Inima – o supernovă

Din 2010, la Casa de Editură Max Blecher, sub bagheta lui Claudiu Komartin, au apărut sistematic unele dintre cele mai frumoase volume de poezie românească. 47, până acum. Psalmi, apărut în 2019, în colecția Plantații, se numără neîndoielnic printre acestea. Radu Vancu a mai publicat, tot aici, alte două cărți de poezie: Frânghia înflorită, în 2012 și 4 A.M. Cantosuri domestice, în 2015. Legate prin fire robuste-n transparența lor, sunt cărți care aparțin aceluiași eșafodaj interior.

INIMĂ. Alcătuită din 45 de poeme, cartea de acum are în centru un redutabil vehicul conceptual: inima. Totul pornește de la înțelegerea acestui termen polisemantic. Nu există psalm în care să nu-și facă loc, să nu se infiltreze, direct sau indirect. Dicționarele înscriu, în articolul dedicat termenului inimă, care provine din latinescul anima, o avalanșă de unități frazeologice, dovadă că e generator de alte semantisme, în cascadă. Ce este inima, dincolo de organul vital? Cu sens figurat, binecunoscut, e sediu al sentimentelor umane. Conectat cu alt receptacul semantic, suflet, o supernovă a ființării. Și dacă e vorba de inimă, avem, în subsidiar, flacăra vieții și modul în care o întreținem ori asistăm neputincioși la stingerea ei.

În aparență, nimic religios în versurile scriitorului sibian. Nimic din ritmul continuu, anestezic, surd la frapantele detalii lumești, al celor 151 de psalmi biblici. Și, totuși, Radu Vancu reușește, prin ultimul volum de poezie publicat, să adauge, la definiția dată de dicționare psalmului, un sens nou, intim legat de semantica inimii. Un text de o forță mocnită, cu întreruperi de ritm discursiv, exact ca-n jurnale. De altfel, poemele sunt, pe un versant al lor, niște transcrieri de secvențe din felurite călătorii. În țara sa, în țări străine, sau în sine, spațiul cel mai îndelung bătătorit. De unde se aude ritmul literelor tastate la laptop, într-o cameră de hotel? Din Germania: „Îți scriu din Frankfurt (…)”. Din Bulgaria: „Îți scriu din căsuța asta murdară din Kranevo (…)”. Din Suedia: „Îți scriu acum din Göteborg (…)”. Din Anglia: „ești un mare meseriaș, mi-am spus/ în vreme ce mă plimbam/ prin Londra înghețată.”. Din Belgia: „(…) îți scriu din Bruxelles,/ e șase dimineața, sunt în camera de hotel”. Din Italia: „Am mers cu el de mână prin Florența ploioasă & vidă”.

Există o tentă accentuat confesivă în aceste poeme, specifică unei trăiri directe, necenzurate. Pot fi extrase, cu succes, biografeme, indici ai mediului familial (tata, mama, băiatul). Există și un soi de situare în răspăr, o monoton-intrigantă luare la harță cu o entitate care urmărește vorace linia literei scrise. Pare un jurnal ținut aleatoriu. File dintr-un jurnal poetic, care nu omite tensiunile interioare, ci le instalează cursorul în sediul vital, în chiar inima scriitorului. Versurile țâșnesc asemenea unor spirale de sânge proaspăt. Semantismul vitalității e permanent acolo, circulă printre rânduri, le încheagă. Aceste poeme împrumută din trăsăturile locurilor prin care trec, ca niște veritabile mijloace de transport cultural. Sunt psalmi-diaristici ori psalmi itineranți, pentru că Radu Vancu îi scrie altfel, fără un tipar anume, în funcție de țara în care se află. Îi ajustează contextual. E o formulă poetică, de adaptare la realitate.

Din cele 45 de poeme, doar 13 sunt psalmi, în accepția autorului: „ultimul psalm pe care Ți-l scriu –/ s-au adunat deja fix 13, mi se pare un număr bun/ & nici nu sunt atât de sigur că mai e// un lucru etic să scrii psalmi astăzi.” (p. 60). (Eu am numărat, până la sfârșitul cărții, 17.) Psalmii încep cu adresare directă. Sunt integrate, de obicei, formule de salut, specifice țării în care se află sau cu care s-a obișnuit: Guten Abend, dobre vecer, g’morning, bon matin, buona notte, bonsoar, salve, noapte bună, salut. Psalmii sunt așezați printre mostre de metalimbaj, printre textele despre texte, textele despre scris, textele despre mama & tata, printre textele despre fericire & neputință.

UTOPIE. Există în volum un vers-oglindă, ca un laitmotiv, o secvență halucinantă, care se repetă, cu mici, aproape de neobservat, modificări. Termenii-pivot, poziționați, la început și la sfârșit de vers, sunt, în chip invariabil, utopia și inima. Observăm faptul că ambii sunt articulați hotărât. Sunt toposuri care par să nu se-ntâlnească niciodată, spații care se resping. Puse cap la cap, versurile acestea sună ca o rugăciune. Nici nu mai contează din ce răsad au crescut. Cuvintele amorțesc sub puterea cântării lor monotone & translucide:

Utopia mea a fost inima ta.” (p. 8)

Utopia mea personală a fost inima.” (pp. 14, 23, 28, 31, 33)

Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima ta.” (p. 37)

Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima mea.” (p. 41)

Utopia mea a fost să fiu ca inima ta.” (p. 45)

Utopia mea va fi inima ta.” (p. 50)

Utopia mea a fost utopia ta a fost inima.” (p. 56)

Utopia mea a fost inima mea a fost distopia ta.” (p. 62)

Utopia mea n-a fost să fie inima.” (p. 66)

Utopia mea a fost inima ta moartă.” (p. 70)

Utopia mea a fost inima ta a fost paradisul.” (pp. 76, 80)

În timp ce transcriu aceste versuri absorbite în același substrat prozodico-mental, în timp ce le recitesc, simt că-mi alunecă de sub ochi. În cerneala digitală de pe pagina acestei recenzii, par să se pulverizeze. Rezultă niște echivalențe frapante: utopia = inima/ inima mea/ inima ta; utopia = inima = distopia; utopia = inima = paradisul; utopia = distopia; utopia = paradisul. Aceste echivalențe sau coincidențe sunt posibile, deoarece conectorul dintre părțile nominale e unul și același: verbul existenței, a fi (cu formele: a fost (12); n-a fost (1); să fie (3); să fiu (1); va fi (1)). Atât de diferiți, veniți din câmpuri semantice diametral opuse, cele două concepte, utopie și inimă, conviețuiesc, se supun ideii de ființare, creând, în această poezie, efectul de trompe-l’œil.

Există în carte, la pagina 34, o haltă constatativă, în notă aforistică, cu același dacă prezent, un jonctiv care dă, pe tot parcursul psalmilor, frison, indicând limitele ființării: „Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără oprire câteva ore pe zi.// Dacă într-adevăr cărțile ar fi vii, paginile astea ar trebui să urle fără încetare.” (p. 34) Să fie Poezia o formă de răzbunare a inimii? Ca-n duelul clasic, cu pistolul armat, în prezența unor martori. Duritatea cu care i se adresează Lui face din aceste poeme niște pseudo-psalmi sau anti-psalmi, în linia inaugurată, la noi, de Tudor Arghezi. Îl obligă să coboare la înălțimea omului, pe pământ. Îl scoate din norul uriaș în care se ascunde. Îl umanizează, ca-n jocul de copii, delicat-forțat și fără inhibiții.

Să fie poezia o dulce utopie? Avem triada: frumusețe – poezie – sinucidere. Din atâta frumusețe se naște poezia. Din atâta poezie, sinuciderea. „Țineam să-ți scriu cum îi scrii unui/ prieten pe care-l știi singur/ & te simți cumva vinovat de singurătatea lui// & îi scrii o chestie patetică la care știi/ că n-o să răspundă niciodată” (p. 12) Scrisul în sine e o călătorie despre care nu știm încotro ne va duce, o dată penița scufundată-n cerneală. Iar noi ne legăm pe punte, cu sfori imaginare, unii de alții, toți cititorii de poezie, așa cum pe vasele uriașe se legau ocnașii, în trecut, pe timpul furtunii.

DEFINIRE. Multe definiții inedite sar în ochi. Utopiile lui Radu Vancu acționează și la acest nivel, al (re)conceptualizării. Sunt vizate cuvinte, precum: divinitate, singurătate, corp, realitate, inimă, copil, poem, Vancu etc. Tot atâtea definiții poetice. Niște cheițe de desferecat uși. Cum îmi plac, de la o vreme, foarte mult dicționarele, de orice fel ar fi acestea, nu pot trece peste acest aspect. Cartea poate fi citită și ca o colecție de astfel de definiții poetice. Un mini-dicționar. Atipic și, tocmai de aceea, cu impact mare la cititor. Și nu pot să nu mă gândesc la Flaubert, cu dicționarul său de idei primite de-a gata.

Ce e corpul? E „blândă anarhie de mușchi & colagen, comună/ primitivă de oase & țesuturi – și în centrul ei,/ neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe –/ inima & dictatura ei neînduplecată.” (p. 14).

Ce e realitatea? E „pieliță strălucind entuziastă peste nimic,/ comună primitivă de cauze & efecte – și în centrul/ ei, neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe –/ inima & dictatura ei neînduplecată.” (p. 14).

Ce e inima? E „utopia din coșul pieptului.” (p. 18). E „un mic frigider portabil”, „un mic crematoriu portabil”, „(chestia cea mai chinuitoare & oribilă dintre toate) un mic paradis portabil, ca inima micului Isus”, „jucăria de hârtie pe care o decupezi când vrei tu” (p. 33).

Ce e singurătatea? E o „Cola din congelator” (p. 12).

Ce-s copiii? Sunt „materiale cu rezistență mai mare” (p. 16).

Cine sunt Vancii? Sunt „miez de metili tanatofori arzând nestins.” (p. 52).

Ce e poezia? E, cu referire la suicidul tatălui, „zdrăngănitul ăsta drăguț & atroce” (p. 52). Care-i puterea poemelor? Să aprindă „cu limba lor în flăcări pagina pe care stau” (p. 58), să ne țină „nervul reactiv la frumusețe”, chiar dacă-i „cea mai dură acuzație împotriva ei” (p. 10).

Ce e divinitatea? Aflăm încă din primul poem, din versul cu care se deschide mica psaltire insolită (putem să-i spunem și postmodernă, la o adică), semnată de Radu Vancu, că Cel-de-Sus e un „Meister al bratwurștilor/ & al Oktoberfestului/ & al părului Sulamitei & Margaretei// întinzându-se deasupra Germaniei ca fumul/ unor lagăre de exterminare.” (p. 5). E un „«meșter „al fulgului de zăpadă»/ & al fulgilor de sare de pe pielea arămie a adolescentelor/ bulgăroaice de la Kranevo,// & al fulgilor de sare din saramura bulgărească,/ & al tuturor fractalilor trecuți vreodată/ prin unda gravitațională a inimii.” (p. 11). E „un maestru maniac & atotputernic/ & aproape înnebunit de singurătate” (p. 12). E un „maestru al fulgilor de gheață” (p. 13). E un meșter „al tulpinii de ghiocel” (p. 20). E un „meșter al miezului de pepene” (p. 29). E „cel mai tare clovn al petrecerii” (p. 61). E „întunericul hămesit de deasupra noastră” (p. 30). E un „meșter necruțător de blând” (p. 35). E un „meșter care ai făcut posibile/ Westminster Abbey & făina de mălai/ de la People’s Supermarket” (p. 42). E meșter „al fulgului de nea & al zloatei ardelenești” (p. 48). E „maître al Taborului & al Resurecției/ (cum ți-a ieșit chestia aia, chapeau)/ & al lui Lego Harry Potter & al ochilor de copii// privind mai strălucitori decât Taborul/ piesuțele de Lego Harry Potter” (p. 59). E „Maître al gofrelor însiropate & al sosului Piri Piri” (p. 53). E un „Norocel”. E Meșterul „Drege-și-Strică” (p. 64). E un „maestro al ochișorilor de copii strălucind/ în vreme ce taie felia de pizza Peruzzi &/ îl privește cu dragoste pe BB-8-ul de plastic// cumpărat cu 38 de euro de la Disney World.” (p. 67). E un „Meister al cărniței străvezii de copil” (p. 72). E un „Meister al aripioarelor picante KFC/ & al aripioarelor de înger” (p. 77). Fiind vorba, totuși, despre niște psalmi, dialogul are un protagonist ubicuu, ivit, părelnic, de dincolo de nori. Cred că niciodată, în literatura română, ființa supremă, de care suntem cu toții ancorați, prin fire invizibile, nu a beneficiat de atâtea apelative. Ne aflăm într-un teritoriu lingvistic explorabil, care presupune o posibilă intrare în haloul unei revelații.

Cad, rând pe rând, toate apelativele cu care religia ne-a obișnuit, toate numele date divinității. Radu Vancu deschide un burduf cu nume inedite, poetice și paradoxale. Nu apare Doamne, în structurile cu adresabilitate directă, o formulă-n vocativ, specifică psalmilor. Vocabula Dumnezeu apare de cinci ori, dar fără a avea forța celorlalte apelative. Cel mai mult I se adresează uzând de seria nominală meștermaestrumeseriașmeistermaestromaître, în combinații stilistice care merg de la amuzament până la crispare, cinism, blândă ofensă și, poate, întristare. Versul: „Atotputernic & jemanfișist. Nesfârșit de blând & nesfârșit de nesimțit. Diafan & adiofor.” (p. 45) pare o sinteză a tuturor apelativelor integrate de poet în „psaltire”, incluzându-l și pe unul dintre cele mai uzitate (Atotputernic).

&. Dar eu aș înclina să cred că Radu Vancu mai folosește un apelativ subtil, care circulă prin toate poemele, nestingherit, ca sângele prin vene, un semn grafic, un & purtat cu sine și lansat înspre cititori. Un & venit din spațiul poeziei americane. Un & cultivat de Mircea Ivănescu. Un & întâlnit în poezia tradusă, la John Berryman. Doi poeți care l-au influențat atât de mult. (În 2013, de altfel, la Casa de Editură Max Blecher & Editura Armanis, a apărut volumul John Berryman, Cântece vis, traducere și postfață de Radu Vancu.) Un & Suprem, semn al continuității și totodată al neputinței în a reda ceea ce niciodată nu va putea fi redat, pentru că ne scapă printre rânduri, pentru că e volatil și pus pe șotii. Acel & extramundan. Acel & ca însemn al viitorologiei poetice. Acel & de care nu ne vom despărți, ci-l vom integra în inimă, în utopia ca o inimă, în distopia ca o inimă, în inima-utopie. & iată: „(…) frumusețea Ta/ și-a răsfirat și mai tare coada de păun” (p. 73).

Perspectiva Aproapelui se modifică radical. Realitatea se desface în straturi concentrice. În ferfenițe de umanitate. Între frumusețe și tristețe se joacă substanța lumii noastre: „Ai creat o lume de oameni triști/ care-Ți scriu psalmi despre frumusețe./ Despre jucăriile copiilor. Despre ochișorii iluminați/ & devastatori, ducându-ne înapoi în splendoare./ Maestro, oamenii triști te salută &/ Îți mulțumesc. Cât cer, atâta tristețe.” (p. 69). Poemele au textură diferită, exact așa cum se arată, la cald, zilele și nopțile noastre. Stări felurite rod pe dinăuntru și proiectează-n text lumini și umbre. Intrigant-paradoxală poezie, ca operația pe cord deschis. Aproape 80 de pagini dense, în care Radu Vancu se ia la trântă, în regim de umanitate extremă, cu o iluzorie entitate. Deschide un imens recipient cu întrebări și noi, cititori cu ochii fixați ventuză pe vers, stăm și ascultăm bătăile unei inimi răsfrânte pe marginea textului. Cumva pitiți, în penumbră, nu clipim. Ne mirăm și întoarcem pagina. Și tot ce spune poetul e ceea ce am fi vrut să spunem/scriem și noi.

SÂNGE. Cred că-n fiecare volum de poezie pulsează o inimă. Doar că unii poeți apelează la trucuri și ne fac să credem că n-au inimă, că poezia lor e aseptică, desangvinizată, că scriu neutru, că persoana lor nu contează, că se dedublează, că reușesc să se desprindă de text și să-l privească obiectiv și rece, de sus, că zdrobesc orice urmă de subiectivism, că prin venele lor nu curge sânge, ci un lichid a cărui formulă chimică nu a fost încă identificată. Unii își etalează poezia ca pe-o haină îndelung spălată, lipsită de pete, întinsă pe-o sârmă, la uscat, în văzul tuturor, posibilă formă de exhibiționism.

Poezia e operație pe cord deschis, indiferent de forma în care-i turnată. Am putea extrage câteva mostre din țesutul psalmilor, ca pentru a deschide/închide cutia cu pulsații sufletești, cu imagini de o finețe care nu poate să coincidă decât cu frumusețea unei inimi vii: „Există grupe de metili care poartă în sine memoria toamnei & se adaugă pe gene.” (p. 51); „Tristețea e superputerea noastră” (p. 69).

Autor al Elegiei pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Radu Vancu e cunoscut ca un rafinat teoretician al poeziei, un hermeneut. Asemenea poeților în al căror laborator de creație intră și pe care-i consideră modele, se află à mi-chemin între utopie și realitate. Experimentează cu fața întoarsă spre umanitatea de lângă el. Scrie o poezie intelectuală, de factură filo-umană, care caută acea puritate ascunsă sub mormane de balast senzorial. Volumul se încheie cu un vers situat în regimul aceluiași dacă inhibant: „Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.” (p. 82).

Poezia lui Radu Vancu pare să prefațeze renunțarea la un act suicidar. Turnați în cuvinte și imagini care trimit la realitatea frustă, din care mușcăm cu toții lacom, la materia ei organică, cu mii de impulsuri și incongruențe, psalmii de azi caută forme de raliere la mistica picăturii de sânge, impregnate-n lințoliul primordial: „Să scrii sau să nu scrii? Două jumătăți de întrebare – fiecare dintre ele o sinucidere întreagă.// În fond, toată literatura mea ar trebui citită ca teologie ratată – și practicată pe furiș.// Sunt un cuțit vorbind cu voce tare în vreme ce se taie pe sine însuși –// și face poeme despre sângele care țâșnește gâlgâitor din lama lui metalică.” (p. 81).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *