Spre a opri uitarea, este nevoie ca această durere a memoriei să continue să existe. Spre a opri uitarea, este nevoie ca această dragoste ce trăieşte din scrumul fericirii trecute să continue să lucească. Spre a opri uitarea, este nevoie ca aceste rânduri să fie scrise, pentru a împiedica golul teribil şi aspru să mă înghită, o dată cu zilele ce trec, ca nişte cochilii vidate pe un ţărm gol de iarnă marină.
Spre a opri uitarea, este nevoie ca trupul meu diurn să lase locul mişcării nocturne a visului, eliberând din captivitatea materiei sufletul ce-şi caută drumul, dincolo de graniţele terne ale firii noastre. Spre a opri uitarea, este nevoie ca fiecare vis pe care îl visez să se înlănţuie de altele, închipuind o scară pe care pot urca, atingând cerul în a cărui nervură mişcătoare o revăd pe ea, ca pe un delicat desen al iubirii. Spre a opri uitarea, este nevoie de intensa, insaţiabila tandreţe a dorului, singura ce poate lumina cărarea ce se se distinge în acest pustiu pe care îl parcurg, ca pe un purgatoriu de clipe interşanjabile.
Spre a opri uitarea, este nevoie ca plânsul să nu se închidă niciodată, precum o rană ce nu se poate cicatriza, precum un fir de apă ce se încăpăţânează să se ivească din stâncă, înfruntând anotimpurile. Spre a opri uitarea, este nevoie de lacrimile alinând arderea ce se hrăneşte din mine însumi , ca dintr-o auto-devorare. Spre a opri uitarea, este nevoie ca speranţa morţii să existe, dăruind ochiului meu priveliştea de tăcere necuprinsă cu care să mă pot, în fine, confunda. Spre a opri uitarea, este nevoie ca acel prag pe care îl intuiesc să mi se înfăţişeze: viaţa se va fi încheiat, lăsând loc doar nesfârşitului ale cărui minutare nu mai pot curge, implacabil.
Spre a opri uitarea, este nevoie ca acest jurnal al despărţirii să meargă mai departe, tot mai departe, până ce va atinge spaţiul de unde şi de parfum al dragostei. Spre a opri uitarea,este nevoie ca acest jurnal al despărţirii să se întrupeze, discret şi efemer, ca o mişcare de trandafiri în preajma serii: din tulpini şi din frunze, din petale şi din rădăcini se va naşte din nou trupul tău, încadrat în fotografia nocturnă a nostalgiei. Spre a opri uitarea, este nevoie ca acest jurnal al despărţirii să ne absoarbă, la fel cum cum cei ce se duc intră în pământ, pentru a răsări mai departe, uniţi cu un flux ce nu se întrerupe niciodată. Spre a opri uitarea, este nevoie ca acest jurnal al despărţirii să dureze în durere, să dureze în dor, să dureze în dragoste: cuvintele se vor aşeza, obosite, aşteptând eliberarea de trupul trecător.
Spre a opri uitarea, este nevoie ca moartea să intre în viaţă şi să fie una cu ea, să devină, treptat, un sentiment al aşteptării, senin şi împăcat. Spre a opri uitarea, este nevoie ca invocarea umbrelor să meargă mai departe, tenace şi hipnotică. Spre a opri uitarea, este nevoie ca iubirea ce radiază din adâncul neatins de moarte să-şi trimită, netulburată şi neînfrântă, razele către noi. Spre a opri uitarea, este nevoie ca materia incandescentă a dragostei să treacă în lava din care se dăltuiesc visele şi reveriile noastre.
Spre a opri uitarea, este nevoie doar să deschid ochii spre acest larg mişcat de aromele tandreţii: duhul tău se va fi ivit, chemat de şoaptele mele, iar tihna amintirii ne va fi fost redată, întreagă, solară, eternă.
