George Muntean şi vraja povestirii

Într-o seară, pe la mijlocul anului 1965, tatăl meu, Dinu Pillat, mi-a vestit cu un aer enigmatic că a doua zi urma să vină la noi în vizită un haiduc în toată puterea cuvântului. Când s-a deschis uşa, a apărut în faţa ochilor mei uimiţi un uriaş frumos, cu pas legănat, însoţit de silueta zveltă a unei doamne micuţe, cu părul lung, şaten.
Ceea ce m-a fermecat de la început a fost contrastul, de fapt complementaritatea unică a celor doi musafiri: exuberanţei lui George, a cărui voce domoală umplea deja încăperea, îi răspundea surdina învăluitoare a poetei Adela Popescu, râsul lui nestăpânit îşi afla contraponderea în umbra zâmbetului ei, după cum arcul deschis al braţelor bărbăteşti gesticulând se reflecta ciudat în graţia reţinută a soţiei sale.
Prin ce se dovedea a fi un haiduc tânărul coleg al tatălui meu de la Institutul de istorie literară şi folclor? Înfăţişarea lui de atunci nu avea nimic păduratic, îmbrăcămintea nu era câtuşi de puţin cea a unui non-conformist, în societate nu atrăgea atenţia prin atitudini rebele. Trebuia, însă, să-l auzi vorbind. Avea un fel molcom de a începe, care îţi dădea pe moment iluzia că te ia cu el într-o naraţiune solidă, asemeni unui drum larg, bătătorit de înaintaşi. Treptat însă, pământul începea să-ţi fugă de sub picioare şi te trezeai smuls din cotidian în lumea labilă, a metamorfozelor, care se amplificau homeric, într-o ameţitoare sarabandă. Povestirile lui te răpeau din banal, deposedându-te de certitudinile aşa zisei realităţi, pentru a te proiecta într-un spaţiu al libertăţii, unde totul devenea cu putinţă.
Despre ce ne vorbea? Despre copilăria lui din satul Bilca, tăiat în două ţări, după ocupaţia sovietică, despre puterile magice ale mamei, despre ospăţuri la care spărgea în dinţi paharele, despre aventurile lui gazetăreşti (la un moment dat scrisese cronici literare sub pseudonim feminin), despre splendoarea celor umili, despre sordidul petrecerilor comuniste la nivel înalt, despre călătorii şi oameni cu care îşi încrucişase paşii. Reuşea să se furişeze, ca un haiduc, în cele mai diverse medii, îi fermeca pe duşmani, îi lua prin surprindere pe rivali, îşi descumpănea apropiaţii. Avea talentul de a transforma orice subiect, oricât de neînsemnat în aparenţă, într-o mină de aur. Îi puneai o întrebare de doi bani şi primeai o comoară drept răspuns.
Îmi era drag să-i observ strategiile. Înainte de a începe, îşi cântărea din ochi ascultătorii, testându-le parcă aptitudinile pentru jocul în care avea să-i prindă. Pe când îşi depăna povestirea, ne urmărea cu o încordată atenţie reacţiile şi ne solicita continuu participarea în crearea unei alternative la realitate. Ceea ce vreau să spun este că, deşi personajele şi întâmplările aveau un suport în contingent, prin narare George izbutea pe deplin să le transfigureze, dându-le o nouă semnificaţie.
În acelaşi timp, aveam impresia că el însuşi se distra copios pe parcursul fabulării, nu numai pe seama celor relatate dar şi pe seama auditoriului. Nu mi se vor şterge niciodată din memorie lumina şireată a inteligentei lui priviri, zâmbetul de copil pus pe şotii, acrobaţiile minţii lui, alimentate de o vitalitate excepţională. Verva povestitorului făcea atunci clipa nemuritoare şi ne elibera cu totul de constrângerile zilnice, căci spusa lui era o oază în care puteam nu numai respira ci şi face haz de vicisitudinile vremurilor de dinainte de Revoluţie.
Comparându-l pe George Muntean cu marii povestitori din literatura noastră, am observat afinităţi cu humorul nostalgic al lui Ion Creangă, cu evocările lirice ale lui Mihail Sadoveanu, am regăsit luciditatea ironică dar şi gustul pentru genul fantastic din nuvelele lui Vasile Voiculescu, în sfârşit, am descoperit tehnici şi strategii narative în crearea unor lumi paralele, înrudite cu viziunea compoziţională a lui Mircea Eliade. Adesea în povestirile lui George bătea şi un vânt de nebunie, de sorginte gogoliană.
