Note pentru un jurnal al despărţirii ( 30)

Această dragoste de după moarte în care am pătruns, ca într-un culoar ce mă absoarbe, face din timp o materie a nostalgiei. Tot ceea ce îmi părea neutru, indiferent, mut, aseptic, tot ceea ce îmi părea uitat sau abandonat, revine la suprafaţă, ca şi cum, din adâncul de amintiri, o energie unică îl atrage spre mine, asemeni unor făpturi marine transparente ce urcă, atrase magnetic de lumina pe care o zăresc prin lentila mişcătoare de unde.

Această dragoste de dincolo de moarte a născut între noi o intimitate a cărei discretă intensitate nu face decât să crească, zi după zi. Să fie această conversaţie pe care o port, aproape involuntar, în fiecare clipă, un ecou al dorului? Fiecare gest pe care îl fac trezeşte un altul, fiecare pas pe care îl fac aduce,după sine, un alt pas. Cea care mă guvernează nu mai este ordinea raţiunii diurne, ci evanescenta dialectică a iubirii, a iubirii care vine din trecut spre a copleşi cu parfumul ei prezentul în care sunt captiv.

Această dragoste de dincolo de moarte face ca mişcarea timpului însuşi să nu mai fi aceeaşi. Despărţit de cei din jurul meu de zidul dureros al memoriei, sunt, de atâtea ori, una cu acele clipe ce se organizează, stelar, în jurul umbrei ei. Amprenta mea este amprenta ei, de parcă pe culoarul care se desface în faţa mea pot aluneca de o parte şi de alta, ignorând gravitaţia prezentului de care mă despart, la fel cum se desparte un scafandru de lucirea lumii pe care o lasă în urmă, supt în maestromul din care nu va mai reveni, niciodată.

Această dragoste de după moarte impregnează obiectele cu o pulbere fina a iubirii : adeseori, singur sau în lungile mele plimbări de seară, privesc universul în care locuiesc ca pe o ţesătură al cărei desen încep să îl desluşesc de abia acum. Peisajele, cărţile, vocile, zidurile, casele, toate îşi dezvăluie vocea ce îmi pare nouă şi uimitoare, intensă şi solitară: o anume îndepărtare, dar şi o apropiere delicată, ca o atingere trecătoare a mâinii ei.

Această dragoste de după moarte deschide în timpul pe care îl credeam etanş şi imobil fantele prin care mă pot strecura. Sunt, simultan, prins între plăcile memoriei, navigând pe o mare de fotografii şi de miresme, contemplând un peisaj sincretic în care fragmentele de iubire luminează de parcă zidurile însele ale caselor pustiite pe lângă care trec ar exploda în milioane de monade incandescente, atingând, preţ de o clipă, majestatea melancolică cu care erau gravate în memoria mea. Timpul încetează să mai curgă asemeni unui fluviu către mare, căci marea se întoarce spre sine şi devine fluviu, căci tot ceea ce a fost revine spre mine, căci tot ceea ce a fost inundă prezentul şi mă duce pe cărările unde mă regăsesc alături de ea: o simultaneitate sinestezică, ce imjectează în realitate dezordinea magnetică a viselor, rătăcirea lor de carusel şi jocul lor de montagne-russe.

Această dragoste de după moarte izbucneşte ca o magmă vulcanică pe care nici un munte nu o mai poate zăgăzui: durerea şi dorul sunt mai presus de limitele pe care raţiunea noastră le ridică, stângace. Chipul mamei se împrăştie în lume, iar lumea se modelează spre a evoca modelul delicat şi pierdut al zâmbetului ei. Oriunde aş fi, mişcarea de vânt trezeşte mişcarea timpului însuşi. Largile porţi ale casei noastre de Focşani, astăzi una cu visele ea însăşi, se dau în lături, spre a face să intre cortegiul de duhuri : undeva, între ele, sunt eu însumi, alături de cei de dinaintea mea, copleşit de povara unei fericiri întipărite în fotografiile argintate ale morţii.

Această dragoste de dincolo de moarte este asemeni unei invocaţii pe care nu mă pot împiedica să o repet: gramatica dorului şi a îndepărtării îmi încadrează zilele, ca pe nişte cuvinte desperecheate şi solitare. Revăzând pe Audrey Hepburn în ” Breakfast la Tiffany’s“ am simţit, pentru o clipă, atingerea de alegreţe melancolică a mamei mele. La 1961, atunci când Holly aluneca pe străzile din New-York, mama mea se afla în Timişoara străluminată de umbra cerchistă a lui Deliu Petroiu: între ele mă aflu eu, ca o punte magnetică, intuind în fragilitatea actriţei fragilitatea mamei pe care asprimea vieţii nu a tocit-o cu adevărat, niciodată. Şi îmi amintesc că, dintre toate chipurile pe care le evocam în conversaţiile noastre, cel al lui Audrey Hepburn mi se părea cel mai aproape de neliniştea jucăuşă şi dureroasă a ei. Două efigii care se unesc: dragostea de dincolo de moarte le aduce împreună, îmblânzind dorul cu muzica ei de vals chopinian.

Această dragoste de dincolo de moarte trece în notele jurnalului despărţirii: despărţire de trupul trecător şi cariat, dar şi comuniune cu spiritul a cărui tovărăşie spectrală o caut, zi după zi. În cele din urmă, scafandrului care se separă de întinderea pământului marea îi dăruieşte, simfonică şi maternă, odihna de val a iubirii. Spre acel tărâm lichid mă îndrept,la rândul meu, împins de mişcarea de neoprit a dorului.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *