Grigori Slujitel – Zilele lui Savelie (2)

Am mers, așadar, mai departe, lăsând vremea să mă poarte în voie, să mă tragă sau să mă târască după ea cu de-a sila. Acum, când prima tinerețe îmi trecuse, căram după mine un bagaj inutil, un cirac fantomatic, de care aveam tot atâta nevoie ca de o cravată veche de pionier. Vorbesc despre experiență, valuta aceasta veșnic prețuită, a cărei curbă urcă neabătut în sus la bursa valorilor obștești. Da, experiența rotunjește colțurile ascuțite ale dorințelor, taie din avântul speranței – în schimb, liniștește, consolează, transformând paroxismele vieții într-un oval lichid de o culoare incertă.

Am început să mă gândesc mai mult la timpul care-mi fusese hărăzit și am ajuns la o formulă potrivit căreia trecutul (x) își mărește suprafața direct proporțional cu măsura în care viitorul (y) și-o pierde. Am fost foarte mândru de această descoperire. Sunt sigur că bustul meu se află la loc de cinste în anfilada închipuită a celor mai faimoși motani-exploratori din lume.

Da, substanța timpului nu poate fi determinată și nici… Uite că nu știu să spun cum altfel nu poate fi. Hai să zicem, cunoscută. Da, nu poate fi cunoscută. Afirmație banală, dar nu mai puțin adevărată.

Viața mea se umplea treptat de evenimente și amintiri. Când mă uitam înapoi, vedeam deja în spatele meu un orășel. Uneori chiar încurcam ordinea evenimentelor. Căci privim trecutul printr-un ochean spart: ceea ce e aproape ni se pare foarte departe, iar ceea ce a dispărut deja la orizont, dimpotrivă, ne apare la o aruncătură de băț. Unele lucruri le țineam minte, pe altele nu. Pe lângă mine, ca niște bagaje pe carusel, treceau agale oameni. La unii stăteam mai mult, de la alții fugeam rapid. Chipurile și siluetele lor păreau executate într-un amestec de tehnici: hainele, obiceiurile și mai ales vocea erau pictate expresiv, în tușe groase de vopsea, în timp ce fața și părul abia dacă erau schițate în creion, nu le țineam minte. Și totuși e ceva ce n-am să uit toată viața: mâinile.

Îmi amintesc mâinile fiecăruia – și dreapta, și stânga. Distanța de la buricele degetelor până la cot mi s-a întipărit în memorie; mai departe, imaginea se tulbură. Erau mâini care miroseau a nefericire, mâinile calde ale femeilor în vârstă care refuzau să se împace cu singurătatea la care erau condamnate. Mâini de copii, fără experiență, neștiind ce-i aceea timpul – ele erau cele mai neîndemânatice cu mine. Pentru ele eram un apendice la duioșia aceea enervantă și la grija siropoasă cu care erau înconjurați în prima parte a vieții. Spre deosebire de ele, mâinile bărbaților zdraveni, puternici se dovedeau, la o adică, mult mai binevoitoare. Pentru că eu eram ceea ce le lipsea. Muncitorii, bodyguarzii, polițiștii, sărăntocii și cerșetorii mă hrăneau pe săturate. Se recunoșteau în mine – cu ceea ce rămăseseră pe dinăuntru, dar le era strict interzis să fie în viața adultă. Bărbații aceștia se revoltau. Nu suportau responsabilitățile și datoria, care le fuseseră puse în cârcă fiindcă alții, privilegiați, trăseseră așa la sorți, dar trebuiau să joace mai departe după reguli, să-și îndeplinească obligațiile până la capăt. Trăgeau după ei un pian surd cât o casă cu cinci etaje, plin de nereușite, de forțe necheltuite, de supărări și ranchiună. De aceea față de mine se purtau foarte blând.

Soarta s-a arătat, dacă pot spune așa, binevoitoare cu mine. Spun „binevoitoare“ pentru că am cu ce s-o compar. Mulți alții o duceau semnificativ mai rău. Vaccinat și castrat, eu practic nu riscam să mă molipsesc de nici un virus mortal. Dorința, care înainte mă chinuia zile la rând ca un arc încordat la maximum, nu-mi mai dădea acum bătăi de cap. Mă uitam la femele așa cum un estet se uită la o natură moartă: cu interes, cu atenție, dar fără nici cea mai mică dorință de a înfuleca ceea ce e reprezentat.

O parte din cunoscuții mei plecau dintre cei vii. Despre asta iar trebuie să vă povestesc. Am avut, de pildă, un tovarăș Harry. Ne cunoscuserăm într-o primăvară și căzuserăm de acord să vânăm împreună. Harry era maestru la prins porumbei. El sărea, eu năuceam pasărea și pe urmă o jumuleam. Harry zâmbea tot timpul și mai avea obiceiul să se uite cumva pieziș, foarte haios. Apoi a contractat nu știu ce infecție. Nasul parcă i s-a cojit tot, a început să facă puroi la ochi, urechile ziceai că stau să-i cadă; pe scurt, arăta foarte rău. Dar continua să zâmbească. Se simțea nasol de tot, dar zâmbea. Nici dinți nu-i mai rămăseseră, dar el zâmbea.

*Zilele lui Savelie(roman)

 Grigori Slujitel

Traducere din rusă de Justina Bandol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

ROMAN DISTINS CU  PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019  — ALEGEREA CITITORILOR

„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“

Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.

Un comentariu

  1. Marin Constantin says:

    Stilul mă duce cu gândul la un povestitor rus, din secolul XIX, Nicolai Hlescov, cred că puțin cunoscut, deoarece a avut ,,ghinionul” să fie contemporan cu niște ,,uriași”, precum Cehov, Tolstoi, Turgheniev.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *