapt (care poate să limiteze sau, dimpotrivă, care poate să fecundeze cunoașterea), „culorile nu pot să fie înțelese ca un întreg coerent“.
Pentru a ancora solid conversația despre ce sunt culorile, Kastan & Farthing pleacă „de departe“ – și anume, de la Homer. Mai precis: de la „poetul orb din stâncosul Chios“ (Tucidide) și de la – ceea ce consideră autorii – o eroare de interpretare a lui William Gladstone în legătură cu folosirea termenilor
Homer, altfel
David Scott Kastan & Stephen Farthing optează pentru o altă explicație – „încă mai bună“ – în legătură cu „vocabularul cromatic“ al grecilor antici. Iată: „eroarea lui Gladstone ne indică un anume adevăr cu privire la cuvintele întrebuințate pentru a descrie culorile, în particular – și cu privire la limbă, în general. Deși ceea ce suntem capabili să vedem reprezintă o funcție a fiziologiei umane comune, denumirile pe care le atașăm imaginilor reprezintă o funcție a culturii. Dacă nu avem un cuvânt pentru «albastru», e clar că nu-l folosim pentru a descrie senzația cromatică pe care vorbitorii de limbă engleză o identifică, în mod normal, cu această culoare. Și-atunci poate că ți-e suficientă descrierea «întunecată ca vinul». Așadar, culorile – ca «funcție a culturii»; corespondența aceasta este, argumentează Kastan & Farthing, esențială“. În alte cuvinte: „termenii cromatici nu reprezintă cu exactitate denumirile atașate unor proprietăți pe care le cunoaștem și în absența lor, ci sunt parte din modul în care reușim să cunoaștem acele proprietăți. Ochiul vede ceea ce este înclinat să vadă, iar limbajul determină în mare măsură „înclinația“. (…) Cu alte cuvinte, limba ne direcționează și ne concentrează vederea, furnizându-ne lentilele prin care privim, definindu-ne – am putea spune – câmpul vizual“. Sau, de pe alt versant hermeneutic: „ Întrucât spectrul de culori vizibile este un continuum, punctul în care o culoare se consideră că se încheie și cel în care o altă culoare se consideră că începe sunt doar niște elemente arbitrare. Diferențierea lexicală a segmentelor particulare este mai curând convențională, nu naturală. Fiziologia determină ce vedem; cultura determină felul în care denumim, descriem și înțelegem ceea ce vedem. Senzația de culoare este fizică; percepția culorii este culturală“.
„Despletirea unui curcubeu“: Kastan & Farthing
Metaforic vorbind, Culorile. Pasiune și mister aduc în prim-plan un discurs de „despletire a curcubeului“ –mobilizând un „arsenal“ cultural impresionant. Mai precis: de „despletire“ a curcubeului – care are mai multe culori decât cel îndeobște cunoscut – celor doi autori ai cărții. Analitica despre culori include (neapărat) „pigmenții imaginației“ – „ ideea e că, în sens fundamental, toate culorile par să fie doar niște iluzii – nu doar culorile iluzorii. Din perspectiva datelor fizice, obiective, culorile nu sunt colorate. Întotdeauna, când vine vorba despre culori, lucrurile sunt mult mai complicate decât la prima vedere“. „Despletirea“ curcubelului cu care / asupra căruia lucrează Kastan & Farthing în această carte se referă „la ceea ce vedem și la ceea ce nu vedem. Se referă la cum vedem culorile, la ceea ce vedem sau credem că vedem și la ceea ce facem cu culorile pe care le recunoaștem sau ni le imaginăm. Se referă la felul în care noi modelăm culorile și la felul în care culorile, la rândul lor, ne modelează pe noi“. 10 capitole are cartea, ordonată topic, deci nici tematic, nici cronologic – despre cele 10 formule vizuale. Mai precis: cele 7 culori („constitutive“) ale curcubeului clasic, plus alb, negru și gri („culori acromatice, care nu apar în spectrul luminii vizibile și-și definesc propria scală cromatică – deși figurează negreșit în spectrul îngrijorărilor noastre“. „ Firește, amândoi știm că există mai mult de zece culori“ – spun/scriu Kastan & Farthing. Și, tot ei: „e imposibil de știut câte există realmente, deși unii oameni de știință susțin că în lume sunt peste 17 milioane de culori detectabile. Alții afirmă că există 2,2 milioane de culori, în vreme ce alții, încă și mai parcimonioși, insistă că în lume nu sunt decât 346 000 de culori (…)Totuși, cel puțin pentru o carte, zece pare un număr potrivit“.
Culorile și psihologia
Karen Haller – autoritate internațională în domeniul psihologiei aplicate a culorilor, fiind specializată în coloristica de brand, de interior și personală – construiește un discurs despre aplicații ale psihologiei în raport cu culorile și pleacă, la rândul ei, de la premisa (obligatorie) că acestea, culorile adică, reprezintă „unul dintre marile mistere ale vieții“; această premisă e dublată de o alta, nu mai puțin importantă – pentru că ochiul uman (care e și un ochi cultural) este cel care le investește cu o identitate cromatică“, „toate culorile ascund în ele o formă de energie emoțională“. O face într-o carte, Psihologia culorilor. Fascinația culorilor, de la omul de Cro-Magnon la Michelangelo, apărută în românește în 2019 (cum spuneam, tot la Baroque Books and Arts și tipărită tot la Monitorul Oficial S.A.), aproape simultan cu ediția originară, publicată în limba engleză.
Karen Haller contabilizează trei perspective majore care descriu tipuri de raporturi pe care oamenii le au / le pot avea cu culorile. i) Asocieri personale – „un tip de asociere, în majoritatea cazurilor conștientă, pe care o facem cu anumite nuanțe sau tonuri de culoare și diverse elemente de natură personală: de pildă, culoarea echipei de fotbal preferate sau o culoare care ne evocă o anumită amintire, precum culoarea cardiganului purtat de străbunica“; ii) Asocieri culturale/simbolice – „o credință legată de o culoare, o credință adânc amprentată într-o cultură; iii) Asociere psihologică – „când privim o culoare înțelegem, în mare parte în subconștient, mesajul transmis de ea. Culorile ne vorbesc prin intermediul unui limbaj pe care îl înțelegem instinctiv – limbajul emoțiilor – și care ne influențează comportamentul, chiar fără să ne dăm seama“. Culorile, mai spune Haller, „nu sunt statice, pur și simplu, și cu asta basta! Culorile evoluează în permanență“. Iar acest fapt face ca universul culorilor să fie tot mai atractiv – pentru neurocercetători, pentru biologi, pentru fizicieni, pentru filozofi, pentru psihologi. Este deja conturată o nouă paradigmă – „care are drept scop controlul relației emoționale cu culorile“ –, o paradigmă în interiorul căreia se situează cercetările și practicile lui Karen Haller. Există, așadar, în Psihologia culorilor o dimensiune teoretică-analitică, dar și, din abundență chiar, una practică-aplicativă. Carte despre culori, deci despre oameni, Psihologia culorilor survolează un orizont tematic care cuprinde următoarele „borne“ majore: limbajul culorilor; istoria culorilor; percepția culorilor; relația dintre culori și stările interioare; culorile și personalitatea oamenilor; revoluția culorilor. „Cercetări extrem de serioase privind teoria și psihologia culorilor au stabilit că fiecare culoare are efecte specifice, efecte care ne influențează pe toate cele trei niveluri: emoțional, mental și fizic. Cu alte cuvinte, diferite lungimi de undă ale luminii determină sentimente diferite“, afirmă Karen Haller.
Coordonatele unui vis
Culorile și viața lor secretă reprezintă, în ordinea în care au apărut în limba română piesele care compun acest excepțional triptic dedicat chiar culorilor, lucrarea de debut (Baroque Books and Arts, 2017; tipar, exemplar, la Monitorul Oficial S.A.). Demonstrație de erudiție, de șarm și de imaginație interpretativă, cartea, ne spune autoarea ei, Kassia St. Clair, „ nu și-a propus să fie o istorie exhaustivă. Ea se împarte în marile familii de culori și am inclus și cîteva – negru, brun și alb – care nu fac parte din spectru, așa cum a fost el definit de Sir Isaac Newton. În cadrul fiecărei familii, am ales nuanțe individuale care se disting prin istoria lor fascinantă, semnificativă sau tulburătoare. Mi-am propus să ofer o formulă undeva între sumar istoric și schiță de caracter pentru cele 75 de nuanțe care mi-au stîrnit cel mai mult curiozitatea. Unele sunt culorile preferate de artiști, unele sunt vopsele, iar altele se apropie mai degrabă de ideile sau de creațiile socio-culturale“.
Așadar, un alt scenariu – dar nu mai puțin fascinant decât cel la care am făcut mai înainte referire – de „despletire a curcubeului“. În chip provocator (în acest sens, desigur: de provocare la lectură!), iată numai inventarul celor câteva zeci de culori și de subdiviziuni ale culorilor principale despre care, și topic, și istoric, și tematic, este vorba în această carte: 1) Alb-de-plumb, Ivoriu, Argintiu, Alb-de-var, Izabelin, Cretă, Bej; 2) Blond, Galben-de-plumb, Galben-de-India, Galben-acid, Galben-de-Neapole, Galben-de-crom, Galben-de-Cambodgea, Auripigment, Galben-imperial, Auriu; 3)Oranj-de-Olanda, Șofran, Chihlimbar, Ghimber, Miniu, Nud; 4) Roz Baker-Miller, Roz Mountbatter, Puce, Fucsia, Roz-șoc, Roz-fluorescent, Amarant; 5)Stacojiu, Roșu-de-coșenilă, Vermilion, Rosso corsa, Hematit, Roibă, Sânge-de-dragon; 6)Purpură-de-Tir, Turnesol, Magenta, Mov, Heliotrop, Violet; 7) Ultramarin, Cobalt, Indigo, Albastru-de-Prusia, Albastru-de-Egipt, Albastru-de-drobușor, Albastru-electric, Azuriu; 8)Verde-de-cocleală, Absint, Smarald, Verde-Kelly, Verde-Scheele, Terre verte, Avocado, Celadon; 9)Kaki, În piele de bivol (buff ), Fallow (cafeniu-roșcat), Russet (brun-roșcat), Sepia, Ombra, Brun-mummy, Taupe; 10)Kohol, Gri-Payne, Obsidian, Negru-tuș, Cărbunem, Antracit (jet), Melanină, Negru-smoală. „Culorile trebuie înțelese în chip de creații culturale subiective: nu se poate garanta o definiție universală și precisă a tuturor nuanțelor cunoscute, așa cum nu se pot stabili coordonatele unui vis“, spune Kassia St Clair.