Ceea ce aducea nou acest ‘haiduc’ al genului era punerea în perspectivă a naraţiunii, atitudinea ludică pe care şi-o lua naratorul atât faţă de propria creaţie cât şi faţă de auditor. Povestirea devenea nu numai un joc secund, în sensul dat termenului de Ion Barbu, ci şi un mod genial de supravieţuire, oferit de artist ascultătorilor, supuşi restriştei. Depănându-şi amintirile, George Muntean deturna semnificaţiile adversităţii, făcând haz, la modul rablaisian, de precaritatea existenţei şi astfel anula, prin puterea cuvintelor, spaima noastră de neant.
L-am surprins însă pe povestitor şi în rol de spectator, în vrăjitele seri când, pe scena caldă a ambianţei intime, se aflau părinţii mei, Vladimir Streinu cu soţia, Marin Sorescu, Alecu Paleologu, Sergiu Al George şi mulţi alţii. George şedea în penumbră, tăcând, cu fervoarea neofitului care vrea să prindă cât mai mult din spusele celorlalţi. Se încărca de energia spirituală a vorbitorilor şi avea atunci ceva din aviditatea omului care zăboveşte pe muchia oazei, ştiind că îl aşteaptă zile şi nopţi de mers în deşert.
Generozitatea lui George, atât ca ascultător devotat, cât şi ca izvoditor de naraţiuni eliberatoare, se reflecta înmiit în viaţa de toate zilele, prin felul în care se dăruia prietenilor şi cunoştinţelor aflate în nevoie. Nu pot să uit încrâncenarea şi dârzenia cu care m-a ajutat să-l scot pe tata din spitalul Gh. Marinescu, în toamna anului 1975, trecând ‘haiduceşte’ peste voinţa doctorilor ce doreau să-l reţină pe pacientul care urma să devină material didactic pentru studenţi, în cercetarea cazurilor rare de cancer la oasele capului. Iubirea lui George pentru Dinu Pillat avea harul să se opună imposibilului şi ştiam că alături de un asemenea om nu aveam a mă teme de nici un obstacol.
El i-a alinat tatălui meu ultimele zile, aducându-i-l de la Mânăstirea Cernica pe părintele Benedict Ghiuş, care l-a împărtăşit, luminându-i bolnavului cufundarea în veşnicie. Mi s-au întipărit pe totdeauna în minte expresia rătăcită a lui George, la moartea prietenului său, tăcerea lui deznădăjduită în faţa sicriului.
În anii care au urmat, George a continuat să rămână fidel familiei noastre, lucrând împreună cu mama mea, Cornelia Pillat, la publicarea lucrărilor inedite ale lui Dinu Pillat în volumele Itinerarii istorico-literare, ed. Minerva, 1978 şi G.Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, ed. Albatros, 1999. El a prefaţat, a întregit şi a revizuit studiile şi a alcătuit prima bibliografie conţinând operele şi receptarea critică a lui Dinu Pillat. Cu toată puterea afecţiunii lui, George l-a evocat adesea în scris şi în povestiri orale pe tata. Totodată, el a fost singurul care a vorbit într-un amplu studiu despre pictoriţa Maria Pillat-Brateş , într-o perioadă în care, pe considerente politice, numele ei fusese şters din istoria artei plastice româneşti. Cu aceeaşi mărinimie tandră a urmărit apariţiile editoriale ale mamei şi ale mele, semnalându-le prezenţa în calde recenzii şi cronici literare.
Acum, când însuşi George a ajuns subiect de povestire, îmi dau seama cât de greu poate fi cuprinsă în cuvinte uluitor de bogata lui personalitate. Îmi lipseşte, din nefericire, genialul său talent de portretist, dar amintirea fiinţei lui minunate şi cumva intransmisibile va dăinui în sufletul meu până în clipa în care îl voi reîntâlni dincolo de această lume.

Un comentariu

  1. Viorica Nișcov says:

    Un portret generos, plin de afecțiune al lui George Muntean, pe cât pot să-mi dau seama în cea mai mare măsură fidel. George avea o vitalitate excepțională și, într-adevăr, un dar înnăscut de povestitor, era din rasa înzestraților povestitori rurali, dăruit cu harul evocării și al portretizării, în care hazul, umorul, ironia își aveau locul cuvenit. Confirm și eu ca într-o sumă de împrejurări și-a ajutat, pe măsura timpurilor grele de-atunci, cu generozitate colegii. Implicarea în cazul lui Dinu Pillat a fost totală, ne-a copleșit atunci curajul, devotamentul și forța cu care a izbutit să-și ajute prietenul în poate cel mai greu moment al existenței acestuia. Ii mulțumesc Monicăi Pillat pentru această admirabilă aducere-aminte a personalității colegului nostru care în Institutul G.Călinescu a fost o prezență vie, caldă și, nu mai puțin, pitorească.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *