Interviu Monica Pillat: Dumnezeu citeşte tot ce se scrie şi de aceea e veşnic viu

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Care e, din punctul dumneavoastră de vedere, marea diferență dintre a gândi în proză și a gândi în poezie?

Proza presupune un traseu desfãşurat în timpul epic al unei acţiuni care îl ia pe cititor dintr-un loc şi-l conduce într-alt spaţiu, modificându-l pe parcurs, astfel încât, la sfârşitul lecturii, el nu mai poate fi cum era la început. Nici cel care şi-a încheiat compoziţia nu a rãmas neschimbat. Proza implicã un proces alchimic de descoperire, decantare şi prefacere a banalului lãuntric în aur. Poezia, dimpotrivã, e revelaţie de moment, te ia prin surprindere, transfigureazã clipa, o smulge din curgerea orelor şi îi dã aura epifaniei. Accentul cade pe „acum” şi pe „aici”, într-un spaţiu şi o cronologie care încremenesc o secundã, pentru a se umple de infinit.

E, pentru suflet, foarte relevantă această diferență?

Nu tocmai. Atât pe calea poeziei cât şi pe calea prozei se poate atinge pânã la urmã aceeaşi ţintã. Totuşi natura pregãtirii şi a surprizelor ce se ţin lanţ e diferitã. Când optez pentru prozã, îmi confecţionez un proiect cu personaje, decoruri, atmosferã, plec în aventurã. Se poate întâmpla sã nici nu ştiu de la un capitol la altul ce va urma. De pildã, cînd lucram la ultima mea nuvelã, intitulatã „În cuşca libertãţii”[1], aveam acuta senzaţie cã îmi croiam drumul printr-un hãţiş pânã atunci neatins de vreun picior ori de vreo minte de om. Cu toate acestea, înaintam cu o stranie siguranţã de sine, ceea ce m-a fãcut în final sã îmi dau seama cã numai aparent mã mişcasem în necunoscut. Poteca pe care avusesem iluzia cã mi-o tãiam atunci, pentru prima oarã, exista demult, eu trebuia doar sã mi-o aduc aminte. Michelangelo mãrturisea cã totdeauna în blocul de marmurã i se arãta statuia pe care trebuia s-o elibereze dinãuntru. Pe de altã parte, când scriu poezie, mã las purtatã de inspiraţie, nu-mi aparţin, sunt doar un instrument prin care cântã nevãzutul.

Dumneavoastră care vă este cel mai la îndemână dintre cele două? Ce e, ca să zic așa, de ordinul firescului pentru dumneavoastră – poezia sau proza?

Cred cã poezia îmi este mai aproape, dar statistic, constat cã am scris mai puţine volume de versuri (Corabii, 1970, Imaginaţia ecoului, 1981, Pluralul ca o veghe, 1989, Dorul de rai, 2005, Duet în alb, 2016) decât de prozã. Poate pentru cã mi-a plãcut sã compun poveşti (Corabia timpului, 1976, Invitaţie la vis, 2014) şi nuvele (Croitorul de cãrţi, 2019, Dansul memoriei, 2020), sã depãn amintiri (Drumul spre Emaus, 2002), sã meditez asupra condiţiei artistului şi asupra cãrţilor ( Ieşirea din contur, 1985, Cultura ca interior, 2001, Redemption through Art/ Mântuirea prin artã, 2003). Citind. am cunoscut atâţia oameni extraordinari care au dat un rost adânc existenţei mele. Mai observ cã tot ce mã animã atât în poezie cât şi în prozã ţine de muzicã, de ritm, cadenţa frazelor. Nu pot scrie nimic care sã nu danseze pe foaia de hârtie.

De unde vine – când vine – poezia la dumneavoastră?

Vine dintr-un acasã al familiei şi al biblotecii. Aşa cum îmi ţin de cald fotografiile alor mei, tot aşa cãrţile de pe rafturi îmi transmit certitudinea unei stabilitãţi dãinuitoare. Când recit în gând poeţi ca Mihai Eminescu, Lucian Blaga, R. M.Rilke, Ion Barbu, Ion Pillat, Emil Botta, Ion Vinea, Tudor Arghezi, Daniel Turcea, simt cã ei devin o parte a muzicii din sufletul meu.      

Cum vine, sub ce forme?

V-aş rãspunde printr-o poezie scrisã demult şi intitulatã „Imaginaţia ecoului”: Cine spune că scrisul/ Dã aurã singurătăţii,/ Se poate înşela./ Cel care-alege sihãstria/ Se-nchide-n peştera muţeniei,/ Lãsând afarã tocul şi hârtia. //Eu scriu:/ Deschid o uşă interzisă,/ Deodată, văd ce nu există/ Şi mă înconjur de cuvinte,/ Ca suveranul, de supuşi/ Foaia sporeşte visteria/ Împărăţiei de fantome./ Spun: scriu,/ Dar cineva mă scrie,/ Din unghi îndepărtat;/ Mâna mea leagă/ Un scris abia-ntrerupt,/ Auzul meu e cuibul/ Auzurilor de demult;/ Cadenţa, ritmul meu,/ Au fost, din totdeauna,/ Suflarea altcuiva./ Paşi feluriţi/ Îmi calcă-mpărăţia,/ Risipa de curteni/ Dau un ospăţ,/ La care-am nimerit,/ Din întâmplare/ Pe creştet port coroana nimănui,/ Puterea mea e neputinţa lumii…

 

Unde sunt, în ce vă privește, cele mai  multe și mai solide legături – cu a) tradiția; b) modernitatea; c) postmodernitatea?

Pentru mine aceste legãturi sunt fluide. Marii moderni devin cu timpul clasici, dupã cum tinerii rebeli de altãdatã ajung pãrinţi şi apoi bunici, aclamaţi sau repudiaţi la rândul lor de copii. Ce poate pãrea nou unei generaţii e perceput ca tradiţional de cei care urmeazã. Dar se construiesc, în timp, valori care ne rãmân şi de care, în vremuri de restrişte, ne agãţãm, ca de nişte colace de salvare. Oricât ne-am visa emanciparea, vine ceasul în care, asemenea fiului risipitor, ni se face dor de casa pãrinteascã, pãrãsitã demult. Asemenea tatãlui din parabolã, tradiţia ne aşteaptã la rãspântie, ca sã ne vindece de tot ceea ce am pierdut, pe când rãtãceam de unii singuri prin lume.

Ce e, pentru dvs, tradiția?

Tradiţia este acel acasã de care, la un moment dat, ai vrea sã te desparţi, iluzionându-te cã te poţi refugia într-o utopie a prezentului pur, în orgolioasã afirmare de sine. Poate cã, aşa cum spunea Horia Roman-Patapievici, uitarea  tradiţiei, deşi implicã pierderi irecuperabile, poate fi şi beneficã pentru înnoirea percepţiei, a viziunii şi a stilului. Trebuie sã vã mãrturisesc, însã, cã eu, chiar de la începutul scrisului propriu, m-am hrãnit din averea culturalã a trecutului nostru şi al lumii. Aşa am cãpãtat certitudini pe care nu mi le-a putut zdruncina nimeni în timp.

 Și: cum e aceasta – tradiția – vie?

Sunt clipe de graţie, când pot capta suflul melodic profund al unui poet predilect, cum ar fi Mihai Eminescu. Iau din poemul lui un vers pe care îl îmbrac, ca pe o hainã, şi, pe lângã faptul cã îmi ţine de cald, îl fac sã fie şi al meu, îi dau ceva din fiinţa mea. Dintr-o asemenea conlucrare, a apãrut, de pildã, poezia „Amânare”, pe care o citez:  Ar fi atâtea lucruri încã/ De care-aş vrea sã mã apuc,/ Dar rândunelele se duc / Şi toamna e tot mai adâncã./ Las scrisul vraişte, legãmântul,/ Caut spre ceruri, ca nãuc, /Cãci rândunelele se duc/ Şi–mi fuge de sub tãlpi pãmântul./ Mai am rãgazul, poate, iatã,/ La bun sfârşit sã mã aduc?/ Vezi, rândunelele se duc, / Eu n-aş fi gata niciodatã…

Către cei – și, la limită, către cine – priviți (a se lua acest verb în oricare sens doriți!) atunci când scrieți, când creați?

Îmi adâncesc privirile în nevãzutul plin de marile umbre ale cãror energii le simt atunci apropiindu-se. Intru în rezonanţã cu muzicile timpurilor trecute, prezente şi viitoare. Am senzaţia cã duc mai departe mesajele celor care nu se mai pot exprima, cã sunt solul lor de tainã.  De aceea, scrisul mi se încarcã de vechime, se umple de comori care nu îmi aparţin. Îmi amintesc cã la vârsta de zece ani am compus o poezie care se încheia cu versurile: „O ceaţã fumurie/ Învãluie anii”. Atunci tata m-a rugat sã-i explic ce am vrut sã spun. I-am rãspuns cã nu ştiu, cã aşa mi-a venit.

Cum e pentru dvs timpul – atunci când construiți ceva, când scrieți ceva? Ce fel de timp e acela?

Este nemaipomenit sã poţi crea un timp fictiv care sã-ţi aparţinã şi în care sã îi iei şi pe alţii, oferindu-le un refugiu, o oazã de libertate. E ca durata unui cadou pe care ţi-l dãruieşti şi ţie şi celor care îţi deschid cartea. Eu scriu dintr-un prea plin dar şi din imboldul de a revrãji lumea. Mi-aş dori ca timpul pe care îl plãmãdesc din cuvinte sã fie vindecãtor, sã ne mântuie de rãu, sã ne ducã spre lumina unui sens înalt, cum ar fi iubirea. Vreau ca cititorii sã ştie cã pe parcursul lecturii sunt vegheaţi, cã cineva are grijã de ei, cã nu sunt lãsaţi de izbelişte, cã se pot adãposti de frig şi cã nu vor suferi de foame în paginile volumului. Idealul ar fi sã se simtã în scrisul meu ca acasã.

Dar spațiul? Cum îl simțiți? Îl simțiți, de fapt?

Scrisul, ca şi visul, are darul de a recupera spaţiile pierdute din realitate, iar graţie memoriei voluntare ori spontane, curgerea clipelor poate fi încetinitã sau deturnatã. Nisipul cãzut îin clepsidrã suie din nou, redeşteptând trecutul care devine viu. Aceastã întoarcere a gândului în anume locuri şi momente de altãdatã ne îngãduie sã filtrãm şi sã gãsim sensul a ceea ce am trãit de-a lungul vieţii. Pe de altã parte, scriitorul e liber sã creeze spaţii noi, sã imagineze alternative viabile, sã se joace cu timpul în fel şi chip. În ultima vreme, m-a tentat sã explorez modurile în care un personaj sau mai multe ar putea intra sau ieşi dintr-o carte şi am descoperit cât de fascinantã poate fi relaţia realului cu virtualul,

Spre poezie: pe scurtătură sau pe căi ocolite?

Adevãrul este cã pentru mine calea ocolitã spre poezie este proza. Cred cã mi se trage de la tatãl meu, Dinu Pillat, ale cãrui scrieri, în special Aşteptând ceasul de apoi, sunt pãtrunse de un puternic suflu liric. El şi-a dorit sã fie altfel decât pãrintele sãu, poetul, şi de aceea s-a îndreptat spre roman şi spre istoria literarã, dar în esenţã i-a dus mai departe, „pe cãi ocolite”, amplitudinea muzicalã şi i-a diversificat registrul emoţional. Rigoarea observaţiei, cadenţa frazelor, spectrul culorilor sufleteşti, cãldura imploziei  sunt calitãţile unui liric introvertit. Mi-l aduc aminte citind cu voce tare pentru sine însuşi câte un fragment, fie dintr-un roman, fie dintr-un studiu critic, pentru a-i cântãri încãrcatura melodicã sau pentru a-i verifica precizia ritmului. Mã surprind şi eu adesea, fãcând la fel, cu câte o propoziţie dintr-o poveste ori dintr-o nuvelã. Dacã se întâmplã sã nu se potriveascã pe muzicã anume cuvinte , nu pot înainta.

Ce ar fi, în cazul acesta, ”scurtăturile”?

„Scurtãturile” sunt drumurile nemarcate. Pe ele ajungi mai repede la destinaţie dar sunt mai riscante decât potecile însemnate cu repere vizibile pentru toatã lumea. De aceea, pe „scurtãturi”, mergi de unul singur. Poezia care este, înainte de toate, „rãspuns la „chemare”, te solicitã cel mai tare, în acest sens, şi te scoate mai iute sus, în înalt. Dar acolo, odatã ajuns, nu eşti numai tu. Intri în rezonanţã cu cei care au urcat înaintea ta şi te percepi ca pe o notã dintr-o uriaşã partiturã.

Și ce virtuți au, din punctul dvs de vedere, ”căile ocolite” spre poezie?

Rãgazul şi taina. Când scriu prozã, îmi acord un timp mai lung de explorare, pãrãsesc realitatea şi plec sã descopãr ceva care mã aşteaptã. Taina este cã întotdeauna sunt aşteptatã. Dar asta mi se întâmplã şi când compun poezii. Este apoi un mister sã faci din cuvinte o lume care sã se adauge celei existente, modelând-o mental.

Când scrieți, căutați un anume sunet, o anume muzică pentru cuvintele, frazele, ideile dumneavoastră?

Nu caut, muzica precede cuvintele, aşa mi se întâmpla şi în copilãrie, când mã umpleam treptat de o stare melodicã şi atunci ştiam cã urma sã scriu. Am încercat sã mã explic în poezia „Imnic”: La început n-a fost / Numai Cuvântul,/ Ci muzica pe care/ Plutea, fără liman,/ Divina nostalgie./ Geneza-i decantare, / Contur purtat de sunet;/ Vocala se separă/ De caldele consoane,/ Prin suflu şi vibrare./ Când scriu, întrezăresc/ Arpegii în silabe./ Adamic, prin grădina/ De litere, petrec,/  Simţind cum în auzu-mi,/ Şerpeşte, se strecoară/ Ispita unduirii/ În rime şi cadenţe/ Şi, iatã, prin cântare, /Trec dincolo de sens…

Cum sună, a ce sună, a ce ați vrea să sune muzica textelor dumneavoastră?

Sã ne amintim cum, umblând printr-o pãdure, în miezul zilei, simţim mai întâi zvonul vag al unei adieri, apoi desluşim creşterea unui freamãt tot mai amplu care trece peste vârfurile arborilor şi, dupã câteva clipe, se îndepãrteazã, lãsând în urmã doar o boare. Aşa aş vrea sã sune muzica scrierilor mele: ca şi cum ar veni de demult, ar umple prezentul de foşnete şi apoi ar intra în surdina viitorului. Vizual, îmi imaginez scrisul ca pe fald al unei mantii aparţinând tuturor timpurilor.

Dar culoarea textelor dumneavoastră? Care e, dintre toate, cea mai pregnantă? Ne jucăm puțin acum cu imaginația…

Sunt atrasã de luminã, de incandescenţa care însumeazã toate culorile. Adesea îmi închipui cã în scris urc o scarã a spectrului, cã fiecare treaptã are altã culoare. Suind, parcurg mental experienţa nuanţelor, pânã când ajung la starea de albastru pe care o asociez cu libertatea şi zborul. Opţiunea mea pentru albastru nu e legatã sonor de preferinţa pentru blues, varietate a muzicii de jazz care ia suferinţa şi se joacã subtil cu ea, purtând-o prin diferite registre, pânã când sufletul se descãtuşeazã de tot balastul care îl trãgea în jos. Admir însã puterea acestei artei de a distila durerea în graţie şi dans, de a decanta crisparea în unduire.

De ce, de fapt, a scrie este misterios?

Cel care scrie îşi exploreazã necunoscutul lãuntric. Ştim atât de puţin despre noi înşine, iar ceea ce descoperim, sondându-ne, poate fi uluitor, şi în bine şi în rãu. E mai comod sã trãim la suprafaţa existenţei cotidiene, deoarece, când cutezãm sã ne uitãm mai în adâncul nostru, ne clãtinãm cutremuraţi de ceea ce putem întrezãri.

E scrisul o formă de rugăciune? Sau, mai limpede formulat: când e scrisul așa, un fel de a te ruga?

Atunci când intrãm mai profund în substanţa fiinţei noastre, dãm peste acea incandescenţã care clocoteşte şi în miezul pãmântului. Vrem nu vrem, purtãm în noi flacãra divinã. Ea ne arde şi ne transfigureazã, când devenim conştienţi de prezenţa ei. Nu ştiu dacã scrisul e o formã de rugãciune sau e un rãspuns al celui creat la chemarea Creatorului sãu.

În ce raport așezați, în lumina credinței dumneavoastră intime, acești doi termeni: creație – compoziție?

Am convingerea cã fiecare dintre noi reprezintã un proiect de lucru prin care Dumnezeu îşi încearcã puterile. Suntem creaţii vii, deci imperfecte, dar mânate continuu de aspiraţii infinite, de aceea compunem la rândul nostru lumi posibile, visând idealul,  Energia care animã universurile trece prin noi, încãrcându-ne de mister. Dumnezeu suflã prin noi, ca prin ţevile unei orgi infinite.

Ca să fiu (încă o dată) puțin provocator – de ce / pentru ce / la ce bun să scriem, să creăm?

Ca sã redãm lumii frumuseţea pe care crede cã a pierdut-o, ca sã-i aducem aminte de tot ce a uitat. Uneori uitarea poate fi o ispitã care ne frânge acuitatea minţii şi începem sã bâjbâim în întuneric, pentru cã, de fapt, nu mai avem anteme cu ce sã percepem lumina.

Cineva care gândește/ scrie din interiorul misterului creației e altfel, în mod fundamental, decât creștin/creștină?

A scrie din interiorul misterului creaţiei presupune, în opinia mea, douã ipoteze de lucru care decurg una din alta: Geneza şi Mântuirea. Facerea ne propune imaginea Pãrintelui artist cu o fantezie debordantã. Pentru el plãsmuirile sunt imprevizibile, cãci nu le poate nici controla şi nici stãpâni pentru multã vreme. De aceea, de exemplu, dorinţa de emancipare a primilor oameni îl surprinde cât se poate de neplãcut pe Dumnezeul Vechiului Testament care, de atunci încolo, nu înceteazã sã-i certe şi sã îi pedepseascã pe rebeli. Observãm acolo o crescândã separare a divinului de uman, ceea ce implicã ideea cã demiurgul îşi socoteşte cumva creaţia inferioarã, ne lasã impresia cã nu s-a investit în ea decât în joacã. Venirea lui Isus pe lume, ca fiu al Omului, adânceşte misterul creaţiei, deoarece îi conferã operei divine un sens absolut: putinţa de a se reforma din temelii, pe calea iubirii. Imaginaţia christicã e salvatoare, tocmai pentru cã ne desface din limitele muritoare şi ne deschide orizontul speranţei. Fiecare dintre noi poate ajunge mesager al Domnului. Umanizarea divinului şi sacralizarea profanului în Noul Testament, ne confruntã cu ipostaza Creatorului care, lipsit de orgoliul superioritãţii sale, se lucreazã pe sine însuşi pentru binele aproapelui. Dacã un scriitor îşi face din arta sa un proiect altruist, el se elibereazã şi, uitându-se pe sine pentru binele celorlalţi, se poate socoti creştin, dacã, dimpotrivã, opera îi cultivã ego-ul, el rãmâne prizonierul narcisismului.

Ce (mai) înseamnă a fi scriitor / scriitoare creștin(ă)?

Din tonul întrebãrii dumneavoastrã pare cã a fi scriitor creştin astãzi, într-o lume în crescândã secularizare, nu mai prezintã nici un interes. În ceea ce mã priveşte, nu am dat atenţie niciodatã „subiectelor la modã”. Am avut norocul sã mã nasc într-o familie devotatã adevãrurilor esenţiale, familie care a rezistat urgiilor vremii prin cultivarea valorilor perene. Nu mi-am propus niciodatã sã devin anume poetã creştinã, pur şi simplu m-am întâlnit cu Dumnezeu încã din copilãrie şi de atunci am rãmas împreunã. Caut sã mã fac cât mai transparentã, pentru a reflecta, asemeni unei ape, lumina prezenţei divine în viaţa mea şi, de aceea, ce aştern pe hârtie este un „dar din dar”. Aş vrea ca versurile mele sã fie tãmãduitoare şi sã imunizeze cititorii la rãul şi urâtul care ne pândesc de pretutindeni.

Te poți rătăci (ușor) prin scris?

Atunci când nu îţi propui ca prin scris sã ajungi mai sus de locul din care ai pornit, ba chiar o iei la vale, invitând hazardul, te poţi rãtãci. Mi s-a întâmplat o datã. Am intrat într-o experienţã de tip suprarealist, vrând sã vãd unde mã va duce creionul, în lipsa oricãrui gând. Am descoperit atunci „pânza Penelopei”, splendoarea textului care se ţese la infinit pentru a se deşira, incantaţia frazelor ce nu duc nicãieri, beţia cuvintelor goale. Nu aş mai repeta acel demers. M-am oprit însã, dupã aceea, la cugetarea lui Pascal„Nu m-ai cãuta, dacã nu m-ai fi gãsit” şi nu mi-am mai pierdut drumul.

Când, în scris, rătăcești/rătăcim, drumul acasă, drumul înapoi e altfel decât în viață?

Uneori rãtãcirile sunt bune. Pot fi „cãile ocolite” pe care te întorci acasã. Revin la Parabola Fiului risipitor. Numai dupã ce a ajuns la sapã de lemn, el şi-a adus aminte de tatãl sãu şi a gãsit drumul înapoi. Uitarea, ca formã de rãtãcire, e lãsatã în urmã de memoria mântuitoare. Sigur, te poţi pierde şi prin scris, şi prin lecturi. Dar dacã vrei sã îi comunici cititorului starea de rãtãcire, tu, ca scriitor, nu trebuie sã bâjbîi, ci sã stãpâneşti naraţiunea cu o precizie matematicã. E un sfat pe care mi l-a dat mama, într-o vreme de cumpãnã. Am descoperit mai târziu cã existã un înger al scrisului care îmi conduce paşii pe hârtie.

Cu ce realitate investiți ficțiunea?

Cel care creeazã trãieşte mai multe vieţi imaginare, se despleteşte în personajele sale, închipuie întâmplãri, provoacã enigme, propune soluţii, deschide perspective neaşteptate, iar treptat ficţiunile lui se substituie realitãţii, îmbogãţind-o necontenit. Odatã scrise, plãsmuirile capãtã consistenţã, devin palpabile, pot intra în existenţa cititorului care astfel ajunge cu mult mai interesantã, mai subtilã şi mai temerarã. Fãrã echipamentul vast al culturii, nu am fi atins atâtea culmi ale înţelegerii de sine.

Altfel spus: de ce avem nevoie de aceste plăsmuiri? De ce are nevoie sufletul nostru de ele?

De ce visãm cu ochii deschişi? Suntem creaţi ca sã creem la rândul nostru, sporind continuu visteria posibilitãţilor.

Lăsăm o parte din sufletul nostru în ce fac mâinile noastre, în ce scriu mâinile noastre?

Şi aici este un mister, deoarece, de obicei, nici nu ne dãm seama ce lãsãm din noi înşine în ceea ce facem. De pildã, cineva citeşte o carte şi descoperã în ea lucruri la care autorul poate nici nu s-a gândit. Probabil, a aşternut pe hârtie ceva care nu i-a aparţinut doar sufletului sãu, ceva care i-a venit din demult şi din departe, ori a anticipat evenimente şi a avut viziuni din viitorul care urma sã se apropie. Apoi e apoi fascinant sã observi cum fiecare epocã recepteazã cu totul diferit aceeaşi operã. Sã zicem Hamlet.

Cui lăsăm? Din nou (ușor provocator): la ce bun?

E ca şi cum m-aţi întreba de ce dau de pomanã unui flãmând, unui lipsit, unui înfrigurat. Scrisul poate fi la fel de dorit ca o pâine caldã pe care vrei s-o împarţi cu ceilalţi. Nu e vorba aici de vanitate, ci de facerea de bine. Sigur, mã refer în primul rând la generozitatea talentului pe care un artist şi-l cultivã de dragul semenilor sãi şi pentru bucuria lumii. Dacã tu ai mai mult, de ce sã pãstrezi darul doar pentru tine?

Ce e o foaie albă pentru dumneavoastră? Ce a fost cândva, ce este ea acum?

Foaia nescrisã are puterea de seducţie pe care o exercitã imacularea. Mie mi-e drag uneori sã cumpãr un caiet frumos cartonat, cu foi albe, pe care sã îl deschid, din când în când, pentru a visa la ceea ce aş fi putut sã scriu în el. Îmi trec degetele pe paginile veline şi mã bucur cã nu le voi macula niciodatã. La fel fac şi cu câte o cutie de creioane colorate, frumos ascuţite, cu care nu voi desena, dar care îmi vor însoţi reveria, fãrã sã se toceascã. Totuşi, mã fascineazã paginile scrise, caligrafia de pe cerul alb care se umple de stoluri. E un miracol sã creezi.

Când (credeți că) moare o carte?

O carte moare atunci când nimeni nu o mai poate citi: fie pentru cã a fost condamnatã la uitare de cãtre istorie, fie cã, fizic, ea nu mai existã, fie cã nu mai prezintã în sine nici un interes. De pildã, romanul tatãlui meu, Asteptând ceasul de apoi, pentru care autorul a primit o sentinţã de închisoare pe viaţã, a fost, vreme de 50 de ani, declarat dispãrut de cãtre oficialii Arhivelor Statului şi apoi de cãtre CNSAS. Era cartea pe care Dinu Pillat o considera ca fiind cea mai izbutitã scriere a sa  şi, tocmai de aceea, absenţa ei mi-a umbrit o lungã parte din existenţã. Minunea s-a petrecut la 1 martie 2010 când, în cadrul unei lansãri în volum a documentelor Procesului Noica-Pillat, la CNSAS, cercetãtoarea Raluca Spiridon ne-a comunicat faptul cã descoperise dactilograma romanului în Biblioteca instituţiei, alcãtuitã din manuscrisele şi volumele confiscate de Securitatea comunistã în perioada 50-60. Tatãl meu murise de 35 de ani, mama, de 5 ani, doar eu, din familia noastrã, am avut şansa sã fiu martora providenţialei reapariţii.

Și: când (re)învie ea?

Imediat ce mi s-a înapoiat oficial dactilograma romanului şi am început sã citesc cu înfrigurare paginile bãtute la maşinã şi corectate în cernealã, cu scrisul de mânã al tatei, am trãit cataclismul învierii. Autorul se întorsese în lume prin cartea care îi supravieţuise, în ciuda tuturor piedicilor. Îşi „aşteptase ceasul de apoi” pentru a se arãta altor generaţii de cititori. Horia Roman-Patapievici crede cã o carte, cu adevãrat durabilã, îşi conţine învierea în propria ei capacitate de a-şi spori înţelesurile, de a se reinventa în timp. Nu îşi poate prevedea însã moartea care depinde de circumstanţele istoriei.

Mã gândesc şi la un alt posibil rãspuns legat de moartea şi învierea unei cãrţi. Sunt proiecte pe care le-am dus pânã la jumãtate sau chiar pânã la capãt şi la care am renunţat între timp. Pe unele le-am uitat în sertare, pe altele le-am aruncat. Totuşi, în mod miraculos, unele idei şi imagini nu s-au stins, au intrat doar în hibernare, reapãrând pe neaşteptate, sub forme mai greu de recunoscut, în ceea ce am scris mai târziu.

Credeți că Dumnezeu citește mult?

Dumnezeu citeşte tot ce se scrie şi de aceea e veşnic viu.

 

[1] Vezi vol. Dansul memoriei, Ed. Baroque Books & Arts, 2020

3 Comentarii

  1. Am citit si recitit cu nesat interviul acesta!
    E coplesitoare densitatea si intensitatea dialogului .
    In plus , inspira!
    ” O ceata fumurie/ invaluie anii”..
    Copila de 10 ani intrebata ce a vrut sa spuna, radpunde ca nu stie.
    Inocenta stie tot fara sa stie nimic.
    Revelatiile inocentei arareori ii mai viziteaza pe adulti. Marii artisti , doar ei , au privilegiul de a ramane copii..
    In „Imaginatia ecoului” autoarea declara:”.. scriu/ Dar cineva ma scrie”..” Mana mea leaga / Un scris abia – ntrerupt/”..
    Versul final ” Puterea mea e neputinta lumii ” e chintesenta conditiei umane in cautare eterna de sine . De sens.
    Revin la cele 13 silabe ale fetitei de 10 ani .
    Nu e de mirare ca la maturitate , copila de altadata sa traiasca visul ivit din ceata fumurie.

    13 silabe

  2. Multumesc pentru acest interviu emotionant, care va fi multa vreme pentru mine o sursa de meditatie si inspiratie. Mi-am copiat poezia „Amanare” pe care o voi pastra cu dragoste.

  3. Am citit cu mare emotie aceasta superba marturie a valorii terapeutice si auto-terapeutice pe care o are aventura scrisului.
    Multumesc autoarei pentru felul in care si-a impartasit trairile legate de creatie (si de auto-creatie, as adauga).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *