Grigori Slujitel – Zilele lui Savelie (1)

Mi-am început viața în vechiul cartier negustoresc Taganka, pe aleea Șelaputinski, pe malul înalt al Iauzei1. Cutia noastră se nimerise lângă vechiul imobil al Morozovilor2. Da, faimosul meu tiz – comerciant, iubitor de teatru și sinucigaș1 – e un vlăstar al acestui neam. La începutul noului mileniu, clădirea de secol nouăsprezece se dărăpănase și se buhăise aproape de tot. Pe fațadă se legăna o plasă de construcție ruptă, ferestrele se înnegriseră de funinginea vechilor incendii. O pereche de ciori pusese stăpânire pe verandă. Doi amorași bucălați susțineau grijuliu de pe laturi ferestruica rotundă de pe fronton, și ciorile, scoțându-și ciocurile la iveală prin ea, închipuiau un adevărat medalion de familie. Un stol de nimfe fugeau în salturi pe basorelieful rămas teafăr pe ici, pe colo, urmărite de doi satiri dezlănțuiți, care nu le puteau ajunge nicicum din urmă. Capul și fluierul unui satir se desprinseseră de mult, iar una dintre nimfe își pierduse în goană laba piciorului și un genunchi2. Subiectul vesel al sculpturii contrasta întru câtva cu destinația clădirii: pe vremea Morozovilor, aici fusese un azil pentru bătrâni și bolnavi din toate păturile sociale, iar sub regimul sovietic, maternitatea Clara Zetkin. Imobilul era înconjurat de un gard burtos de fier, și câțiva stejari se întindeau cu crengile printre zăbrele ca niște prizonieri flămânzi după o strachină cu zeamă.

Clădirea păstra o mulțime de povești. Cârtițele, bunăoară, povesteau că, în anii ’80, imobilul abandonat începuse să fie vizitat de un tânăr student la Academia de Arte Surikov, un anume Belakvin3 (școala se afla foarte aproape, pe aleea Tovarișceski). Studentul își despacheta calabalâcul specific meseriei – trepiedul, șevaletul și paleta – și timp de jumătate de zi își traducea pe pânză impresiile trezite de pitoreștile ruine. E greu de spus cum evoluase cariera lui artistică, dar abia către sfârșitul anilor 2000, când era deja bătrân și corpolent, cu barba vâlvoi, hotărâse, cine știe de ce, să-și aleagă dărâmăturile fostei maternități drept reședință permanentă. Îl atrăgea ceva aici, îl captiva. Ce anume? Cu timpul, mi-am dat seama: mai devreme sau mai târziu, ajungem să semănăm cu ceea ce ne place. Ca atare, tânărul pictor fascinat de decădere decisese să-și transforme în ruine și propria viață. Tot cârtițele spuneau că își găsise odihna veșnică undeva înăuntrul clădirii. De fapt, rămășițele pământești nu i le văzuse nimeni, încât cârtițele nu izbutiseră să-l îngroape.

Așadar, lădița s-a deschis1, și a început perioada fericită a primelor acumulări. Pietricele, fire de iarbă, chibrituri, frânturi de lumină și de note, vise și visări, praf, puf, focuri și întunecimi. Toate acestea se adunau cu grijă, se așezau și se depuneau pe fundul mâlos al conștiinței mele ca să mă închege, să mă întocmească, să-mi dea contur. Tezaurul meu fără folos, averea mea iluzorie. Și ce contează că din speranțe nu mai rămân, cu timpul, decât focuri mocnite pe dealuri… Dar despre toate astea mai târziu, mai târziu.

Căci acum… Da, acum lumea mă primea cu bunăvoință, și, parcă în semn că e așa, femeile care spălau geamurile mi-au salutat sosirea dând din mână cu mișcări largi, generoase. De pe balconul casei de vizavi răsuna un motiv muzical, secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi. Locatarul de la etajul patru, Denis Alekseevici, văduv și mizantrop, asculta concertul acesta de dimineață până seara. Înclin să cred că nu avea o părere prea bună despre lumea în care îi fusese dat să se nască în urmă cu șaizeci și patru de ani. Da, nu dădea planetei noastre nici o șansă. Dar îi plăcea muzica. Își instalase un pick-up vechi Vega-117 pe balcon și întorsese boxele către stradă. Sunetele umpleau tot spațiul în jur și, după cum pe bună dreptate nădăjduia Denis Alekseevici, înnobilau măcar cât de puțin sufletele fără speranță ale rezidenților. L’amoroso a fost un adevărat imn al prunciei mele! Dar ce contează ce zic eu? Poftim, ascultați singuri! Doar un pic, primele măsuri:

Minunat, nu-i așa? Ah, cât îmi plăcea muzica asta! Îmi organizam chiar viața după proporțiile concertului L’amoroso. În timpul mesei de prânz, apăsam alternativ cu labele pe pieptul mamei în ritm de allegro: laptele îmi cobora pe gât fie în legato-uri lungi, tărăgănate, fie în porții scurte de staccato. La lecții mă învârteam în jurul cozii în tempoul concertului. Peste crăpăturile din asfalt săream străduindu-mă să aterizez pe notele accentuate! După ce am mai crescut, m-am deprins să mă strecor singur sub fereastra lui Denis Alekseevici, ca să ascult mai bine sunetele muzicii, și atunci mi se părea că până și porumbeii se așezau pe firele electrice în ordinea notelor din preaiubitul meu opus.

Mamei nu-i plăceau aceste ieșiri ale mele. Cu toate că transportul public ocolea politicos străduța noastră, iar mașinile treceau arar, apariția lor neașteptată era cu atât mai periculoasă. Venea în fugă după mine, mă apuca de ceafă și mă târa înapoi în cutie. În timp ce mă ducea așa, eu mă legănam în aer: albastrul cerului – verdele ierbii, albastrul cerului – verdele ierbii. Apoi un rostogol – și fundul cutiei.

M-am învățat curând să transform pedeapsa în distracție. După ce, odată, m-am trezit din nou aruncat înăuntru, am închis bine obloanele de deasupra, am făcut o mulțime de găurele în pereți și m-am apucat să observ lumea din afară. Razele soarelui săgetau din toate părțile sălașul meu întunecat. Simțeam o plăcere nespusă să fiu și să nu fiu în același timp. Din colțuri venea o răcoare cu miros de banană. Îmi potriveam boticul în razele fierbinți și strănutam. Prin găurele îmi vedeam surorile păscând pașnic pe pajiștea din jur, vedeam adolescenții dând foc la brazda de puf din lungul trotuarului. Lumea aceasta activă mă bucura, mă liniștea și promitea să mă accepte în condițiile formulate de mine. Și mă gândeam: oare bucuria asta a vieții nu e un aconto, o făgăduială a viitoarei răsplăți – sau poate a viitoarei pedepse? Ceea ce, în esență, e același lucru dacă întrebarea care se pune este: va fi, în general, ceva, va fi un grand après* sau, până la urmă, nu va fi? Și atunci, cum anume va fi nu prea mai contează.

— Savva! Pisicile sunt ființe fragile, fără apărare, îmi spunea mama. Ghearele și colții ne oferă avantaje doar în fața celor mai slabi decât noi. În fața mijloacelor mecanizate de transport suntem egale cu zero. Nu-ți ispiti soarta! N-ai deloc nouă vieți! Nu te apuca să numeri câte ai reușit deja să irosești. Fii curajos, dar atent și chibzuit!

— Mămică dragă! Aș adăuga că viața nu e pur și simplu una singură, dar că, oricum ar fi ea, se împuținează zilnic, ca apa dintr-o covată găurită. Doar nu ne-o luăm de la capăt în fiecare dimineață. Sunăm în continuare după cum sunt apăsate clapele, iar apoi amuțim încet-încet. Cât va dura fermata mea? Cât? întrebam eu în gol, căci mama se făcuse nevăzută și nu mă mai asculta deja nimeni…

Ah, aceste puncte-puncte! Binecuvântate erau vremurile trecute când autorii de povestiri își presărau paginile cu puncte-puncte, încât cititorul nu se putea dumeri dacă de vină e o greșeală de culegere, cenzura sau scriitorul care a uitat ce voia să spună…

*Zilele lui Savelie(roman)

 Grigori Slujitel

Traducere din rusă de Justina Bandol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

ROMAN DISTINS CU  PREMIUL IASNAIA POLIANA 2019  — ALEGEREA CITITORILOR

„VOCEA PUTERNICĂ ȘI CALMĂ A UNUI MAESTRU.“ – EVGHENI VODOLAZKIN

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“

Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *