suntem o familie

Nu mai pot, am ajuns la limita răbdării cu toți sfătuitorii și binevoitorii aceștia. Zău așa: nimic nu mai e bun, nimic nu mai e trainic, totul se duce de râpă pentru că nu e ca pe vremuri. Bine, pot înțelege că ai nostalgii, amintiri frumoase, prieteni pe care ai fost nevoit să îi lași departe, dar nu poți vorbi toată ziua numai despre asta. Noroc cu televizorul și canapeaua. Noi suntem generația tânără care mai zâmbește strâmb la sfaturile insistente și își mai dă și ochii peste cap uneori. Cea mai agasantă este noptiera din dormitor; dimineața începe cu poveștile despre micul dejun servit în salon, despre ceaiurile dansante, despre operă; abia apuc să schimb două vorbe cu laptopul. Zilele trecute vorbeam despre cuierul din lemn de nuc de lângă ușa de la intrare: când intră cineva, ia poziția de drepți și rămâne sobru până când pleacă musafirul.

Am crezut că masa și scaunele vor face atac de cord când au văzut-o țopăind prin living, încercând să învețe să danseze ”Jerusalema”. Cred că ar vrea să o vadă dansând numai valsuri și tangouri. Partea frumoasă este că iubim cu toții rockul și jazzul. Atunci suntem prieteni și îi ascultăm cu drag pe cei mai în vârstă. Dacă așa a vrut ea amenajeze și să mobileze casa, nu ne putem opune; o mixtură de vintage și modern. Recunosc că ne-a armonizat. Am început să mă înțeleg bine și cu pick-up-ul.  Așa de bine sună discurile de vinil!  Ador când se așază pe fotoliul nou achiziționat și, la lumina mea, citește o carte, iar casa se umple de muzică jazz. Ascultăm cu toții și schimbăm impresii. Adevărul este că masa, scaunele, noptiera și cuierul au trecut prin multe. Au ei mulți ani, dar se țin foarte bine. Aș vrea să arăt așa la vârsta lor. Ieri, noptiera mi-a spus că și eu am o tentă vintage. Se referea la becul meu Edison.

Tot de la ei am aflat de savantul de la care i s-a dat numele becului meu. Eu nu cunosc multă lume. Ea m-a luat direct din magazin și m-a adus acasă. Îmi place colțul meu: am vizibilitate în tot livingul și la ușa de la intrare.  Sunt un lampadar generos, cu lumină caldă, mare iubitor de rock. Mă înțeleg foarte bine cu laptopul: el stă și în dormitor pentru că, înainte de culcare, ea îl mai butonează câteva minute; vorbim despre actualități, despre rețete, despre viață în general.

Dimineața  urmăresc cu interes rutina ei, ca pe un ritual; aștept să se spele, să se îmbrace și să intre în bucătărie unde bea cafeaua ademenitoare după care pleacă de acasă câteva ore bune.

Cel mai mult îmi place cina: stau împreună la masă, câteodată vin și părinții în vizită, eu luminez frumos și ei se bucură de mâncarea bună; știu că a pregătit dulcețuri și zacuscă pentru iarnă. Mai scoate câte un borcan pentru musafiri și vinul rece de casă. Masa se mai strâmbă când petele de pe fața de masă o ating și pe ea, dar este curățată rapid, nu știu de ce face atâtea mutre.

În fond și la urma urmei, nu putem fi toți la fel. Unii au trecut prin multe, alții acum începem să trăim, dar așa diferiți, suntem o familie și sperăm să rămânem împreună mult timp.

Un comentariu

  1. Putina nostalgie dar in acelasi timp si bucurie ma incerca cand citesc acste randuri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *