Note pentru un jurnal al despărţirii ( 34)

În romanul de dragoste pe care îl închipuie aceste pagini stângace şi tandre există, întotdeauna, un loc în care umbrele se adună, ca într-un delicat conclav de spectre călătoare. În romanul de dragoste pe care îl visez, pentru a-l scrie , apoi, în fereastra acestui calculator, există, întotdeauna, lumina blândă pe care doar iubirea devotată, calmă, limpede şi melancolică o poate împrăştia, la fel cum soarele de toamnă dăruieşte celor care se despart împlinirea unei zile fără de sfârşit. În romanul de dragoste care se iveşte dintre ochiurile frazelor mele există, întotdeauna, ca într-o fotografie atinsă de aripa timpului cu mâna sa argintată, un şcolar şi mama lui, nedespărţiţi, aşezaţi în rama pe care nici măcar moartea nu o mai poate fărâma. În romanul de dragoste ce se nutreşte din reveria melancolică există, întotdeauna, grăuntele de dor din care cresc şi nopţile mele- intense, disperate căutări pe lungile culoare alintate de parfumul ei.

Şi dacă întorc privirea către acest trecut ce posedă granulaţia unui surâs sepia, mă revăd, alături de ea, în marele hol de primire al liceului Kretzulescu: mai mult decât oricare dintre liceele în care am intrat, liceul Kretzulescu a întruchipat acea majestate senină şi solidă a şcolii în care pătrunzi, ca într-un port ce te primeşte, după lungile călătorii. Şi dacă întorc privirea spre acest trecut ce are intensitatea unei diorame stelare, o revăd pe ea , alături de colegele ei, în sala de primire, cancelaria liceului: o sală întinsă, ornată de canapele şi de fotolii adânci, o sală în care orologiul unui ceas vechi şi prăfuit lumina un timp încremenit, o sală în care praful de pe covoare avea acelaşi glas stins ca şi al paşilor pe care îi absorbea, în eterna lui nemişcare. Din această sală, ( o sală în care nu mai păşit de atunci, dar o sală pe care o întrevăd,parcă, în clipele în care , seara, din stradă, fotografiez clădirea şcolii) se putea zări grădina pe jumătate sălbăticită, ce dădea spre gardul dinspre stradă, cu imensul lui grilaj: întotdeauna, şcolar fiind, eram fascinat de această întindere ce unea vegetalul şi artificialul într-o îmbrăţişare decadentă şi simţeam, în curtea largă şi abandonată, sunetul straniu al conacului în care şedeau Estella şi Domnişoara Havisham. Bucureştiul nou, cu ale sale blocuri rectangulare şi interşanjabile, era departe de acest colţ peste care aluneca, încă, un soare aproape provincial în căldura sa delicată: chiar şi pustiul grădinii era încărcat de solitudinea pe care doar viul necorupt de moartea comunistă o mai poate adăposti.

Din această sală, sala în care se discuta şi se fuma, puteam privi, ca printr-o gaură de cheie a alisei, ritualurile din care viaţa de profesoară a mamei mele se alcătuia: o viaţă al cărei martor mut eram, o viaţă din care puteam să înţeleg nu doar seninătatea orelor în care ea zâmbea de la catedră, ci şi asprimea unui timp care o înnegura. Din această sală, în care eram singurul şcolar adus în vizită de mama sa, porneam atât de departe încât graniţele republicii socialiste nici măcar nu mai existau; nopţi arabe şi călatorii extraordinare mă aşteptau şi din vechile ziduri ale liceului o altă muzică răsuna, spre a anunţa deschiderea largă de porţi, către larg. Răsfăţat ( poate pentru că eram atât de cuminte şi de stingher în uniforma mea de soldat de plumb ceauşist), primeam de la colegele mamei bomboane şi, din când în când, un pif cu a sa comoară neatinsă, jucăria minune- eram, în săli şi pe culoare, printre laboratoare şi uşi cu canat înalt, ca de poveste, acasă.

Iar acum ştiu că acest “acasă” spre care mă reîntorceam exista, cu promontoriile sale de linişte şi de vis, doar pentru că dragostea înălţa un zid în jurul nostru,un zid ce ţinea departe de noi forfota cleioasă a lumii în care mama trăia, un zid alcătuit din gesturile pe care doar iubirea lipsită de egoism le poate imagina. Iar dincolo de zid se afla întinderea de zile populate de grijă şi de tracasare, de efortul de a păstra un post mereu ameninţat, căci viaţa unei profesoare suplinitoare în comunism este una a trudei şi a drumurilor ce o aruncă din şcoală în şcoală. Şi poate că am iubit atât de mult acest liceu pentru că am simţit şi dragostea ei pentru locul în care păruse că se poate aşeza, la fel cum un călător caută pacea luminii zărite în calea sa.

Şi poate că am iubit atât de mult acest loc pentru că am fost, amândoi, fiecare in felul său, binecuvântaţi cu acest timp al fericirii in vremuri agreste; amândoi, împreună, am mers mai departe, cu acel zâmbet complice pe care doar cei care au iubit îl pot înţelege. Am mers mai departe, ca şi cum nimic din jurul nostru nu mai ajungea până la noi. Şi aceasta este dragostea: puterea de a ridica, din sacrificiul meschin al fiecărei zile, acel cer modest în care să se oglindească toate jucăriile şi cărţile lumii, aşezate pe firmament asemeni unor linii de stele.

Alături, împreună, mână în mână, am mers mai departe, ştiind că lucirea aceasta avea să ne călăuzescă mereu, asemeni farului pe care nici un val al oceanului nu îl mai poate arunca în întuneric. Alături, împreună. prinşi în rotirea melancolică al fotografiilor pe care , în fiecare noapte, le ating, în visele mele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *