Pe domnul Viorel Marineasa l-am cunoscut în anul 2008, pe străzile istorice ale burgului, de pe care „Asociația Ariergardaˮ lupta să risipească uitarea. Tunsură romană, privire pătrunzătoare, strângere vârtoasă ( „caulfieldianăˮ ) de mână. Nimic nu m-ar fi făcut să intuiesc atunci, în persoana prozatorului combativ, de pe meterezele cetății, pe universitarul discret, connaiseur al variațiunilor culturii locale, înzestrat cu darul prieteniei. Anul acesta, la „Bookfestˮ-ul timișorean, urma să își lanseze volumele : „Lecturi parțiale. Librăria de nișăˮ ( Editura Universității de Vest, 2014 ) și „Ficțiune și istorie. Lecturi complementareˮ ( Editura Universității de Vest, 2019 ), care întregesc colecția „Prozator din silă. Viorel Marineasa în dialog cu Robert Șerbanˮ ( Casa de Pariuri Literare, 2017 ) într-o trilogie memorialistică. Contrar celor aflați sub vremi, domnul Marineasa a făcut și face perfomativ istorie culturală. Înainte, a trebuit să răzbească prin „amestecul grosolan al partiduluiˮ, prin obtuzitatea și porțile ferecate ale publicațiilor pentru a promova calitatea literară. După, și-a dedicat timpul acțiunilor și proiectelor civice, și-a lărgit aria prozastică în direcția gazetăriei și a recuperărilor, iar editura sa ne-a făcut mai bogați cu „o mică enciclopedie bănățeanăˮ ( Smaranda Vultur ) din peste 1500 de titluri.
Volumul „Ficțiune și istorieˮ pune în cumpănire două secțiuni ( literatură și istorie ), cărora le corespund două feluri de memorie. Prima parte privește Toposul banatic printr-o prismă artistică și are ca personaj principal „Isprava culturalăˮ, care atrage pe orbită evenimentele -„sursă de sujeturiˮ și galeria creatorilor, într-un blues mecanic al mașinilor de tipărit. În calitate de cronicar al generației, Viorel Marineasa își continuă opera de justiție literară și le oferă spațiu de evocare autorilor regionali merituoși, care, adineauri, „nu avuseseră loc de patriotarzi și liricoiziˮ, iar acum, se află în calea „necruțătorului tăvălug centralistˮ. A doua secțiune privește Toposul local prin lentila izvorului istoriografic, care focalizează „marginaliiˮ ( Fernand Braudel ), locatarii „istoriilor «mărunte»ˮ, în care ochiul jurnalistului descoperă rădăcinile sintetice ale Istoriei mari. Îmi închipui că altcineva, copleșit sub povara anilor de regim comunist, și-ar dori, asemeni lui Temistocle, să stăpânească mai degrabă arta uitării ( ars oblivionis ) decât pe cea a amintirii ( Cicero, „De oratoreˮ ). Domnul Marineasa își respectă, însă, datoria de a depune mărturie – pentru că „dreptatea este în pericol atunci când predomină uitareaˮ ( Jacques Le Rider, „Europa Centrală sau Paradoxul fragilitățiiˮ, editura Polirom, 2001 ), pentru că sănătatea morală a nației trebuie restaurată și suntem datori cu dreptate și iubire ( Sever Bocu ) – crez care îl face să ocolească ispita fatalismului lui Montesquieu, sirenele scepticismului hegelian, greutățile reconstituirii și perdelele de ceață ale sistemului actual, preocupat să împrăștie uitarea, ca într-un național salon Ken Kesey. Autorul nostru nu poate să uite și nu își uită statutul literar, așa încât, pentru a-și putea spune povestea, privește înapoi cu luciditate, dar fără mânie. „Istoria și ficțiunea se concurează. Se completează. Se complementeazăˮ, declară el. ˮDar nici înjurăturile nu sunt excluseˮ.
Secțiunea literară a cărții se asemănă unui dulap nemțesc, din ale cărui sertare de abia așteaptă să salte aducerile-aminte. În unele cazuri, evocarea debutează confesiv, ezită în fața unui detaliu livresc, ca să șerpuiască către meditația psihologică ( „Aventura lui Sanduˮ ). Alteori, recenzia pleacă din considerații jurnalistice și se desparte în mănunchiuri portretistice ( „Conjectura lui Catalanˮ ). Regăsirea ( pe facebook ) a lui Dan Predescu și lectura volumului său încălzește subiectul crizei dramaturgiei europene ( „În ce Europă trecută trăim ?ˮ ), așa cum zgomotul rotativelor tipografice trimite, proustian, către Preda, Joyce și Čapek și tema vieții ca ziar ( Mircea Mihăieș ) ( „SLLTˮ ). Uneori, povestitorul pare el însuși răpit, pentru o clipă, de mareea amintirii, care împresoară Orașul cețurilor provinciale ( Méliusz József ) din mijlocul oikumenei banatice, al cărei efemer te poartă din istorii în Istorie și înapoi. Cu cât înaintăm în lectură, Toposul prinde să-și dezvăluie rețeaua nucleelor consacrate cultural ( sediul Uniunii Sârbilor, Casa Studenților, sălile Palatul Poporului din Lugoj ) între care circulă și interacționează creatorii de istorii, conduși de Probabilul bilelor de biliard. Martor și oglindă stendhaliană a personajelor care apar și dispar din cutele șesului mitteleuropean, memorialistul subliniază atribute ( Alex Vlad și Romulus Rusan, Gheorghe Crăciun și Ioan Ciucurel ) repune în drepturi contribuții ( Franz Xaver Kappus și Vasile C. Ioniță, Eugen Bunaru – mentor dedicat și „poet de cursă lungăˮ, „comentat, din păcate, superficialˮ ), relatează anecdote, încercuiește prietenii multiculturale.
În secțiunea a doua, ecartului prozastic și verbului gazetăresc li se adaugă acribia cercetătorului profesionist, care salută cu bucurie apariția unor monografii reușite ( Dumitru Tomoni ), „raritățile bibliofileˮ care ies la iveală din penumbra arhivelor vieneze, identifică subiecte în „pricinile mărunteˮ din „Diplomatarium Banaticumˮ ( 1311-1683 ), verifică și recuperează date, trimite, neîncetat, spre verificarea surselor ( „Adierea caldă a principiului wilsonianˮ ). Schimbarea tonului și a registrelor narative deschid neașteptate fante cu aer proaspăt, „adevărurile tragice, spuse de-a dreptulˮ suportă tușe ironice sau sarcastice, ori sunt învăluite de aburul subțire al Depărtării, care îndulcește formele, nivelează asperitățile, și golește amintirea până la miezul ei afectiv – acel fuior al „mirosului de tei de pe bulevardul Logaˮ, care străbate Orașul evreilor emigrați din cartea Gettei Neumann.
Original scriitor optzecist, Viorel Marineasa reușește să topească liniile eseului, prozei și reportajului în meditații existențiale de rezonanță barocă ( după cum recunoștea Ioan Buduca, din 1984 ). Literatura sa, „mai ironică, mai cinică în multe privințe și, de aceea, foarte modernăˮ, pare să izvorască dintr-un cronic sentiment al exilului intern și al alienării istorice care îi provoacă glisarea spre trecut și aspirația spre certitudine documentară – toate, după Michael Heim, indicii ale unui filon central-european ( „Un Babel fericitˮ, editura Polirom, 1999 ). În chivernisirea „ființei textualeˮ, memorialistul demonstrează virtuozitate lingvistică și minuție anatomică. Într-un chip analog amintirilor, cuvinte din toate zările dicționarului par atrase în plăcerea istorisirii și răsucite pe firul baladesc al „veselei Apocalipseˮ bănățene, la care participă expozitivul științific și reflecția istorică ; într-o singură pagină recunoști voluptatea dialectală și apetitul central-european pentru arhaic și regional – căci limbajul este Memorie ( Herder ) – dar și antrenul autenticist și atracția ludicului optzeciste. Autorul poate parcurge în viteză etapele dintre comentariile teoretice care ar putea afecta sticla ochelarilor „țațelor învățământului aflate pe pozițiiˮ : ( Dan Predescu ) „se cufundă în istoria mentalităților și a civilizației / culturilor (…) făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar și marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoareˮ ( „În ce Europă trecută trăim ?ˮ ) – până la regimul colocvial, calambur, compuneri imprevizibile și jargon.
Citindu-i cartea domnului Marineasa, ți-l poți lesne închipui pe autorul-artist și beamter ( funcționar ) continuând să asculte și să transcrie, fără oprire, glasurile oamenilor, vuietul străzilor și al trenurilor, tăcerea bibliotecilor universitare, gălăgia redacțiilor și a ulițelor de sat dintr-un Banat fără de sfârșit.„Ironic, tandru, rău, disperat, nostalgic totodatăˮ. Ca o destrămare a ceții.
