Scurte însemnări de botanică literară

Atunci când privim literatura într-un context mai larg, ca pe una dintre formele de exprimare ale artei, adică ale cunoaşterii, iar natura, ca pe unul dintre limbajele posibile ale vieţii, cele două par să comunice şi să se întrepătrundă precum viţele ce pornesc dintr-o rădăcină comună și se caută, de-a lungul marii noastre familii botanice. De fapt, existența şi cunoaşterea par să fie emisferele conştiinţei – personale sau colective –  prinse într-un joc evolutiv, dialectic, ce ne oferă identitate şi progres. Rezistă, însă, relaţia dintre literatură şi natură unui control mai amănunţit?

Aşa cum soiurile vegetale par a-și căuta, prin lanţurile de încercare/eroare, organismul perfect adaptat mediului, arta pare să insufle generațiilor consecutive o stranie, aristotelică „atracție”, șoapta cu sens a unei Necesități / Realități ontologice presante, care le împinge să răzbată prin desișurile istoriei, către transparența nepieritoare a esenței umane. Să ne oprim, deocamdată, aici. Din nefericire, probele  evidenței indică faptul că mesajul artistic poate fi răspândit cu fidelitate în puține moduri ; pentru a supravieţui ecosistemului cultural şi a-și împlini menirea reproductivă, el trebuie „camuflat” în cașeta limbajului popular, a formei lingvistice adaptate, care îl „înstrăinează” de sine. A doua constatare este aceea că actul și diversitatea exprimării literare nu par să istovească Nevoia care le-a zămislit – dimpotrivă, în ciuda muncii exploratorii, a talentului și a sacrificiilor „martirilor” săi,  fiecare generație nu epuizează, ci adâncește sămânța identitară în obscuritatea paradigmei- capsulei- genetice, în care miezul îi doarme, ca să germineze și să încolțească, sub alt soare istoric, în mlădițe și altoiuri ideologice neprevăzute. Ca orice organism viu, supus replicii sau mutației, opera artistică poate îngroșa sau devia cursul genealogiei „tradiționale” a cunoașterii.

Percepția asupra valorii unui produs literar are în vedere, uzual, două efecte principale : anvergura axiologică și vibrația emoţională, adică suflul vital al autorului ei. Această abordare nu are cum să cuprindă, cu siguranță, totul. În pragul maturității, opera  pare a se supune un proces eucariot de diviziune, se răspândește pe noi teritorii culturale, începe să fertilizeze nișe și arii alogene, stârnește critici, dezbateri, pastişe, soiuri mixte. Am putea denumi acest spațiu Câmp sau Realitate culturală, rival al concretului. Artistul care reuşeşte performanţa de a secreta, în jurul creației sale, un astfel de câmp cu rază mare, depăşeşte statutul de agent al culturii, care  transmite viață culturală , printr-un fruct intelectual oarecare – și prin care imită, involuntar, natura – el devine agent al schimbării. Scriitorul concurează, în continuare, Realitatea vulgară, pe care o internalizează în matrixul personalității, o îmbogățește cu sens și o propune lectorilor ; producția sa le oferă acestora șansa de a-și recunoaște vlăstari și floră străine, inflorescențe de simț, pe potriva unor noi nuanțe emoționale – doar că reușește ceva mai mult. Produsul cultural de care facem vorbire  se desprinde din obligațiile precedentului, surmontează imaginea escaladării culturale a sevei din Sensul existențial slab, depășește scopul expresiei estetizat-ondulatorii. Opera artistică devine, în sfârșit, ceea ce este sortită să fie – și anume ființă culturală ce viețuiește la un etaj abstract, un concept de sine stătător, care, din interiorul familiei sale semantice, răspândește electricitate culturală : o capodoperă. În mod cert, merită urmărit cu atenție imboldul natural ce tinde să deplaseze elementele „moleculare” ale creațiilor particulare înspre atomii și structurile Realității culturale de grup, ale corpusului cognitiv colectiv. Deocamdată, destinul ineluctabil al capodoperei ne pare a se produce în legătură cu  deservirea Câmpului comunitar din care a apărut – el este supra-individual ; invers spus, fiecare operă de valoare pare a fi atrasă, pe baza asemănării, în rețeaua Realității la care contribuie toate

. Relevanța culturală a unui neam este, prin urmare, direct influențată de mărimea Câmpului ei sapiențial, țesut cu răbdare generațională din fibrele lumii concrete.

O altă asemănare între literatură şi natură ţine de ciclul lor simetric de viaţă. În genere, orice idee nouă ţâşneşte, dintr-o sămânță intuitivă, prin trei tulpini  – revelaţie religioasă, inspiraţie artistică sau intuiţie ştiinţifică – și își împrăștie sporii, caută să fertilizeze intuiția lectorului ei. Spre deosebire de lumea plantelor, însă, actul dispersiei literare este diferit – prin aceea că își preschimbă nu doar descendentul, ci și părintele. Difuziunea culturală nu este o simplă transmisie, ci declanșează evoluția reciprocă a emițătorului și a receptorului din aceeași grădină. Activitatea de cartografiere și de plămădire  a „ținuturilor” mitologice proprii, procesul concepției debutează odată cu proiectarea internă a elementelor din Câmpul cultural colectiv ; intră, apoi, în lucru resorturile psihologice de analiză, selecție și control, care eliberează terenul  de vegetația neconcludentă și cresc temperatura haloului de interes – atrage, finalmente, igniția revelării. În această etapă, creația este act evaluatoriu, care trimite spre cunoașterea sinelui și reţetele marilor culte. Opera literară posedă, însă, o natură eminamente intuitiv-ondulatorie, iar nu pozitiv-corpusculară. Timp de o clipă, fulgerul intuiției străluminează bezna Adâncurilor și culege, cu degete invizibile, particula eonică pe care o livrează reflexelor rațiunii, pentru a fi îmbrăcată în carnea formei noționale, justificată, rotunjită la idee, șlefuită ca imagine artistică – epurată, în fine, ca impresie sensibilă. Închis în achenă logică, grăuntele de polen cognitio plutește pe unda emoțională până la destinatar, căruia i se poate dezvălui, printr-un episod Evrika, similar celui genetic – clipă în care cunoașterea, contemplarea ( theoria ) și sentimentul conjuncției la Context concordă în fracțiunea de „uimire” estetică. Indiferent că o numim anamnesis, „cunoaştere luciferică”, dovadă a „elanului vital”, fie că o provocăm prin regresie psihanalitică, meditaţie sau concentrare nervoasă, intuiția este profund implicată în arhitectura convingerilor personale, dar și în nașterea marilor axiome pe care ne-am ridicat civilizația. Plecând de aici, o direcţie fastă  a criticii contemporane ar putea fi analiza calitativă a emoției generate de textul literar și a efectelor sale cognitive –  o încercare care ar conduce spre interesante joncțiuni între artă și ştiinţă, pe substrat reflexiv.

Creația literară posedă, însă și un sens interior, căci scriitorul se de-scrie și re-scrie, încontinuu, pe sine. De aici ar putea decurge mai multe consecințe. Mai întâi, autorul  care învață a-și citi propria limbă și începe să își audă acordurile proprii, ar putea, precum moderniștii, să îşi populeze cotidianul și să își transforme traiul în obiect artistic. Angajat în procesul ( auto ) creației, el ar putea deduce faptul că opera la care lucrează, în mod esențial, asemeni tuturor celorlalți semenilor ai săi, reprezintă, de fapt, creaţia de sine, a propriei minți ( Mind ). Din această perspectivă, Cunoaşterea umană, cu ramurile, vițele şi soiurile păgâne, poate fi tratată în întregime ca aventura înțelegerii modurilor de funcţionare ale Minţii noastre comune. Poate că progresul omenirii se poate măsura în sofisticarea felului nostru de a gândi şi de a simţi, adică tocmai în rafinarea Minţii colective, a speciei, la care contribuim, după pricepere, fiecare într-un fel particular. Mintea noastră, adică tocmai „noi înșine”, reprezintă cea mai mare operă a fiecăruia dintre noi.

Sau, poate, este doar un vis al curții interioare ?

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *