Şi oare cum ar fi citit ea paginile acestea, paginile ce se aştern, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, asemeni valurilor ce nu se pot opri din alergarea lor? Şi oare m-ar mai fi recunoscut în această fiinţă care se confundă cu textul şi cu durerea , exilată în purgatoriul de singurătate al serilor sale ?
Scriind aceste rânduri, ştiu că răspunsul la întrebările mele nu va veni în viaţă pământească: el poate fi doar simţit în unduirea de vise şi în decorul de mişcare şi de dor al reveriei. Viaţa de acum, cu a sa curgere de gesturi mecanice, nu îmi mai poate vorbi. Mută este ziua în care sunt prizonier şi doar noaptea se încarcă de umbre şi de glasuri, de parcă o procesiune de duhuri m-ar înconjura cu atingerea lor blândă.
Scriind aceste rânduri, înţeleg că fiecare zi mă duce mai departe de moartea ei, la fel cum cel ce se îndreaptă spre larg priveşte ţărmul cu ochii a căror putere scade, înlocuită fiind de greutatea melancoliei. Fiecare zi care se încheie mă duce mai departe de ziua în care am ţinut-o, pentru cea din urmă dată, în braţele mele. Fiecare zi adaugă un alt strat de nostalgie materiei pe care timpul o aşterne, acoperind lumea în care mă mişc cu pulberea tandră a dragostei.
Scriind aceste rânduri, le contemplu în alcătuirea lor lichidă, pe ecranul meu de calculator, şi le simt fragilitatea . Între noi, cei de astăzi şi cei care se duc nu mai există limpezimea nostalgică a scrisorilor de altădată: hârtia, cu a sa pâlpâire, lasă locul cristalelor şi comenzilor, mâna mea este prinsă în mecanismul de taste, amintirea ei devine un lanţ de cifre şi de litere, moartea este o întrerupere de cont după care urmează doar pagina de facebook ce nu se mai poate deschide.
Scriind aceste rânduri, resimt disperarea din care ele se ivesc: disperarea mâinii mele care nu o mai poate atinge, disperarea ochilor mei care nu o mai pot privi, disperarea simţurilor mele care nu îi mai pot întâlni parfumul, disperarea paşilor mei care nu mai pot călca alături de paşii ei. Este disperarea celui care se află, singur, în miezul unei lumi de fragmente şi de sunete, de fotografii şi de ecouri- cum se pot reuni toate acestea în întregul armonic care a fost, cum se poate îmblânzi durerea ce face din plâns unica alinare a sufletului ce înaintează în toamna iernatecă a solitudinii?
Scriind aceste rânduri, înfrunt pustiul care nu este altceva decât tăcerea ce goleşte şi devastează, tăcerea ce încremeneşte şi arde,tăcerea ce are consistenţa glacială a cavoului de minute şi de ore în care trupul meu este aşezat, în fiecare dimineaţă. Scriind aceste rânduri, înfrunt tăcerea şi îi opun dragostea de dincolo de moarte cu ale sale sunete şi lumini: universul tern se colorează din nou, tot ceea este neînsufleţit şi aspru se reîncarcă de energia iubirii, golul devine puntea peste care pot trece, din nou.
Scriind aceste rânduri, dăruiesc dragostei glasul ei pierdut, un glas ce nu mai cunoaşte cuvinte, fraze, întorsături calofile, ci doar sunetul de adânc şi de larg al dorului. Eliberat de materia care îl împovărează, cuvântul se purifică şi nu mai aspiră la sens: el este doar treapta pe care sufletele urcă, în aşteptarea reîntâlnirii. Purificate şi sărace, cuvintele ating simplitatea de senin a cerului în care ne-am oglindit, pentru cea din urmă dată. Scriind aceste rânduri, le îndrept către ţărmul dincolo de care se întinde marea: asemeni unor zmee translucide, cuvintele mele se înalţă, spre a fi regăsite de ea. Pustiul este copleşit de arcuirea electrică a dragostei, iar sensul pe care îl pierd în zilele mele e regăsit in desenul de nori care se naşte sub ochii mei.
Scriind aceste rânduri, trăiesc, iar trăind aştept moartea ce se preface în prag. Durata zilelor mele se confundă cu durata dragostei căreia mă abandonez. Cântecul meu se confundă cu cântecul ei şi sunt una: naturi marine, ne va fi dat să ne reunim în largul pe care doar păsările cutezanţei îl pot atinge. Din cântec se iveşte chipul ei. Notele din acest jurnal ale despărţirii sunt incantaţia ce dăruieşte semnificaţia şi alungă pustiul: lăsând în urmă cuvintele, mă las în voia vântului şi a cerului, alunecând spre acea dup-amiază tomnatecă ce nu se poate sfârşi,niciodată.
