Editura Spandugino: Campania „Înțelepciunea calmă în vreme de pandemie. Dialoguri de cultivare a rezilienței”

Editura Spandugino anunță campania „Înțelepciunea calmă în vreme de pandemie. Dialoguri de cultivare a rezilienței”.

 ”Într-o perioadă când istoria se scrie în fiecare zi cu cifre alarmante, când descoperim fragilitatea extremă a modului nostru de viață de până acum și întrevedem viitorul doar prin lentila temerii amestecate cu speranță, avem nevoie, cu atât mai mult, să ne deschidem dialogului. Cuvintele au puterea să îmblânzească angoase, să aducă în limpezimea limbajului arhitectura confuză a trăirilor noastre interioare, să pună în relație istorii personale cu tradiții de gândire, să descopere sensul în labirintul prezentului.

De aceea, am invitat autorii noștri, în primele luni ale pandemiei, la o serie de dialoguri care să ne poarte de la „înțelepciunea calmă” (Virgil Nemoianu) la „biruința datorată” (Sanda Golopenția). Căutăm împreună „miezuri de întâmplare” din istorii personale, care se pot transforma, pentru noi, în semnale de tenacitate interioară, de rezistență și de echilibru. Căutăm unelte eficiente de reziliență, livrate de-a lungul unor convorbiri despre criza actuală și ziua „de după”, solidaritate și valori comunitare, lecturile vitale, curaj și angoasă, imaginar, solitudine și distanțare.

La întrebările noastre au răspuns oameni de cultură care au marcat dezbaterile publice din ultimele decenii, scriitori, filosofi, teologi, etnologi și sociologi, dintre care îi amintim pe Sanda Golopenția, Ana Blandiana, Elizabeth Sombart, Virgil Nemoianu, Gheorghe Păun, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu, Zoltán Rostás, Constantin Eretescu, George Bondor, Daniel Cristea-Enache și Éric de Rus. Mărturiile lor, culese în lunile afectate de primul val al pandemiei, sunt astăzi de o actualitate vibrantă în contextul în care criza sanitară s-a adâncit, cu efecte și mai dramatice”, se menționează într-un comnicat de presă al editurii.

Câteva extrase din aceste interviuri – care vor fi publicate, în întregime, într-un volum dedicat acestei teme:

 Vă datorăm un „miez de întâmplare” care ne-a și inspirat în realizarea acestor interviuri. Este vorba de articolul „Biruință datorată”, publicat în volumul Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri: o poveste despre un ficus „înfoiat și sensibil” pentru care „viața nu se predase încă”, chiar dacă pândit de uscăciune. „Poate că și în noi – încheiați dvoastră acest text – întinerirea, câtă e să fie, mai puțin înaltă, dar tot vie, dăinuiește încă neștiut. Poate că în cei din jur, pe care nu-i mai vedem îndrăznind, se ascunde încă avântul spre lumină caldă.” Sunt astăzi șanse să redescoperim o „tărie tenace” asemănătoare? De unde am putea să începem?

       Sanda GOLOPENȚIA:  Tăria tenace o descopăr și redescopăr în zilele de aici, la jurnaliști și, prin ei, la toți cei în care harul generos învinge zile de neimaginat. Aplauzele la adresa personalului medical au partea lor copilăros neștiutoare. Aduși la cuvânt la ieșirea din tură, cu fețele marcate nemilos de ce au traversat, și ei, și vânzătorii din magazine, și un șerif din Iowa văzut ieri și mulți alții sunt cu naturalețe răpuși pe moment, dar plănuind deja ziua următoare, toți împărtășesc cui vrea să asculte și îndrăznește să întrebe lucruri de care nu s-a auzit până acum în lumile noastre și despre care nu s-a scris încă în literatură. Avem prilejul de a afla ce este curajul în vieți și profesiuni diferite, pentru oameni de vârste diferite. Încerc să nu-l pierd.

 Reflexul scriitorului pe timp de criză – și nu numai – este să se refugieze în jurnal, să caute acolo o libertate interioară care să compenseze îngrădirile de tot felul, sau un filtru prin care să decanteze, prin membrana scrisului, „rămășițele zilei”. În trilogia O călătorie spre marea interioară, fiecare zi se încheia pentru dvoastră și pentru Romulus Rusan, aproape ritualic, cu scrierea jurnalului. Păstrați un jurnal și al acestor zile? Dacă da, ne puteți oferi un extras de jurnal?

Ana BLANDIANA: Nu sunt un prea serios autor de jurnale. De-a lungul vieții mele au existat nenumărate începuturi de an în care mi-am cumpărat încă înainte de Crăciun câte un caiet nou și frumos unde, în noaptea de revelion, să încep un jurnal pe care să-l continui apoi, dacă se poate, toată viața. Și într-adevăr, începeam să scriu zilnic cu antren și entuziasm o zi, două, trei, o săptămână, două, apoi săream peste o zi-două, peste o săptămână și în cele din urmă mă opream și frumosul caiet rămânea neterminat, cu nenumărate foi albe. Principalul motiv al abandonării era faptul că lectura paginilor scrise, a zilelor conștiincioase, mă deprima și îmi dădea senzația de zădărnicie. Și asta pentru că, în cazul meu, capacitatea sau incapacitatea de a scrie într-o anumită zi dădea întotdeauna culoarea zilei respective. În timp ce zilele în care avusesem noroc să scriu cuprindeau doar o însemnare laconică asupra numărului de pagini, în celelalte zile, infinit mai numeroase, povesteam pe larg tot ce făcusem, nenumărate acțiuni, eforturi, agitații din care, cu timpul, nu mai rămânea nimic. Totul se termina de fiecare dată cu o silnică nemulțumire față de mine însămi, cu lunga jelanie a zădărniciei, ceea ce, până la urmă, la lectură mă plictisea și mă deprima. Cu timpul, în locul caietelor de jurnal s-au strâns caietele cu idei, sau cu citate, sau cu surprinzătoare descoperiri de informații transcrise pe marginea lecturii. Jurnal regulat, disciplinat și obligatoriu am ținut doar în timpul călătoriilor în străinătate, când multitudinea de impresii, și viteza înregistrării lor, și suprapunerea uneia peste alta, era atât de mare încât dacă nu le-aș fi scris în cel mai scurt timp, aș fi descoperit că s-au tasat și s-au amestecat, s-au schematizat și în cele din urmă au dispărut pur și simplu. Există în viața mea scurte călătorii în care, din prea marea aglomerare a programului, nu am ținut jurnal și pe care pur și simplu am uitat că le-am făcut. Pe baza acestor jurnale, dar cu impresiile rescrise în întregime, s-au născut unele mici eseuri din Coridoare de oglinzi, Autoportret cu palimpsest, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Acesta din urmă, completat mereu, avea să poarte la reeditări titlurile Orașe de silabe, O silabisire a lumii și, în versiunea italiană, Il mondo, syllaba per syllaba. Doar despre marea călătorie în jurul Statelor Unite am scris puțin și numai din memorie, pentru că la mijlocul drumului, după o noapte de somn chinuit, mi-am uitat caietul în autobuz și nu l-am mai găsit, deși l-am căutat cu disperare imediat ce mi-am dat seama, pentru că mi s-a spus că se păstrează doar obiectele cu valoare materială, iar el era un caiet simplu, adus din România. De altfel, atât în călătoria din America Ogarului Cenușiu, cât și în cea din În căutarea mării interioare, prelucrarea și publicarea jurnalelor mele a fost intimidată de cărțile infinit mai aplicate ale tovarășului meu de călătorie. În ceea ce privește jurnalul de acum, din această perioadă specială, plină de liniște și lipsită de evenimente, am notat doar rar, când se întâmpla ceva cât de cât deosebit legat de pandemie, de cele mai multe ori întâmplări amuzante, de exemplu, cum m-au recunoscut, deși eram cu mască și ochelari, băbuțele din piață după voce. Sau cum o bună prietenă din Oradea îmi scrie, în fiecare seară, ce poezie din Integrala poemelor a citit-o soțului ei la cafea, în cadrul unui ritual inventat ca să dea ritm timpului lipsit de evenimente. Sau cum o săptămână întreagă Viorica Patea, prietena și traducătoarea mea din Spania, care lucra la traducerea volumului Ochiul de greier, mi-a telefonat în fiecare seară pentru a sta de vorbă despre diverse poeme care puneau probleme de traducere și în felul acesta m-a obligat să revin la poeme vechi, pe care nu le mai citisem demult și nu le mai țineam minte și care au fost în stare să mă uimească acum, ca și când nu ar fi fost ale mele. În ceea ce privește meditațiile pe marginea acestei experiențe care nu este doar a mea, ci a omenirii, am scris un capitol întreg, ultimul capitol al unei cărți despre lumea prin care am trecut, la care scriu de vreo 3 ani și care se încheie sub acest semn al unei nenorociri globale care spune enorm despre victimele ei și despre lumea, în buna măsură iresponsabilă pe care au creat-o. Capitolul se numește „Apocalipsa second-hand”. Îmi face plăcere să vă transcriu o pagină din el.

 …………………………………………………………………

De fapt, ceea ce ne sperie nu este numărul de morți. În condiții normale, poluarea sau accidentele de circulație ar fi ucis în aceeași perioadă de timp mai mulți oameni. Lamentările noastre legate de criminalitatea virusului sunt ipocrite, chiar dacă suntem prea tulburați ca să ne dăm seama de asta. Acum, spaima noastră vine din faptul că noi nu suntem cei care avem controlul răului și mai ales, nu știm dacă îl are cineva. Nu știm despre el nimic, nici măcar dacă aparține naturii. Necunoscut și invizibil, suntem în război cu un dușman care are toate șansele să ne înfrângă, nu pentru că este mai puternic decât noi, ci pentru că nu-l vedem și nu-l înțelegem. Noi știm că noi ucidem mai mult și mai fără măsură atunci când nu ne hotărâm să oprim emisiile exorbitante de gaze, de exemplu, în timp ce organizăm pe această temă conferințe internaționale care ne adorm remușcările și ne dau iluzia că salvarea ar depinde de noi. Scuza degringoladei planetare este că situația nu are precedent, că ni se întâmplă pentru prima oară. Într-adevăr? Circulă pe internet o scurtă listă, concentrată ca un poem, cu titlul  „Coincidențe?” „1720 – Ciuma, 1820 – holera, 1920 – gripa spaniolă, 2020 – coronavirus”. Semnul întrebării pare să fie răspunsul la curiozitatea dacă are cineva controlul situației. Pare că evoluăm într-o povestire fantastică cu misterul bine întors din condei și subtile sugestii mistice. Efectul este o puternică impresie de irealitate.

Îmi amintesc finalul unui roman de Wells: după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unei invincibile tehnici, în liniștea de după victorie, invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. Morala era că pământenii își dobândiseră dreptul la stăpânirea pământului prin suferințele nenumăratelor boli pe care le înduraseră și la care deveniseră astfel imuni. Dacă în această parabolă noi am fi în locul marțienilor, pe cine răzbună acum virusul care ne doboară în mijlocul tuturor cuceririlor noastre tehnice? Cine ar fi avut înaintea noastră dreptul la stăpânirea pământului și pe cine am uzurpat? Nu cumva ceea ce ni se întâmplă are legătură cu felul în care am luptat împotriva naturii și am învins-o, cu felul în care am tăiat pădurile și am transformat genetic plantele, cu felul în care am vânat fără măsură animalele, cu felul în care am otrăvit mările? Și atunci, nimic din ceea ce trăim nu e întâmplător, totul are un sens, totul se leagă și înseamnă ceva. Iar dacă va trebui să deducem și să acceptăm că e vorba de o pedeapsă, nu va trebui, oare, să încercăm, nu numai să recunoaștem vinovații, ci și să ne îndreptăm vina?

În cartea dumneavoastră Muzica, în inima fascinației (apărută la Editura Spandugino), în ultima parte dedicată dialogurilor, răspundeți afirmativ la întrebarea: „Poate fi muzica un remediu?” În opinia dumneavostră, muzica poate să aline și să vindece rănile sufletului, prin restabilirea echilibrului interior. În contextul actual al epidemiei de Covid-19, aș dori să reformulez întrebarea: poate muzica să aducă o alinare a suferinței din jurul nostru, în aceste vremuri?

Elizabeth SOMBART: Muzica, hrana sufletului prin excelență, nu numai că ne alină, dar ne leagă de viață. Sufletul, inima și corpul trebuie să respire la unison și să reușească să se abandoneze pentru a percepe muzica. Această trinitate care ne constituie nu trebuie să lase mintea (în sensul de intelect) să domine sufletul și inima. Muzica este pacificatoare, ea revelă emoțiile care transcend realul – aceste emoții care izvorăsc din contactul cu o realitate invizibilă și totuși mai reală decât vizibilul – și îl încântă pe cel care o ascultă. Muzica posedă această putere misterioasă de a aduce consolarea eternă și totodată de a unifica diferitele dimensiuni ale ființei noastre, aici și acum. În această perioadă „în afara timpului”, în acest răstimp cum îmi place să-l numesc, când totul este suspendat, când unii au suferit deja de boala cauzată de noul virus, ascultarea muzicii este salutară precum și studiul sau interpretarea ei, în special pentru a o oferi. Da, într-adevăr, echilibrul interior trece prin muzică, mai ales în aceste vremuri în care reperele se estompează, în care amenințări neobișnuite apasă asupra fiecărui individ prins în lanțuri de teama pentru el însuși și pentru cei dragi.

   Într-una dintre cărțile d-voastră consacrate călătorilor și călătoriilor în literatura română, propuneați „un ocol al pământului în trei cărți”. Astăzi, mai mult ca niciodată, visăm închiși în case sau constrânși încă de noile reguli ale stării de alarmă, la călătorii care ne-ar scoate din anodinul cotidian. La ce călătorii, suspendate în imaginar și  decupând veritabile geografii subiective, ne-ați invita?

Mircea ANGHELESCUExistă pretutindeni niște disperați ai spațiului, niște aventurieri pentru care „confinarea” la domiciliu ar însemna moartea în toate sensurile cuvântului. Mă gândesc la cei români, la Iuliu Popper de pildă, care a explorat la finele anilor optzeci din secolul al XIX-lea Țara de Foc, a găsit aur, a fondat o colonie, a dat nume românești apelor și reliefului din Argentina și a trimis Societății române de geografie documente, hărți, exemplare de minereuri și fotografii.

Istoria acestor călători este fascinantă: au fost mulți români călători pasionați care și-au lăsat notele de drum și amintirile și ele alcătuiesc o adevărată bibliotecă care poate fi o compensație pentru cei care preferă să călătorească prin lecturi. Am scris o carte despre acest subiect (Lâna de aur, 2015) și am publicat mai multe antologii pe această temă. Dar nici nu trebuie să fii explorator pentru a iubi călătoriile: ajunge să fii cititor. Una dintre cele mai fascinante scrieri românești de călătorie este consemnarea drumului pe bicicletă pe care îl face Macedonski împreună cu condiscipolul său Constantin Cantilli în 1894: ei au acoperit distanța dintre București și Brașov în trei zile, pe soare sau pe viscol, și memoriile lor consemnează performanța sportivă a celor doi poeți care se exprimă în forme literare: țipătul metalului sub efortul mușchilor și bătaia vijeliei, dar și bucuria de a traversa un univers natural de o splendoare dramatică. Sigur că asemenea lecturi te proiectează în imaginar, deși datele reci ale ziarelor le confirmă.

Mulți ani a apărut și la noi o revistă care se numea Ziarul științelor și al călătoriilor și aici am găsit o mulțime de istorioare de călătorie scrise de elevi, de pildă, în urma unei excursii cu școala sau cu familia; între ei, și elevul Mircea Eliade. Mă întreb dacă nu cumva tradiția se continuă și astăzi, deși revista nu mai apare de mulți ani, dar nu știm noi.

    Pentru mulți dintre noi, solitudinea impusă la domiciliu, restrângerea activităților la perimetrul intim, dar restrâns al cadrului familial nu sunt foarte ușor de suportat. Raportarea la celălalt (de la vecini până la cei apropiați), potrivit ecuației impuse de distanțare socială, este în același timp o sursă de frustrare (dacă lipsește) și de anxietate (dacă nu sunt respectate regulile). Cum traversați această perioadă? Cum arată ordinea zilei pentru Virgil Nemoianu?

            Virgil NEMOIANUDin capul locului, să reamintim că de câțiva ani sunt pensionar. Prieteni practic nu mai am: fie au murit, fie m-am îndepărtat de ei. Deci, existența mea actuală nu diferă prea mult de cea de până nu demult: „arestul domiciliar” sau pasivitatea casnică – ele par asemănătoare. Da, citesc mult, dar fie lecturi ușoare (romane polițiste, științifico-fantastice și altele asemenea), fie istorie (mai veche sau mai recentă) – cam astea ar fi domeniile mele actuale. Apoi „enigmistica”: într-o vreme eram concentrat pe cuvinte încrucișate, acum pe alte tipuri enigmistice. În fine, TV și computer. Filme și seriale reluate – și-așa memoria nu-mi mai este la fel de bună ca în trecut, deci pot să reiau liniștit lucruri pe care le mai vizionasem. La computer îmi place mai mult așa-zisul „Youtube” cu sumedenia sa de informații și de imagini. Diverși oameni (să le spun „prieteni”?) îmi trimit amabil ceva video-uri, peisaje, arhitectură etc. Deci, nu pot spune că mă plictisesc. Mă plimb foarte (prea!) puțin. Într-un cuvânt, „pandemia” și arestul domiciliar nu mi-au prea schimbat stilul de viață.

   Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu în Viața Românească, descrieți literatura ca pe o „superviață care contrazice frontal tot ceea ce viața ‘reală’ înseamnă”, prin care, în ciuda dispariției noastre certe, oferim „o mică șansă celor din jurul nostru”. Care sunt, în acest context, lecturile salvatoare la care vă întoarceți pe timp de criză, lecturile de întărire și confort interior?

Mihai ZAMFIRLecturile salvatoare sunt formate, în cazul meu, din acele cărți pe care le-am recitit până astăzi de mai multe ori, la diverse vârste, și care rămân puncte de rezistență în lumea literaturii: Iliada – pentru cruzimea umană eternă, marile romane europene ale secolului al XIX-lea (Balzac, Flaubert, Eça de Queiroz, Dostoievski), precum și câteva proze germane de secol XX (Thomas Mann și Robert Musil).

Cea mai „salvatoare” lectură rămâne însă pentru mine lectura propriului meu jurnal intim, […] ajuns la volumul XIII și cuprinzând cca. 9500 de pagini.

Dacă nu ar fi restricțiile de deplasare și v-ați întoarce oarecum în anii tinereții când vă doreați să faceți „teren” și cercetare, cum ați realiza un mic surveil sociologic despre pandemia de coronavirus în București? Ce elemente indispensabile ar trebui să aibă o astfel de mini-anchetă sociologică pentru a avea relevanța scontată? Ce loc și-ar avea aceasta în vastul dvoastră proiect de istorie orală a Bucureștilor?

Zoltán ROSTÁS: Nu ascund faptul că mi-a trecut prin cap înjghebarea unui proiect care să „înregistreze” comportamentul oamenilor în timpul crizei provocate de coronavirus. Bineînțeles, tema nu poate fi cercetată prin chestionar, cu eșantion reprezentativ etc. (folosirea acestora ar fi chiar ridicolă), ci prin tehnici indirecte, din care să pot contura viața unei categorii sau a alteia în aceste condiții de excepție. Dacă ar fi fost să fac cercetare, aș fi propus subiecților să redacteze un jurnal al vieții de zi cu zi a familiei lor, a micro-colectivității în care au trăit în săptămânile stării de urgență. Practic, aș fi „repetat” două proiecte realizate după anul 2000. Primul se referă la un jurnal al studentului în mijlocul familiei, în timpul vacanței de Crăciun, celălalt înregistra viața în căminul studențesc din Capitală. Ambele au fost viu discutate pe vremea lor. Dar, de fapt, marea șansă a cercetării sociale ar fi fost dacă s-ar fi asociat oameni din diferite țări să facă studii comparative, tocmai fiindcă apariția epidemiei a generat măsuri similare din partea autorităților. Deci, a fost și este o situație de experiment social aproape global, care este ușor de urmărit. De fapt, sunt aproape sigur că asemenea studii comparate se desfășoară, fiindcă e prea captivant ca să nu fi fost îmbrățișat de cercetătorii prezentului social. Cunosc, bunăoară, o inițiativă de proiect internațional, care ar observa comportamentul bisericilor și a comunităților în contextul interzicerii unor ritualuri de sute de ani. Dar, chiar dacă nu s-ar fi demarat o cercetare sociologică, antropologică, psihosociologică  etc., societatea de azi produce o așa de mare cantitate de documente, încât reconstituirea și interpretarea vieții în perioada pandemiei e foarte posibilă. Și iar vin cu o distincție, fiindcă eu deosebesc pe experții sociali care dau sfaturi guvernanților de cei care vor să exploreze societate și vor să producă cunoștințe noi.

  Sunteți cunoscut, la nivel internațional, ca inițiatorul calculului membranar. Printre obiectivele acestui tip de calcul – ramură a calcului natural – se numără și acelea de a importa și adapta modele biologice în matematică sau de a oferi instrumente matematice celor care studiază natura (după cum explicați d-voastră într-un alt interviu). În contextul pandemiei, s-a pus problema și chiar s-au folosit tehnicile de big data analytics pentru localizarea și controlarea răspândirii covid-19. Modele matematice, calcule (membranare) pot fi de ajutor în căutarea unui posibil tratament sau vaccin împotriva acestui virus sau pentru înțelegerea modului în care acesta acționează?

Gheorghe PĂUN: Membrane computing (denumirea englezească e mai neutră, nu promite atât de mult ca traducerea românească) s-a născut în zona căutării în biologie a unor idei utile informaticii (teoretice), dar modelele dezvoltate sunt suficient de abstracte şi de generale pentru a se putea aplica într-o multitudine de locuri – peste tot unde avem de a face cu biochimie, metaforic înţelegând termenul: obiecte plutind în soluţie, evoluând prin reacţii (fiecare cuvânt ar trebui scris între ghilimele; în jargon, înţelesul ceva mai precis este de multiseturi procesate prin reguli de rescriere). Toată realitatea care poate fi descrisă în termenii matematicii discrete poate beneficia. De aici, aplicaţiile membrane computing-ului nu numai în biologie şi biomedicină, domenii specifice realităţii din care modelele au fost abstractizate, dar şi în ecologie, modelare economică, apoi, surprinzător pentru mine, în controlul roboților, optimizare aproximativă, procesarea imaginilor, criptografie. Sunt deja publicate mai multe monografii şi volume colective cu asemenea aplicaţii. Mister Google poate oferi referinţe.

În ultimele luni, firesc, au demarat şi proiecte/cercetări explicite (prin China, Spania, Germania, Italia) de aplicare a sistemelor membranare (în terminologia domeniului sunt numite sisteme P, iniţială total autonomă, nu prea i se mai ştie originea…) la studiul proceselor celulare sau epidemiologice legate de „noul coronavirus”, dar nu cunosc încă rezultatele.

 

  Criza este unul dintre conceptele care au marcat filosofia secolului XX, începând poate cu gândirea lui Nietzsche, căreia i-ați consacrat cartea Dansul măștilor (ce va fi reeditată în curând la Editura Spandugino) și nenumărate articole. Criză a fundamentelor, criză a metafizicii, criză a subiectului, criză a moralei – tot atâtea figuri sau „măști” ale acestui fenomen în care Nietzsche vedea mediul unei reevaluări de tip aparte. Ca oricare altă criză, și aceasta prezentă ar putea fi, la fel bine, o ocazie de schimbare și prefacere. Adagiul „Lumea nu va mai fi la fel” e preluat în nenumărate titluri de editoriale. Au apărut însă și voci mai sceptice care susțin că nimic nu se va schimba după această pandemie, ci doar că egoismul nostru va fi și mai pronunțat. Cum am putea să înțelegem criza actuală? Ce noi perspective asupra crizei ne oferă filosofia?

George BONDOR: Aparent, criza este o marcă a decadenței. Pare a fi semnul sfârșitului, al împlinirii, dar totodată al declinului unei culturi, când fundamentele se zdruncină pentru că și-au epuizat forța activă, iar astfel ceea ce era stabil și cert ajunge să fie chestionabil. Dar tocmai de aceea criza are și un sens pozitiv, sau mai ales unul pozitiv. Desparte apele, surprinde diferențele, indică posibilitatea unui nou început. Criza înseamnă deci nu doar epuizare, ci și naștere a ceva nou, eveniment. Exact această situație o experimentează Nietzsche: diagnostician al nihilismului, ce caracterizează configurația istorică de care aparține (mai întâi identificată cu modernitatea, care începe însă, pentru el, odată cu Euripide și cu Socrate, mai apoi cu întreaga cultură occidentală), dar și vestitor al posibilității unor noi valori și al unui nou tip de om, care se afirmă liber pe sine.

În contextul pe care îl traversăm, Nietzsche este actual prin alte două mari idei ale sale. Mai întâi, prin ideea pluralismului, prezent în interiorul fiecărui lucru, al fiecărei ființe vii, al fiecărui concept. Cu ajutorul acestei idei, Nietzsche demască falsele unități, dar și pretinsa identitate de sine a eului. Acesta și-a arogat locul central în lume și deplina putere asupra a tot ce există tocmai în virtutea identității cu sine, a unității și a iluzoriei sale raționalități. În fiecare eu, arată Nietzsche, se găsește însă o pluralitate sub-individuală, corporală dar și valorică, pentru că fiecare celulă a noastră poartă în ea multiple inserții valorice, convingeri și credințe, idei și idealuri, sensuri și scopuri, care se amestecă deplin cu forțele noastre corporale, conferindu-le o direcție diferită de cea naturală, cantitativă. Cu alte cuvinte, a doua natură a omului modifică hotărâtor prima sa natură. Ideea pluralismului existent în fiecare dintre noi revine acum în actualitate, în contextul pandemiei. Împotriva tuturor umanismelor, care au supraevaluat diferența specifică a omului față de restul lumii, proiectând-o ca esență a umanului, redescoperim că omul conține o debordantă pluralitate de elemente minore, vii sau infravii, care nu sunt deloc semnul demnității sale, ci, dimpotrivă, al finitudinii, al slăbiciunii, al neputinței. Omul redevine conștient că virusurile, bacteriile, microbii ocupă o importantă parte din ființa sa, iar asupra lor puterea sa de control este extrem de limitată. O astfel de continuare a lui Nietzsche întâlnim, de pildă, la Emanuele Coccia, în lucrarea sa apărută în luna februarie 2020, Metamorfoze.

Putem introduce acum și a doua idee nietzscheană. Pluralismul are drept consecință ideea metamorfozei continue a lumii. Atât sfera anorganică, dar și cea organică se transformă neîncetat, fără să existe un punct privilegiat, un principiu, un loc supraordonat alocat unui observator omniscient. Omul oricum nu este așa ceva, ci face parte din întregul care se metamorfozează clipă de clipă, din curentul care provine din lumea anorganică, traversează sfera vie preumană, intră în om și merge mai departe decât acesta. Este un simplu nod al unei vaste rețele, pentru a folosi o expresie a lui Coccia. De aceea, antropocentrismul este o ipoteză falsă, iar metafizica modernă a subiectului doar aprofundează această iluzorie supremație. Dacă există o gândire post-umană, ea trebuie să redescopere omul alături de restul ființărilor, și nu pe soclul privilegiat pe care el a crezut că se află. Fără a dramatiza această idee, actuala pandemie poate fi citită ca un semnal de alarmă pe care îl trag pământul și viața pre-umană, care nu mai pot fi salvate decât dacă omul renunță la vechile sale măști identitare, centraliste.

 „La ce bun poeți în timpuri de restriște?” se întreba Hölderlin într-una din poeziile sale, comentate intens de-a lungul ultimului secol. Astăzi, avem toate motivele să reluăm această întrebare și să așteptăm un răspuns din partea d-voastră, în lumina celui de-al doilea volum de cronici literare Linia de contur, consacrat poeților și poeziei, și care urmează să fie publicat în toamna acestui an. Putem miza pe o putere a rostirii poetice, în aceste timpuri de restriște, înconjurați de suferință și căutând însetați motive de speranță?

 Daniel CRISTEA-ENACHE: Aici profesiunea mea de critic literar mă încurcă, fiindcă mă face să cred că în timpul istoric și social poezia poate fi un refugiu. Poate fi, într-adevăr, dar pentru câți oameni? Am rămas din epoca trecută, în care rezistența prin cultură era o soluție, iar cultura era literaturocentrică, cu ideea că literatura și poezia pot face bine țesutului social. E limpede că ele pot face bine, sau, în orice caz, nu pot face rău (deși poeziile cu Partidul și cu Ceaușescu declamate la Cenaclul Flacăra au făcut mai mult rău decât bine zecilor de mii de participanți); dar întrebarea rămâne: câtor oameni? Poezia pare, în vremea pandemiei, un lux, o preocupare inutilă, o pierdere de vreme. Într-o anchetă făcută de un ziar în Singapore, cu 1.000 de respondenți, sunt două topuri, unul cu essential jobs, celălalt cu non-essential jobs. 86% au ales Doctor/ Nurse ca essential job, 78% Cleaner, 77% Garbage collector. Mi-e greu să-i contrazic pe cei 86% din 1.000. Mi-ar fi plăcut, desigur, să fie poetul în acest top; numai că, din păcate, el este inclus în topul celălalt, al celor mai puțin importante profesiuni pe timpul pandemiei. 71% din respondenți aleg Artist în topul cu non-essential jobs, 69% Telemarketer, iar 61% Social media manager/ PR specialist. Artiștii sunt deci pe primul loc în topul inutilității, într-un sondaj făcut pe respondenți de toate profesiile. E limpede că suntem greierele din cunoscuta fabulă, căruia furnica îi pune în față oglinda caracterologică. Ne iluzionăm că suntem necesari publicului larg, că tot ceea ce facem noi are o funcție socială și societală. Dar în lumea întreagă și în România, societatea nu pare să aibă nevoie de noi.

Scăldându-mă însă în propria inutilitate și insignifianță societală, am lucrat tocmai în această perioadă a coronavirusului la volumul doi din Linia de contur, consacrat anume poeților. Am recitit cronicile mele din ultimii 10-12 ani și am avut parte, uneori, de un regal de frumusețe literară și expresivitate poetică. Poezia e genul în care se poate exprima cât mai mult în cât mai puține cuvinte. Iar poezia românească, de la Bacovia și Arghezi la Constantin Acosmei și Dan Sociu, înfățișează numeroase experiențe artistice. Ce mă interesează pe mine topul cu cei 71% de oameni care aleg Artistul ca job-ul cel mai puțin important? Pe mine mă interesează cei 29% care nu au spus asta, și, dintre aceștia, cei 5 sau 4 sau 3%, cei trei dintr-o sută, pentru care artele, literatura, poezia contează. Această minoritate are o indispensabilă nevoie de poezie; și pentru ea, poezia este cu adevărat un refugiu și o alinare în vremurile de criză, de nenorociri și de restriște.

 

  Volumul Moartea lui Patroclu – care urmează să fie reeditat în această toamnă, la Editura Spandugino, primul din seria de lucrări de etnologie „Constantin Eretescu”, se deschide cu studiul care și dă titlul volumului. Ați scris mult despre riturile funerare, din Antichitatea greacă până în Irlanda ultimelor secole. În timp de pandemie, „sfârșitul”, moartea au luat parcă un alt chip, de pură anonimitate: se vorbește despre morți în cifre, curbe ascendente sau descendente, ritualurile funerare sunt aproape absente, relația dintre muribund și apropiați este imposibilă. Cum trebuie să înțelegem aceste mari transformări? Sunt ele doar ocazionale sau ne vor afecta în mod structural, de la imaginar până la comportamentele colective?

Constatin ERETESCU:   Una dintre temele de antropologie care m-au atras cu deosebire a fost, într-adevăr, cea asociată cu riturile funerare. Despărțirea de un om apropiat trebuia să fie însoțită de o seamă de practici, de gesturi, de vorbe care să exprime durerea și speranța reîntâlnirii cu cel care se duce. Este uimitor cât de apropiate sunt riturile legate de moarte la popoare care, aparent, nu au comunicat unele cu altele și de-a lungul veacurilor. Dar lucrurile n-au stat întotdeauna așa. Epidemia de coronavirus prin care trecem acum nu este prima, nici singura epidemie care a măcinat populația lumii. Au ajuns până la noi povești legate de reacțiile supraviețuitorilor la vestea disparițiilor celor apropiați, membri de familie, morți de ciumă, de pildă. Oameni care au fugit rupând pământul și nu au vrut să-și mai vadă părinții, frații, copiii trecuți din viață. Ce fel de rituri de separare au putut să aibă ciumații din timpul lui Caragea Vodă, nu prea departe de noi, aruncați la grămadă în groapa comună din Balta Albă de astăzi, și acoperiți cu var, ca să dispară astfel fără urmă? Sau cei morți în închisori în lumea comunistă, al căror nume nici măcar nu era trecut pe scândura care se înfigea în mormânt? În locul numelui, figura înscris numărul prizonierului din registrul închisorii. Dar lucrurile se petrec într-un mod destul de asemănător astăzi în lumea civilizată prin grija caselor funerare. Acestea iau în seama lor îngrijirea celor decedați, îi spală, îi îmbracă, îi dezinfectează, îi acoperă cu flori. Tot ce-i mai rămâne de făcut familiei este să se apropie de ei și să mai pună un buchețel peste pieptul lor. Dar ce să spun? Situația nu e prea diferită în epoca modernă nici cu celelalte rituri de separare și integrare. Botezul se reduce cel mai adesea la stropitul frunții noului născut cu puțină apă sfințită. Scufundarea trupului în apă, [urmată] de țipătul de uimire al nou-născutului, este un gest care aparține trecutului.

 

În această perioadă, prețuim poveștile celor care au trăit îndeaproape lupta cu boala sau în general istoriile capabile să ne ajute să ne regăsim forța interioară, răspunzând astfel nevoii noastre de siguranță. Puteți să împărtășiți cu noi o astfel de istorie purtătoare de adevăruri esențiale ale vieții?

Éric DE RUS: Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, vă propun o istorie personală de când aveam 23 de ani și m-am îmbolnăvit de cancer.

Kathleen Ferrier spunea că boala a învățat-o să facă diferența „între ceea ce era important și ceea ce nu era”, dezvoltând „un simț extraordinar al ierarhiei valorilor”. Ceea ce este foarte adevărat. Aș adăuga chiar că încercarea la care ne supune boala ne obligă să facem diferența între ceea ce are valoare (putem să recunoaștem în atâtea lucruri această calitate intrinsecă ce ne face să le apreciem ca pe un bun) și ceea ce conferă valoare.

Când toate proiectele de viitor ni se prăbușesc și când simțim pământul că ne fuge de sub picioare, realitatea se reduce la un singur punct – atât de fragil – de care ne agățăm: aici și acum. Și trebuie să alegem între două lucruri: fie ne îndurăm soarta cu stoicism, fie decidem să facem ceva din asta. Așa că am hotărât să mă încred în Dumnezeu, repetându-mi aceste cuvinte ale sfintei Tereza din Ávila: „Dumnezeu știe și mă iubește”.

Un lucru este sigur: cu fiecare zi ce trecea, suferința provocată de tratament m-a adus până la marginea suportabilului. Fără să iau nimic înapoi din darul reînnoit prin de Iubire, mă găseam în fața unei enigme. Desigur, Dumnezeu nu dorește răul, însă trebuia să admit că el permite acest lucru. Punctul maxim al experienței mele este reprezentat de momentul în care mi-a fost dat să-I iert lui Dumnezeu faptul de a nu fi altceva decât Dumnezeu. Când am putut să accept necondiționat Iubirea lui, fără să aștept altceva. Aceasta mi-a dezvăluit o adevărată sursă interioară și a fost pentru mine o revelație. Îmi dădeam seama în adâncul ființei mele întrupate că puterea Iubirii rezidă doar în Prezența sa de nebiruit. Prezența sa continua să se manifeste de-a lungul încercării mele. Descopeream o Iubire Necondiționată invitându-mă și pe mine la o iubire Necondiționată. Acest lucru a rămas înscris în adâncul meu, mulți ani după aceea, ca o ofrandă de eliberare și de pace interioară. Viața rămâne o enigmă, dar Iubirea este prezentă, cu adevărat prezentă, „auque de noche” („deși ascunsă în noapte”, după cum spune sfântul Ioan al Crucii).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *