Să scrii un mit, să-l pui în expresie, în condițiile în care lumea întreagă, omenirea îl știe deja de milenii, e o mare îndrăzneală și în același timp, singura îndrăzneală hărăzită unui scriitor. Posibilitatea literaturii este conținută în acest postulat al intertextualității originare – adevărată „mantra” de când există poveste pe lume și, de fapt, de când există povestitor: totul s-a spus deja, totul nu poare fi decât respus – și aici e toată prospețimea. Literatura ca întoarcere permanent proaspătă la origini, la mituri, e obsesia fertilă (și declarată) a unor mari scriitori de azi, între care francezii Pascal Quignard și Sylvie Germain sau italianul Erri De Luca.
În cel de-al patrulea roman al său, Prevestirea (Humanitas, 2020), Ioana Pârvulescu reface aievea o poveste biblică fondatoare, o întâmplare din Vechiul Testament: istoria profetului Iona. „Aievea” numește, aici, o marcă stilistică a Ioanei Pârvulescu. Autoarea forează timpul și instrumentele sale de forare sunt o imaginație luxuriantă și un ritm elastic. Scenele au răbdare, ochiul auctorial vede minuțios și vede spectaculos, lumina în care se scaldă personajele are ceva orbitor, privirea străbate mai multe dimensiuni, poruncitor și prorocitor.
Iacob, un bătrân cu știință de vraci, ajunge la Gat-Hefer tocmai de la capătul lumii, din Tarșiș. Îl caută pe Iona ben Amithai, nepot de frate, și de fapt își caută urmașul, pentru a-i lăsa munca și averea strânse o viață. Iona e ”alesul” și povestea spusă de Ioana Pârvulescu cu detalii fascinante, într-un limbaj viu și un ritm îngăduit, subîntinde tot timpul de mai multe înțelesuri. Iona e alesul bătrânului părinte Iacob – dacă nu chiar tatăl – , Iona este și alesul tatălui ceresc care-i poruncise în secret să plece la Ninive, uimitoarea cetate asiriană, în chip de profet care anunță urgia.”La Ninive relele începuseră să dea pe dinafară, în unde la fel de tulburi ca apele Tigrului”. Ioana Pârvulescu umple trama mitului biblic cu o lume pe care poți s-o atingi, limba scriitoarei are o putere de evocare demiurgică: scenele au concretețea detaliilor mărunte și suflul stihial al lucrurilor imemoriale. Realiste, gesturile personajelor (numeroase) sunt atent caligrafiate (câtă documentare e în spatele lor!) iar mișcările lor sufletești denotă o inteligență psihologică vie, la care ne-a dedulcit scrisul și ne-au condiționat, de altfel, romanele anterioare ale Ioanei Pârvulescu.
Ce mi se pare excepțional în această re-spunere a unei povești biblice este modul fastuos în care simbolicul își caută un înveliș sensibil, de urmărit de altfel, la două nivele, micro și macro-stilistic. Ele intercomunică subtil, făcând ca seva limbii – dimensiunea lirică – să irige organizarea înțelesurilor – dimensiunea noetică (sau Noe-tică). Ioana Pârvulescu excelează în ceea ce aș numi un animism stilistic, pe de o parte, și o gradare sibilinică a tensiunii textului pe de altă parte, capabile să recreeze vraja, dar și să coboare, în prezentul limbii, imaginarul lumii biblice. Cursorul poveștii se mută de la o epocă la alta, pe măsură ce narațiunea se completează ca aventură spusă succesiv de Sheherazade diferite, un șir de povestitoare-mame care, din vechime și până astăzi, nasc timp peste timp, carne peste carne, și țin neamurile împreună.
Literatura, gândire mitică în act
Pe nesimțite, anumite metafore se regăsesc pe o altă spirală a poveștii iar această izotopie a textului pare consecința unei gândiri mitice în act. Esther, fiica lui Iona, prima transmițătoare dintr-un șir lung, istorisind aventura părintelui înghițit de monstrul marin își inițiază nepoata în melancolia vieții: « Ca un ciorchine de strugure din care tot mănânci e lumea, Hulda scumpă (…) La început nu se vede gaura în ciorchine, dar de la jumătatea vieții încolo se arată codița fără boabe și deja uscată. Bărbații, mai cu seamă, suferă când văd lipsa, îi înnebunește golul.” (p 27-28). Povestea continuă, îmbogățită de sensibilitatea altor generații de povestitoare, și, la un moment dat, în rugăciunea sa din pântecele de beznă al balenei, Iona recuperează altfel imaginea boabei de strugure, într-o secvență intensă, străbătută de un lirism psalmic: « Sunt crăpat ca bobul de strugure sub talpa ta, și sucul dulce al vieții mi se scurge din pielița inimii, Doamne, mă limpezește ca pe picătura de vin, limpezește-mă, Doamne!” (p 128) .
Iona se roagă trei zile în închisoarea de carne a monstrului, asemuindu-și plinătatea fragilă a vieții cu o boabă de strugure plesnind sub talpa lui Dumnezeu. Iar cum rugăciunea « are însușirea asta, limpezește toate apele, chiar și pe ale mării ”, monstrul îl regurgitează: „N-a înțeles prea bine de unde și pe unde a ieșit, cum iese copilul slobozit de mamă în lume. Un fel de peșteră de carne căscată și-apoi închisă la loc.”(p. 135) După câteva zeci de pagini, alt povestitor răsucește povestea spre șirul urmașilor lui Iona, ramura născută de Hannah: femeia cu ochii albaștri l-a ținut, cu iubirea ei bună, prizonier în ea, ”încercuit de inelul ei de carne fără os și ascuns în fântâna vieții, atunci când au făcut copilul”. (p. 191) Ca și boaba de strugure, ca și peștera, imaginea inelului deschide o poartă ”energetică” în diegeză, prin care înțelesurile se telescopează: de la inelul de argint cu piatră de safir de pe degetul lui Iacob, transmis de fiecare generație, odată cu povestea lui Iona, primei născute, până la viziunea timpului ca ”umbră rotitoare”, care ”merge în cerc”, simbolurile se înghit unele pe altele ca să se nască unele din altele, saturând textul de sens, concentric. „Prevestirea” Ioanei Pârvulescu este o carte inițiatică multidimensională, despre destin și dilemele credinței, despre statornicie și iubiri plurale, despre trans-misiune și re-naștere. Monstrul marin care-l regurgitează pe Iona e un uter, tot așa cum, după ce ne-au înghițit cu totul o vreme, și iubirile ne aruncă înapoi, reinventați. Jocul corespondențelor este amețitor, inepuizabil, iar verbul autoarei e în permanență plastic și luxuriant.
Dar povestea – înfășarea în narațiune – nu e și ea un trup, un înveliș de carne
(verbul e întrutrupare în tradiția cristică) pentru a zămisli revelații și emoții noi ? Talentul Ioanei Pârvulescu în Prevestirea e pus în slujba marii literaturi, în sensul pe care îl dă literaturii Erri de Luca, scriitor și traducător italian din ebraică al Bibliei, atunci când comentează povestea orbului din Betsaida, din Evanghelia după Marcu (8:22-26). Recuperând vederea, orbul îi vede pe oameni ca pe niște copaci mergători și, în fața acestei imagini tulburătoare, Erri de Luca definește puterea literaturii : « Cred că toată arta literaturii constă în a spune o poveste care nu este nouă – nicio poveste nemaifiind nouă – cu virginitatea unui orb care o descoperă pentru prima oară, în momentul când dă cu ochii de lumină, într-un vârtej de emoție. »*
Scriitorul e, astfel, un văzător, iar Ioana Pârvulescu este ea însăși o (clar)văzătoare care vede semințele mitului în cotidianul profan de astăzi, așa cum o arată micropoveștile și biografemele din prima și din ultima ramă a cărții, numite Prolog în secolul 21 și Epilog în secolul 21.
Totul s-a spus deja, dar câtă prospețime, și câtă nouă emoție în străvechea aventură a lui Iona cel înghițit de balenă și regurgitat literar în secolul 21 de o mamă care-i „dă iarăși drumul în lume fără să aibă cum să-l despartă de soarta lui”. Prin ochii scriitoarei de mituri dăm și noi, cititorii, cu ochii de lumină.
* apud Élise Montel-Hurlin, « Entre ré-écriture et re-présentation bibliques : Erri De Luca et la « coalescence des mythes » », Cahiers d’études romanes, 27 | 2013, 375-391. (traducerea în română C.H.)
