Interviu Grégory Rateau: România, un alt ritm

Grégory Rateau a publicat, nu cu mult în urmă, „Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez”. Un volum despre care editorul său, Polirom, menționează că, „în general, străinii nu știu foarte multe despre România. Cunoștințele lor se limitează la mitul vampirului din Transilvania și la câteva generalități despre folclor. De obicei ignorată, dacă nu chiar disprețuită de unii, această țară este obiectul multor prejudecăți De aceea, Grégory Rateau, de formaţie cineast, a vrut să-şi facă o idee nouă. A străbătut România de la Bucureşti pînă în zone rurale izolate, din pădurile Carpaţilor pînă pe plajele din Delta Dunării. Alături de el veţi descoperi lucruri uimitoare şi, poate, veţi privi România cu alţi ochi”. Ulterior acestui volum, Grégory Rateaua publicat o carte despre Liban, „Noir de soleil”, la editura Maurice Nadeau. Actualmente, Rateaulucrează la un volum pentru prestigioasa editură Gallimard.

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU. 

Care este locul suprem pentru dumneavoastră din România? Locul dv. favorit…

În mod aparte, îmi plac Munții Făgăraș. Merg acolo pentru a fi departe de agitația din orașe.

Ce „instrumente” ați avut cu dumneavoastră în călătoriile prin România?

În cea mai mare parte a acestor călătorii, am fost însoțit de cărțile mele. Ele au fost cei mai credincioși tovarăși de călătorie: Panait Istrati, Nicolas Bouvier, Jack London, Maxim Gorki, John Muir, Knut Hamsun. De asemenea, am avut cu mine un bun dicționar francez-român.

Dacă o călătorie e (și) o experiență de cunoaștere, ce fel de cunoaștere v-au oferit călătoriile prin România?

În mod clar, multă deschidere față de ceilalți, toleranță și, desigur, cunoaștere de sine – de altfel, nu numai că am călătorit prin România, locuiesc aici de cinci ani, scriu în fiecare zi despre această țară, public prin intermediul mass-media pe care o coordonez, singura entitate de acest tip de limbă franceză dedicată în întregime României – (https://lepetitjournal.com/bucarest)

Când ați venit prima oară aici, în România? Cum vă amintiți acele prime senzații, percepții – și, dintre acestea, ce anume foarte pregnant?

Cu opt ani în urmă, am venit în România pentru a explora Delta Dunării, împreună cu logodnica mea, care e, deopotrivă, româncă și libaneză. Aveam în plan să facem mai multe filme documentare aici. Ospitalitatea românească m-a impresionat foarte mult. În regiunea Argeș, avem o casă de țară; am găsit acolo un fel de a doua familie, o familie pentru care respectul față de tradiții, pentru natură și generozitatea sunt valori esențiale.

Care este România dumneavoastră cea mai prețioasă? Din ce anume e alcătuită aceasta?

Dacă este să spun foarte pe scurt – România este un spațiu al libertății, e o zonă care este încă departe de turismul de masă, un teritoriu în care încă se poate trăi într-un alt ritm. Eu vin din Paris, am călătorit foarte mult până acum, continui, de altfel, să călătoresc mult, dar aici, în România, pot să mă reculeg, pot să îmi reîncarc bateriile. Și pot să mă concentrez bine asupra a ceea ce voi scrie în viitoarele mele cărți.

Avem – întreb ca român, acum – o țară sălbatică? Prea sălbatică?

Nu e nimic prea sălbatic pentru mine aici. Lumea tinde să se standardizeze, iar România ar trebui să reziste tentației de a arăta așa cum arată restul Europei.

Să ai atâtea lucruri neterminate – să fii, în multe feluri, o țară atât de neterminată – este, credeți, un avantaj sau un dezavantaj?

Bineînțeles că este un avantaj și eu am înțeles nemulțumirea, furia chiar a românilor. De altfel, au și protestat pentru a-și apăra drepturile și speranța mea este că aceste acțiuni ale lor vor fi urmate și de propuneri politice concrete.

Înainte de a începe să cunoașteți nemijlocit România, aveați în minte anumite clișee despre această țară?

Nu tocmai. Pe de altă parte, nu mi-am imaginat că această țară ar putea să fie una atât de sigură, atât de confortabilă, pentru că, o spun cu toată sinceritatea, gândeam că lumea întreagă a devenit prizoniera unei nebunii, a unei violențe de necontrolat. Eu veneam din suburbiile Parisului – cunoșteam, deci, acel tip de violență de acolo; poate că de aici provine și fascinația mea pentru natură.

O iubire mare – și o iubită, desigur – ajută să cunoști mai bine, mai rafinat, mai adecvat o țară? Spre exemplu, România…

Sunt de aproximativ 10 ani împreună cu prietena mea. Pot spune că eu sunt cel care, mai degrabă, a adus-o înapoi în România, pentru a explora această țară despre care ea însăși știa prea puține, în condițiile în care a părăsit-o când era o copilă. A fost impresionată într-un mod plăcut și acum am decis să stăm, să locuim aici.

Foto: Maria Bordeanu

Ce anume credeți că e autentic, prețios, aici, în România?

Mai multe: tradițiile, respectul pentru familie, convivialitatea românilor, multitudinea lor de resurse. De asemenea, ceea ce pentru mine este un fapt – acela că românii trăiesc prezentul, chiar dacă toate aceste valori aparte sunt puse în pericol în contextul „americanizării” lumii.

Există riscul ca aceste forme de autenticitate să fie pierdute? De ce anume ar trebui să ne apărăm, în această privință?

Da, există acest risc, un mare risc, în era mondializării, a rețelelor sociale. Trebuie să luptăm pentru a ne păstra identitatea, pentru a păstra ceea ce ne face să fim distincți. Mulți români au părăsit țara din rațiuni economice. Este însă important să ne împăcăm cu cultura noastră și să o apărăm, pentru că ea este cea care definește particularitatea noastră și ar trebui să fim mândri de aceasta.

Ca ghid, unde ați duce un grup de români dacă ar fi să mergeți cu ei într-o călătorie de o zi? Dar de 3 zile? Dar de o săptămână?

Nu știu… Fără o falsă condescendență, îmi imaginez că pot să mă asigur că îi voi face să fie responsabili în privința protejării pădurilor, că îi pot convinge să facă curat în urma lor, arătându-le frumusețea și caracterul curat, sacru al patrimoniului lor natural.

Ce este „hoinăreală”? Ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră? Cum definiți, dacă vreți, conceptul de „hoinăreală”?

Hoinăreala s-a schimbat mult de la Kerouac, de la generația Beat încoace. Pentru mine, a hoinări înseamnă a ieși din zona ta de confort, înseamnă să accepți să te pierzi, să cauți libertate și să fii măcar puțin nonconformist.

Cândva, ați spus despre Paris că vă „sufoca” și că ați ales să plecați de acolo. V-ați „sufocat” vreodată în România, în București sau altundeva?

În București simt că sunt ca într-un sat. Locuiesc aproape de zona Armenească, sunt la mică distanță de zona caselor brâncovenești, lucrez afară, în case transformate în cafenele și baruri, stau într-un decor la scală umană. Parisul este un oraș al nostalgiei, a devenit o carte poștală, puțini oameni se pot deplasa liber în acest oraș ce aparține mai mult turiștilor care trec pe acolo decât locuitorilor săi reali, de zi cu zi.

Ce nu vă place aici, în România? Ce „digerați” mai greu din obiceiurile locului, din civilizația locurilor de aici? Când devine ostilă România pentru cineva care vine din afară?

Mai întâi: nu am o privire „din afară”, pentru că deja locuiesc aici, ceea ce e ceva diferit. În general, mă deranjează obrăznicia din magazine sau din taxiuri; de asemenea, agresivitatea unor șoferi care poate merge uneori foarte departe, până la a pune în pericol viețile altora.

O călătorie înseamnă și o… călătorie în sine, în interior. Ce ați găsit în dumneavoastră – poate nou, poate neașteptat – după aceste hoinăreli prin România?

Sunt încă în căutarea unor răspunsuri. Acum, de altfel, trăiesc aici o cu totul altă aventură legată de România – aceea a vieții de fiecare zi.

Ați putea face acum un documentar mai bun despre țara noastră decât ceea ce aveați în minte la început, când ați venit aici?

Cu siguranță că da. De altfel, prin intermediul instituției mele mediatice, am abordat aspecte dintre cele mai diferite care privesc România și am intervievat o mulțime de oameni care lucrează în domenii ce au legătură cu promovarea acestei țări.

Ce fel de român ați ajuns să fiți? Ce fel de român ați devenit după, iată, mai bine de patru ani de ședere aici?

Chiar român nu am devenit, dar am devenit mult mai francez decât am crezut că sunt. După părerea mea, faptul de a fi în exil, exil în sine, ne îngăduie să ne împăcăm cu ceea ce suntem, cu locul sau locurile din care venim.

V-ați putea muta definitiv în România? Ați putea sta aici pentru toată viața?

Așa cum am spus și mai înainte, da, mă gândesc serios la asta.

Apropo: se învață greu limba română?

Cred așa ceva; pentru aceasta, ar fi nevoie de o imersiune totală. Dar faptul de a trăi în București nu mă obligă la așa ceva, zilnic. Interacțiunile pe care le am aici pot vira, rapid, în franceză sau în engleză, mai cu seamă în zonele care țin de sectorul jurnalistic și, în general, de zona culturală.

Interviu publicat în premieră în Revista ”22”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *